Uuno KAILAS, OCHIUL COPILULUI
(1901 - 1933)
1. Marinarii, 1925
2. Faţă în faţă, 1926
3. Cu picioarele goale, 1928
„Uuno Kailas creează un mit al copilului – care e
aici străin de copilăria ca vârstă ideală, frecventă în poezia contemporană. Copilul
e în fond omul genezei, anterior păcatului, anterior istoriei, şi chiar
mitologiei, născut odată cu propriul său nume şi cu propriul său mit. Fiecare
dintre noi reface în microcosmos ciclul care duce de la miracolul originar al
genezei, la damnaţiune, şi copilul, purtând în el metafora acestei deveniri, ne
oferă de fiecare dată un prilej de a ne confrunta realitatea experienţei cu
imaginea ei archetipală.“
(A.E. BACONSKY, PANORAMA POEZIEI
UNIVERSALE CONTEMPORANE)
PROSTUL ŞI CEI ÎNŢELEPŢI
Eu râd la soare
Şi râde şi el.
E o prostie să râzi la soare –
Tata, mama, unchiul, mătuşa
Nu râd niciodată la el,
Căci ei sunt oameni mari
Şi oamenii mari sunt înţelepţi
Şi înţelepţii nu văd nimic,
Înţelepţii nu cunosc soarele.
Dar eu sunt prost
Şi râd la soare.
Soare, îmi vine a crede
Că şi tu eşti prost –
Şi râdem, tu şi cu mine, de cei înţelepţi.
O SIMPLĂ CONCLUZIE
LA RUGĂCIUNEA CĂTRE DOMNUL
Tatăl meu şi cu mine îţi spunem: „Tatăl Nostru“,
Deci tu, Doamne, trebuie să fii foarte bătrân,
Căci tu eşti şi tatăl tatălui meu.
Desigur că mai eşti şi foarte bun,
Căci oamenii foarte bătrâni,
Cum e bunicul şi bunica,
Sunt buni cu copiii.
Desigur că tu, ca şi bunicul, fumezi cu o pipă
lungă,
Desigur că şi tu ai pere foarte bune
În paradisul tău –
Mai sunt pe-acolo şerpi sau nu mai sunt?
Când voi muri,
Şi într-un înger mic mă voi preface,
Mă vei lua în poală şi-mi vei spune
Minunate poveşti.
DERDELUŞ
Bolta cerească e un imens derdeluş.
Soarele stă în sania lui de aur.
Zăpada se învolburează
Şi cade pe pământ
Cu licăriri ireale.
Sania soarelui lunecă dincolo de pădurea
înnegurată,
Ducându-l acasă când oboseşte de joacă.
Desigur, cerul e un derdeluş fantastic
De vreme ce zi de zi soarele alunecă pe deal în
jos.
OCHIUL COPILULUI
Nimic nu e mai pur ca ochiul tău:
Prin el ochiul meu poate vedea paradisul pierdut,
Şi pot vedea timpul dinaintea păcatului.
Vai, imaginea sordidă şi indecentă a lumii,
Ca o plagă, într-o zi, îţi va devora ochiul!
Va veni poate timpul când şi tu vei vedea,
Cum am văzut şi eu, minunile care te ocolesc,
Mama nu va mai fi cu tine şi mort va fi fratele
tău.
Vei vedea spectacolul bestial al inimilor umane;
Şi faţa leproasă a vieţii va răsări înaintea
ochilor tăi,
Şi propriul tău picior ţi-l va prinde mlaştina
molimei.
Şi, ca un câine haitei, te vei alătura
Celor ce-n viaţă spurcă şi sunt spurcaţi.
Şi poate într-o zi în pustiul ochiului tău,
Din ochiul pur al vreunui copil, tot prin miracol
Va izbucni din nou o minune solară,
Ca o viziune a vieţii care-n orbita ei
Mereu se va întoarce la puritate şi la cei puri,
La adâncimile sufletului, la starea primordială
care e frumuseţea –
Şi vei vedea: toate himerele, urâţenia – chiar şi
a ta –
Nu tulburară mai mult frumuseţea vieţii
Decât o piatră aruncată-n marea
Care-şi reface liniştea cu frumuseţe.
