miercuri, 17 iunie 2015

JULES SUPERVIELLE, LUI LAUTRÉAMONT



JULES SUPERVIELLE

(1884 – 1960)



1. Les poèmes de l'humour triste (1919)
2. Débarcadères (1922)


4. Le Forçat innocent (1930)

5. Les Amis inconnus (1934)

6. La Fable du monde (1938)

7. Le Corps tragique (1959)

„După Laforgue şi Lautréamont pe care-l evocă într-un frumos poem, Jules Supervielle e cel de-al treilea poet important dăruit literaturii franceze moderne de îndepărtatul Uruguay, unde a văzut lumina zilei în 1884, la Montevideo. (...) El aduce din continentul natal o măsură a simplităţii savante şi stranii pe care lirica franceză începe s-o piardă încă din ultimele decenii ale veacului trecut: «În ce mă priveşte, spune Supervielle, am refuzat întotdeauna să scriu poezii pentru specialiştii misterelor.» (...) Jules Supervielle este poezia în stare de libertate. Poetul n-a izbutit să se falsifice niciodată şi să-şi creeze reţeaua de servituţi estetice în care ochiul dezabuzat (sau exasperat ?) al criticului vede uneori un iluzoriu indiciu de originalitate. În versurile lui chiar atunci când apare neliniştea sau moartea, stăruie un principiu al vieţii, căci poetul nu are viziuni, obsesii, terori interioare şi fiecare apariţie sau fiecare sentiment derivă din real, din materia vie, din experienţa trăită. Până şi în latura fantezistă a liricii sale, în proiecţiile ei enigmatice transpare legătura permanentă cu solul solid şi fecund al experienţei, al faptului real sau virtual, ca şi când situat într-o răspântie a tuturor comunicărilor, el ar încerca să descifreze limbajul suprapus al corespondenţelor, spre a pătrunde în spaţiul secret unde valorile se definesc într-o permanentă şi pluridirecţională translaţie. Şi atunci toate lucrurile se lasă descoperite ca într-o copilărie perpetuă şi miraculoasă, inculcându-i de fiecare dată frisonul primordial, toate  sentimentele îşi amplifică sfera de rezonanţă, toate cuvintele îşi recapătă puterea întâiei rostiri.“ 
(A.E. BACONSKY, PANORAMA POEZIEI 
UNIVERSALE CONTEMPORANE) 


LUI LAUTRÉAMONT



Oriunde mă apucam să sap în speranţa că tu 
vei ieşi din pământ,
dădeam la o parte pădurile şi casele ca să pot vedea
îndărătul lor;
eram în stare să rămân nopţi întregi aşteptându-te 
cu uşile şi cu ferestrele deschise,
având dinainte două pahare de alcool de care

nu voiam să mă ating.

Dar tu nu veneai,
Lautréamont!

 

În preajma mea vacile mureau de foame în faţa râpilor

şi cu încăpăţânare întorceau spatele celor mai grase preerii,

mieii se întorceau în pântecele mamelor lor ucigându-le astfel,

câinii dezertau din America uitându-se în urmă,
căci ar fi vrut să vorbească înaintea de a pleca.
Singur rămas pe continent,
te căutam în somn unde-ntâlnirile sunt mai uşoare.
Te aşezi la un colţ de stradă şi celălalt vine îndată.
Dar tu nu veneai nici atunci,
Lautréamont,
îndărătul pleoapelor închise.


Te întâlneam uneori pe înălţimile lui Fernando Noronha,

aveai forma unui val, ci mai adevărat, mai circumspect,

fugeai spre Uruguay încet, încet.

Celelalte valuri se-ndepărtau ca să poată saluta
mai bine nenorocirile tale.
Ele, ce nu trăiesc decât douăsprezece secunde
şi nu merg decât înspre moarte,
ţi le dădeau pe de-a întregul
şi tu te prefăceai că dispari asemenea lor,
ca să le faci să te creadă în moarte, colega lor
de promoţie.


Tu eşti dintre cei ce-­şi aleg drept domiciliu oceanul

aşa cum alţii dorm pe sub poduri

şi eu îmi ascundeam ochii îndărătul unor ochelari negri

pe un pachebot unde plutea miros de femei şi de bucătărie.
Muzica urca spre catargele înfuriate că sunt şi ele
amestecate în atingerile tangoului,
mi-era ruşine că-n inimă îmi curge sânge viu,
în timp ce tu eşti mort din 1870
şi fără picătură de sânge,
iei forma unui val pentru a face să se creadă
că ţi-e indiferent.


În însăşi ziua morţii mele te văd venind spre mine

cu chipul tău de om.

Hoinăreşti cu bine desculţ printre înalţi bulgări de cer,

dar îndată ce-ai ajuns la o distanţă convenabilă,
îmi arunci unul în plină faţă,
Lautréamont!


ŢINUTUL TĂU LĂUNTRIC


Ţinutul tău lăuntric e aici, cu golfurile

şi cu pământul lui nemilos,

Şi tu eşti cel ce urcă în barcă şi pleacă

singuratic în propria lui tăcere.
Vezi cum se duc falezele tale unde nu mai zăreşti
suflet viu,
Ci doar uneori siluete negre cuprinse
de-o mare panică
Asemenea amintirilor înnebunite din capul
tăiat de curând.
Dar tu nu eşti un asasin şi te numeşti
nenorocit, tu însuţi.
Alt nume niciodată n-ai avut,
Şi-aceasta îţi e toată compania.


MAREA SECRETĂ


Când nimenea n-o priveşte

Marea nu mai este mare,

E ceea ce suntem noi

Când nimenea nu ne vede.

Are atunci altfel de peşti,
Altfel de lumini, de valuri,
Devine o mare a mării
Şi a celor ce o visează,
Cum fac eu aici.