ANTONIO MACHADO, N-AM FOST UN CASANOVA ORI UN DON JUAN VREODATĂ...

ANTONIO MACHADO

(1875 - 1939)

1. Soledades (Singurătăţi, 1903)

2. Soledades y otras poemas 
    (Singurătăţi şi alte poeme, 1907)

3. Galerías. Otros poemas (1907)

4. Campos de Castilla (Câmpiile Castiliei, 1912)

5. Poesías completas (Poezii complete, 1917)

6. Nuevas canciones (Cântece noi, 1924)

7. Cancionero apócrifo (Canţonier apocrif, 1926)

8. Poesías completas (Poezii complete, 1936)

„Poezia lui e a unor puteri ascunse şi a unor valori ferecate în tezaure ce se tălmăcesc nominal cu o parcimonie inegalabilă – el e poetul unor intensităţi sugrumate, dar cu atât mai depline, artistul care-şi trăieşte creaţia ca pe o dramă noctură a expresiei şi nu ca o spectaculoasă aventură a limbajului. Această dramă a expresiei se desfăşoară pe fundaluri ontologice la adâncimi pe care puţini dintre poeţii acestui veac le-au putut atinge. În Războiul civil, discretul şi delicatul poet a devenit dintr-o dată partizan al republicanilor, a suferit înfrângerea lor şi s-a exilat, dar n-a supravieţuit exilului: abia ajuns în micul port sudic francez Collioure, a murit şi a fost îngropat acum 30 de ani la poalele Pirineilor, ca mulţi alţi mari poeţi  ai Spaniei contemporane care-şi visează patria dormind în pământurile străine, pe toate meridianele lumii.“

(A.E. BACONSKY, PANORAMA POEZIEI

UNIVERSALE CONTEMPORANE)

DOUĂSPREZECE BĂTEA OROLOGIUL...

Douăsprezece bătea orologiul... erau

douăsprezece lovituri de sapă în pământ.

– Mi-a venit ceasul! strigai. – Nu-ţi fie teamă,

îmi răspunse tăcerea;

tu n-ai să vezi căzând ultimpul strop

ce tremură-n clepsidră. Vei dormi

de-acum încolo încă nopţi destule,

pe-aceeaşi plajă veche –

şi într-o dimineaţă, barca ta

o vei găsi la alte ţărmuri trasă.

CÂMPURI DIN SORIA (IX)

Sunteţi cu mine, câmpuri din Soria,

tu, pace-a serii, voi albastre dealuri,

voi, plopilor, vis verde al acestui

aspru ţinut şi-al rocilor pietroase,

şi tu, apăsătoare nostalgie

pe uliţi adormite şi pustii –

în sufletul meu aţi pătruns adânc!

Ci n-aţi fost oare-n el dintotdeauna?

Popor al câmpului, pe Dumnezeu,

ca vechii credincioşi, îl duci cu tine;

să-ţi dăruiască soarele căldură,

belşug şi toate darurile lui.

ORIZONT

În după-amiaza clară şi amplă, cât plictisul,

când lănciile verii toride-s sfărâmate,

fantasmă-nchipuită de umbre-mi era visul,

cu miile pe şesul întins aridicate.

Amurgul plin de glorii, oglindă purpurie

era, cristal de flăcări, aruncând visarea

gravă-n nemărginirea antică din câmpie...

Iar eu, sonoră graba pasului uşure

simţeam, şi mai departe simţeam, răsfrânt în zarea

însângerată, vesel cântecul zorilor pure.         

PROLOG (XVI)

O, după-amiezi scăldate în lumină!

Vrăjit e parcă aerul

şi barza albă

adoarme zburând,

iar rândunicile cu aripi ascuţite

se întretaie peste vântul de aur

şi se îndepărtează în pacea zilei,

zburând visătoare.

Se-ntoarce unda doar, ca o săgeată,

prin aerul cu multă umbră,

să-şi caute cuibul negru sub acoperiş.

Şi barza albă,

tăcută şi bizară,

atât de-absurdă şi de familiară,

ca un cârlig, pe clopotniţă.

