ALAIN BOSQUET
(ANATOLE BISK, ODESSA, 1919 – PARIS, 1998)
„Este unul dintre cei mai
mari iubitori de poezie din câţi am cunoscut. Având cunoştinţe întinse şi profunde în foarte multe
literaturi, Bosquet traduce poezia din plăcerea de-a se informa, de-a gusta-o
în original şi de-a supune-o la proba traducerii. Când dă peste ceva deosebit,
se bucură ca de o creaţie a sa. Poezia bună a lumii constituie rezervorul lui de bucurie
personală. Am avut numeroase discuţii cu el despre poeţi şi poezie, autorul cărţii
Viaţa este clandestină uimindu-mă întotdeauna prin bogăţia informaţiei şi
capacitatea de sinteză, fascinând prin deosebita căldură sufletească.“ (MARIN SORESCU, DIALOG CU ALAIN BOSQUET, PARIS, 1983)
„Pentru mine, poemul e mai întâi o necesitate fizică. Dar o necesitate
fizică ţinând nu de-a zice un lucru pe care-l ştii, ci de a-mi descoperi, din
scris, propria-mi identitate. Pentru a
mă cunoaşte, eu trebuie să scriu un poem. (...) Pentru că omul nu e o reuşită
perfectă a naturii, poetul are datoria, mai bine zis, simte necesitatea de a-l
reînvia. (...) Poetul nu constată defectul omului, dar el constată că e liber
să-şi imagineze omul sub o altă formă psihică. (...) Poemul construieşte un om
neprevăzut.(...) Atitudinea mea faţă de orice poet străin e aceeaşi. Eu zic:
sunt de acord cu el pentru că înţeleg două treimi şi pentru că, din ferticire,
nu înţeleg cealaltă treime. (...) În Franţa şi în lumea occidentală se practică
o critică a limbajului. E o critică lingvistică, morfologică, nu după sens, ci
după structura poeziei. Din nefericire, mulţi poeţi fac structuri, dar nu
poezie. Mai exact, ei confundă cele două noţiuni. De aici rezultă că nu mai
există imagini, coliziuni, nu mai există sentimente. E la fel de aridă ca şi
pictura nonfigurativă, ori ca muzica total atonală. Lipseşte o dimensiune
afectivă, bucuria sau suferinţa umană. Pentru mine asta nu mai este poezie, e
istorie a limbajului. Am rezumat asta zicând că poeţii au vrut să emoţioneze
prea repede. Şi acum le e teamă de-a mai
emoţiona.“ (ALAIN BOSQUET, în
MARIN SORESCU, TRATAT DE INSPIRAŢIE [DIALOG CU ALAIN BOSQUET, PARIS, 1983], pp.
31 – 33)
ŢIPĂT
În mine totu-i tragic. Atunci să mă lăsaţi
Să fiu această navă-n derivă ce descarcă
Necunoscute astre prin insule uitate.
În mine totu-i tragic. Atunci veţi înţelege:
Eu sunt în seara asta un vechi platan, copiii
Tot deapănă în juru-i nevinovate vise:
În mine totu-i tragic. Atunci veţi fi de-acord
Ca mobila aceasta familie să-mi fie:
Un scaun, masa asta şi paturi fără arcuri.
În mine totu-i tragic. Atunci, peste o foaie
M-aplec, adânc, ce credeţi? – vreau să ghicesc poemul!
În mine totu-i tragic. Atunci, la rândul vostru,
Alegeţi la-ntâmplare destinu-mi de rugină,
Insectă anonimă, de plantă sau de ciob.
MIZERIILE POEZIEI
Descinde în poeme un comis voiajor
Prin hanuri rău famate, negustoria sa
Părând oricum suspectă, doar unii amatori
Încurajând poemul, îi dau parcă dreptate,
Găsindu-i şi-o virtute, aş zice, interlopă.
Şi când şi când îl schimbă prin mici saloane-obscure
Pe cocaină, poate, sau poze deocheate,
În care anonime femei vârtos denunţă
Absurditatea lumii. Comerţul ăsta trist
Mai costeliv îl face pe vânzător. Adesea
Câte-un Renoir strecoară, şi chiar vreun Van Gogh
Pictat de el, sau pietre, bijuterii desigur,
Poemul în valiza-i în clipa asta moare,
Se dă la fund de jalea de-a nu fi fost citit.
PREZENTARE
De-aproape doi ani, iată, am vârsta lui Montaigne,
Fără noroc ori faimă, unde-aş putea, retras,
Să stau, de nu-ntre vorbe, prea credincioşii câini
Ţinându-mi companie pe margini de neant?
Consoane şi silabe, ori fraze modulate
Nici nu mai ştiu: stăpânul li-s eu sau, dimpotrivă,
Ele mă fac întruna umilul servitor,
C-am devenit cu timpul, împins de bănuieli,
Mult mai verbal ca verbul şi mult mai descărnat
Decât o carte care deodatۥ şi-ar fi pierdut
Şi autorul ţanţoş şi personajul unic.
Ce e mai grav, că stropul de viaţă ce-mi rămâne
În loc de a-l trăi simplu, prefer să-l scriu: romane,
ode, cântări, pe care le corectez şi încă le poleiesc un pic.
TU EŞTI OBIECTUL
Tu eşti obiectul,
ideea ce-l înfrumuseţează,
conceptul care-l ucide.
Eşti răspunzătoare
de fularul acesta galben,
ca de o crimă pe pragul unei grădini bătrâne.
Când tu numeşti
azurul, marea, ciclonul,
le împiedici să fie libere.
Cuvintele tale,
arsuri de fier roşu pe umărul neantului.
Tu denaturezi,
înţelegând prea mult.
