ARTUR LUNDKVIST, SCRIE CU PANĂ DE CORB

ARTUR LUNDKVIST

(1906-1991)

SCRIERI

1. ARBORELE

2. URME ÎN APĂ

3. PODURILE NOPŢII

4. VIAŢA ŞI IARBA

5. POMUL VORBITOR

6. CLIPA ŞI VALUL

7. TEXTE PE ZĂPADĂ

8. SCRIS CĂTRE SEARĂ

„Fără îndoială, se poate afirma că Artur Lundkvist a fost acela care a introdus modernismul în lirica suedeză. El a dat poeziei suedeze noi posibilităţi de expresie şi noi principii estetice care au avut o importanţă hotărâtoare asupra evoluţiei liricii suedeze moderne.“ (ION MILOS)

„Ca poet, debutează foarte tânăr, prima culegere publicând-o când avea 22 de ani. De  atunci încoace, la intervale nu prea mari, i-au apărut 12 volume de versuri continuându-se unul pe altul în spiritul acelei «poezii neîntrerupte» despre care vorbea Eluard. Punctele cardinale ale acestei poezii de afinităţi whitmaniene sunt exaltarea energiei şi a vieţii dinamice, idolatria acţiunii, abolirea pasivităţii melancolice. Frumosul însuşi e pentru el o categorie supusă determinărilor dinamice, o realitate ce nu se contemplă, ci se împleteşte prin trăire frenetică – un superlativ al vitalităţii. Pe acest teren el se apropie foarte evident de americanul Carl Sandburg (nu trebuie uitat că îi leagă şi o descendenţă comună, Sandburg fiind născut din părinţi suedezi. Lundkvist nu e un poet al meditaţiei, al reflexiunii, al aventurilor metafizice: el e un epicureu euforic, om al intensităţilor de fiecare zi, fără a jubila festiv şi superficial, fără a confunda existenţa activă cu sărbătoarea idilică. Laturile sumbre ale vieţii nu-i scapă, după cum nu ignoră traumele şi contradicţiile timpului nostru. Versurile lui seamănă cu fluviile pe care le cântă: versuri neîmblânzite şi libere stăpânite doar de  legile severe ale cadenţei şi armoniei telurice, purtând un torent de imagini îndrăzneţe şi abrupte, realizate de obicei din pasta groasă a frumuseţilor elementare, dar nu fără  o secretă strategie a delirului mimetic, învăţată de la suprarealişti.“

(A.E. BACONSKY, PANORAMA POEZIEI

UNIVERSALE CONTEMPORANE)

O ROZĂ A VÂNTURILOR PENTRU ISLANDA

(I)

Spălătorie de ploi şi de vânturi.

Nori dezmembraţi, abur

pe care-l străpung averse de pescăruşi

sub un palid cer

cu tentă de nufăr.

Vântul leagă întunecate cuiburi,

zburătoare cuiburi de vultur,

împletite din alge, întărite cu ace

lungi, de lumină.

Înălţare-n văzduhuri, în spaţii

umbre de flăcări, poveri de zăpadă,

la nord de tunete.

(II)

Iată, e timpul vagabondului soare

ce rătăceşte în jurul cerului

fără să-şi afle vreodată odihna.

El străluceşte noaptea întreagă,

prin fereastră (fereastra goală,

surprinsă ca-n moarte).

Neliniştiţi dorm copiii

cu somnul sub pleoapele lor de palidă nea.

Sau poate că-ntârzie undeva pe afară

prin iarba înaltă,

jucându-se şi ţipând ca prin vis.

(III)

Şi vântul

ca o lungă piele ce trece,

fără-ncetare, stăruitor, copleşind totul,

tresăriri de nelinişte, plescăit de palme,

şuierătură de bici a nevăzutelor aripi

aspre ca pânzele,

vântul

care-şi resfiră coamele-i albe sus, peste munţi,

vântul şi penele lui de zăpadă,

albele-i feţe de pernă, secretele-i tobe,

fluierele-i de trestie, sparte,

vântul ce fură mărăcinelui mierea

(nu de albină sau viespe dungată de foc),

vântul fără miros, fără un strop

de oţet,

vântul ce sparge lovind cu piciorul

pieliţa verde-a izvorului sulfuros,

care scrie cu pană de corb

acelaşi, mereu acelaşi cuvânt.

APROAPE MOARTE...

Aproape moarte

sunt zilele acestea de negură,

drumurile acestea fără paşi.

Aproape moarte

casele acestea: muşama, lipituri la ferestre,

cultul strămoşilor strânşi pe birou,

conservând în album goana clipelor.