PROLOG (XIX)

Dezbrăcat e pământul de roade

şi sufletul urlă sub zarea veştedă,

ca un lup flămând. Ce cauţi,

poete, în amurg?

Amar e pasul, căci e greu

drumul prin inimă. Vântu-i de gheaţă

şi vine noaptea şi amărăciunea

departării... Pe drumul alb,

înţepeniţi şi negri, câţiva arbori;

în munţii îndepărtaţi,

aur şi sânge... Soarele-i mort. Pe cine cauţi,

poete, în amurg?

PRELUDIU

Acum că umbra unei iubiri curate trece,

un psalm aş vrea pupitru-mi bătrân să înfăşoare.

Severă, orga-n fluier acordul să-şi aplece,

aprilie doar murmur, suspin să dea. Şi floare.

Arome distila-vor merele-n lumina

de toamnă şi-ţi va spune smirna psalmodierea.

Şi va pluti parfumul de roze prin grădina

cu umbra împăcată, cu tihna şi tăcerea.

Nobilă şi bătrână, singură ruga mea,

sub armonia gravă de cântec şi miresme,

se va-nălţa ca zborul de porumbel; cu ea,

cuvântul alb pluti-va peste catapetesme.

PORTRET

Copilăria mea-i doar amintirea unei curţi din Sevilia

şi o grădină unde rodeşte lămâiul sub lumină fierbinte.

Tinereţea mea, douăzeci de ani în pământurile din Castilia,

viaţa mea, câteva lucruri de care nu vreau să-mi aduc aminte.

Nici un Maniara seducător şi nici un Bradomin, vreodată

n-am fost – voi îmi cunoaşteţi îmbrăcămintea deloc arătoasă.

Dar Cupidon din arcu-i mi-a slobozit săgeată

şi am iubit atâta cât să iubim ne lasă.

Arde în sângele din venele mele flacăra iacobină,

dar versul meu îşi are izvorul clar din pământ;

şi, mai mult ca oricare supus sub obicei şi doctrină,

sunt bun, în sensul cel mai bun din cuvânt.

Ador frumuseţea şi, după cum cere moderna estetică,

am tăiat bătrânii trandafiri din grădina lui Ronsard;

dar nu iubesc tunsoarea din actuala cosmetică

şi nu-s, precum sunt alţii, o pasăre-cobzar.

Dispreţuiesc romanţele tenorilor goi ca nişte cavouri,

şi corul cel de greieri pe când răsare luna.

Stau nemişcat să pot desluşi vocile de ecouri,

şi dintre voci o voce, atât ascult, doar una.

Sunt clasic sau romantic? Nu ştiu; să las aş vrea

versul cum căpitanul sabia, vestită

numai prin mâna celui ce a ţinut-o-n ea,

şi nu prin măiestria cu care-a fost călită.

Vorbesc cu cel ce drumul şi-l împarte cu mine mereu.

Cine vorbeşte singur, cu Cel de Sus să vorbească aşteaptă.

Tăcerea mea-i vorbire cu acest prieten de la care eu

azi ştiu ce-i bunătatea şi taina-i înţeleaptă.

Dator, în fine, nu vi-s; îmi datoraţi ce-am scris, şi e puţin.

Mă duc la slujbă zilnic; din banii mei îmi fac

hainele de pe mine, din ei casa mi-o ţin,

şi pâinea de pe masă şi patu-n care zac.

Iar când sosi-va ziua să plec de unde nimeni nu revine,

şi gata va fi luntrea ce-ntoarcere nu are,

mă veţi vedea într-însa fără nimic la mine,

aproape gol, ca pruncii care răsar din mare.

UN ULM USCAT

Cu ploi de-april şi cu-a lui mai căldură,
pe ulmul cel bătrân, de tot uscat,
şi-n două părţi de fulger spântecat,
câteva frunze verzi reapărură.

O, ulmul centenar pe cea colină
pe malul Dorului! Un muşchi gălbui,
pe trunchiul cariat şi găunos al lui,
albeaţa scoarţei astăzi i-o întină.

El n-o mai fi de păsări cântătoare
dorit, ca plopii de pe mal în care
atâtea ciocârlii se cuibăresc.
Armate de furnici curg rânduri-rânduri,
roind pe el, şi-n ale lui străfunduri
păianjenii urzind îl împânzesc.

Dar, ulmule de Dor, până te taie
securea rece a vreunui lemnar,
şi-apoi în jug de clopot te îndoaie
tâmplarul, ori în osie de car;
până te-or face-n vatră foc şi scrum,
să se-ncălzească cu a ta văpaie
în vreo colibă-n margine de drum;

până te frânge vântul şi răpune,
până te-mpinge râul înspre mare,
pe unda sa în depărtata zare,
prin funduri şerpuite de genune,

ulm drag, ce farmec are frunza ta
în versul meu mi-a mai rămas a spune.
Şi inima mea speră, tot aşa,
că primăvára mă va lumina
în toamna vieţii cu înc-o minune.

AUTOPORTRET

Îmi e copilăria un patio din Sevilia,
şi o grădină clară cu un lămâi în ea.
Două decenii bune, juneţea în Castilia
şi câte episoade pe care le-aş uita...

N-am fost un Casanova, ori un don Juan vreodată.
(Au nu-mi cunoaşteţi stilul vestimentar vetust?)
Dar Cupidon îmi trase în inimă săgeată,
şi fructu-oprit iubit-am... cât m-au lăsat să gust.

E sângele din mine de-origini iacobine,
însă-i senin izvorul din care vers compun.
Şi, dincolo de norme, uzanţe şi doctrine,
în sensul bun al vorbei, sunt, pur şi simplu, bun.

Ronsardiene roze, în formele prezente
ale esteticii eu cu drag am răsădit;
dar n-agreez dichisul cosmeticii curente,
nici sunt vreo păsărică cu vesel ciripit.

Detest romanţa goală, ce din nimic se scoate,
şi serenada lunii de greieri in tumult.
Disting cu ponderare ecourile toate,
şi, dintre voci atâte, doar una o ascult.

Sunt clasic ori romantic? Nu ştiu. De preferinţă,
eu m-aş lăsa de versuri, cum căpitanii las
deoparte-ale lor săbii, faimoase-n mânuinţă
prin cine-n luptă-nvinge, nu cine-n fier le-a tras.

Eu conversez cu omul ce mi-e mereu alături.
Cine vorbeşte singur, speră că intr-o zi
va convorbi cu Domnul. Şi-mi dă amicul sfaturi,
pe oameni mă învaţă în taină a-i iubi.

Dator nu vi-s, ci-mi súnteţi, prin scrierile mele.
Doar munca mă susţine. Cu banul ce îl fac,
eu îmi achit vestmântul, şi casa de sub stele,
şi alimentul zilnic, şi patu-n care zac.

Şi când o fi să plece corabia cu mine,
pe calea neîntoarsă, spre zarea zărilor,
mă veţi afla pe punte, cu avuţii puţine,
aproape gol pleca-voi, ca fiii mărilor.

POETICĂ

Nici marmuri dure şi eterne,

nici muzică şi nici pictură,

ci doar cuvânt ce-n timp se cerne.

Cântec şi basm e poezia.

Se cântă-o întâmplare-aievea

doar băsmuindu-i melodia.

Sufletul ţărmurii-şi creează,

şi munţii lui de fum şi plumb,

şi codrii fragezi în amiază.

Orice imagine furată

ce nu din râul său se naşte

e doar o jucărea stricată.

Peferă rima cea săracă

şi asonanţa imprecisă.

Ce poate face rima, dacă

un cânt nimic nu povesteşte?

Ah, versul liber, versul liber...

Mai bine frânge versul-cleşte.

 ÎNTOARCEA LUI ANTONIO MACHADO

La 16 ani de la moartea sa

Te-ntorci, părinte al fluviilor. Până la mine ajung,

în această vie, sonoră singurătate,

în faţa altor fluvii navigând spre mare,-ndelung,

vorbele tale de ieri şi cele de azi, depărtate.

Şi ele sunt, ca oasele tale, înflăcărate,

pe care pământul Franţei nu le mistuie, le păstrează,

şi cântă, cu lumina şi inima nevătămate –

şi cântecul cu dragostea ne luminează.

Cu dragoste, ce-nseamnă război împotriva grelei uitări,

război de moarte împotriva trădătorilor,

împotriva celui ce cugetă, pe-ale somnului cărări,

că, dormind, va vedea peste mare cununa zorilor.

Cu ochii larg deschişi, pe-un cântec treaz ne porţi.

Te uiţi la zidurile patriei, îngenuncheată,

sunt morţi şi morţi şi iarăşi morţi

pe unde tu visai despre viaţă, odată.

Ca şi ieri, pângăresc alţi navălitori

sfintele locuri ale anilor tăi trecuţi,

pe câmpii rătăcesc sărmanii tăi păstori

ca nişte fugari în străine pământuri pierduţi.

Insule, porturi la mare, cămine,

afunda golfurilor preadulce gură,

izvoare adânci şi tainice mine

şi drumurile, ţie dragi peste măsură,

Sunt astăzi drumuri militare, toate,

mine şi porturi sunt a gloanţelor parte.

În grădinile tale de măslini, neuitate,

abia zboară hulubii, răniţi, între aripi, de moarte.

Cine-şi închide memoria în faţa unei astfel de crime

şi inima cui, la un astfel de doliu,-i de fier?

Pretutindenea eşti, întins e pe-a lumii lărgime

glasul tău, care totuşi ajunge la cer.

Glasul tău poarte-l vântul, vorba-nţeleaptă,

după ce ani în şir, dormind, a zăcut,

să ne-anarmeze braţul, să ne aprindă patima dreaptă,

Şi să ne-napoieze paradisul nostru pierdut. (Argentina, 1955)

RAFAEL ALBERTI  

POEM PENTRU ANTONIO MACHADO

Cu tine Antonio, Antonio Machado,

aş vrea să hoinăresc fără hotar –

în zorii munţilor, în noaptea nopţilor,

pe fluviul lunar.

Cuvintele tale seamănă frunzelor

când freamătă-n vânt şi tresar.

Un arbore eşti, un arbore, Antonio,

cu sufletul elementar.

Cuvintele posomorâte le-ai spune

nu mie, ci vântului doar –

ca să le-adune zeii pământului

schimbându-le-n mărgăritar.

Un arbore eşti, un copac care umblă

plin de păsări cântând, plin de har –

cu tine, cu tine, Antonio Machado,

m-aş pierde rătăcind fără hotar.

Pe creste, prin văi vânând laolaltă,

urmărind avântatul ogar,

cum adulmecă ciutele verzi ale lunii,

când saltă-n văzduh şi dispar.

CECILIA MEIRELES

ANTONIO MACHADO

ÎN ADEVĂR

Lui Oreste Macrì 

Cu-ncetineli de visător hoinar

Îmbătrânit prematur,

Acel bărbat cutreieră cărări

De soare, colb ori lună.

Chip de înfrânt

Ce umple arhetipul?

Voinţă-având de-a fi bărbat senin

Mereu în ton cu înserarea lină

Vrea certitudini

De la rădăcina

Invulnerabilă a propriului său suflet.

E un miracol

Faptul că totul, pas cu pas pe drumul vieţii,

Atât de simplu e şi-adevărat.

Destin fatal al unui om ales.

Un suflet vrea căldura altui suflet

Într-un contact mântuitor, fecund.

Justiţia întreagă, deocamdată,

E în cuvântul just,

De parcă-ar fi obiectul însuşi

Care-n viziunea lui de trecător

Ne e propus – cu el păşim pe drum –

Pe sine înfăţişându-se

Treptat poetul.

Jur-împrejurul siluetei lui hoinare

Fiinţele şi lumea lor

Se leagă, solidare,

Şi inima cu mintea-n unison,

Şi-atâtea aparenţe  

În ritmuri se transformă

De vers şi univers,

În ciuda lui Cain

Ce se transformă şi câştigă lupte.

Privirea vede clar, şi mâna vrea

Tovărăşie să găsească.

Trecutul – rădăcină visătoare –

A vizionarului privind spre revărsat de zori

O nouă zi curată

Pe-un nou tărâm.

JORGE GUILLÉN