Şi cărbunele fierbe în pântecul pivniţei

şi scările sunt unsuroase ca slănina.

Un motan năpârlit

dispare sub streaşină.

Un şobolan mort,

acoperit de iarbă, zace-n cămară.

Un nufăr uitat pe pat

freamătă de râme mărunte.

O fată-şi fardează sânii

cu ciocolată.

Steaua căzută

curge plutind cu gunoaiele.

O veche maşină de cusut

şi-a rupt toate acele.

Amesteci fără deosebire

bere şi lapte-n pahare.

Obloanele-s sparte sau poate prea scurte.

N-ai bani îndeajuns,

nici salivă,

nici fericire, nici viaţă, nici forţă.

Aproape moarte

sunt toate cele ce nu mai aşteaptă nimic,

aproape moarte

ca pulberea, scrumul şi ceaţa.

COŢOFANA

Pasăre vântoasă din fire,

vârtej asemenea unui elicopter,

bulgăre de aripi în văzduh.

Coţofana, văduvă veselă, râde

în ciuda copiilor săi mizerabili, râde

de furtişagurile şi de altele, pe care le pune la cale.

Pasăre albă şi neagră a mestecenilor

pretutindeni acasă chiar şi-n copacii rămaşi negri în omăt.

Culegătoare tomnatică de poame, dar fără coş,

pieptul ei de oţel străluceşte asemenea cerului limpede al iernii.

Dar ea preferă pădurii fermele,

zboară prin fumul căminelor şi adulmecă slănina prăjită,

adună boldul azvârlit împreună cu apa

din copaia celui din urmă născut,

se-aşază pe vechea pompă – ascultând separatorul din bucătărie.

Coţofana, fată vicleană ce-şi scutură coada,

niciodată prea tânără sau lipsită de experienţă,

mai curând o ţigăncuşă c-un ban de argint la ureche,

lesne de sedus în fânul din marginea iernii,

când ploaia rece îţi umezeşte picioarele.

Nu e bătrână morocănoasă, aşa cum e cioara,

nici răguşită, aşa cum e corbul, samsar ambulant,

c-un cuţit sub haină şi cu tutunul în clonţ.

Nu, mai curând înrudită cu biata slujnică a popii

care dansează pe gheaţă

în ciuda mănuşilor rupte.

Coţofana cu desagii şi cu bidonul de lapte

îmbrăcată în alb, muiată-n gudronul streşinilor,

locuieşte în ţara caldelor case de lemn

unde-şi ascute ciocul la pietrele morilor

şi râde sfidând pe copiii ce se caţără în arbori.

VĂDUVA

Văduva asta de război înfloreşte îngrijorător,

obrazul ei rumen crapă de sănătate,

aidoma bujorului doldora de boboci;

e ca şi cum trupul ei n-ar mai fi singur,

poate că bărbatul ce-a căzut în luptă

s-a întors în taină

şi a pătruns în ea,

o umple şi-o face de două ori mai trupeşă

ca înainte,

până şi ochii, în care privirea lui

dă buzna-n afară deodată cu a ei,

până şi ochii i s-au bulbucat

ca nişte prune gata să plesnească;

stă laolaltă cu el cufundată adânc în ea însăşi,

îşi ascultă-n lăuntru taifasul cu el,

în vreme ce inspiră

acelaşi sentiment de trăinicie şi indiferenţă,

ca un fotoliu mare,

de modă veche, capitonat cu vată.

ÎNGERUL SĂRACILOR

Îngerul săracilor n-ajunge

să răzbată niciodată

până la cocioabe,

şi nici nu-şi pierde darurile pe cărări;

îngerul săracilor e orb

şi dibuie de-a lungul uliţelor mocirloase

ale cartierelor mărginaşe;

îngerul săracilor

e o muiere toantă

pe care beţivanii de prin cârciumi

o bat cu palma peste dos şi-i pun piedică,

de se prăvale neajutorată pe podele;

în casele bogate, dimpotrivă:

îngeri cu tăvile-ncărcate ies

şi intră necontenit

ca nişte slujnice tocmite,

cu şorţuleţe scrobite şi albe,

cu surâsul pe buze.

PICTORUL

Odată, din întâmplare, pictorul a privit

prin uşa lăsată întredeschisă în odaia

unde cadavrul proprietarului, gol,

zăcea în aşteptarea pompelor funebre:

un trup inform şi alb

cum e aluatul

când dă peste marginile covăii,

un trup ca o ciupercă

şi culmea de obscen în moarte,

cu mădularul chircit ca un zbârciog,

aproape negru – şi întreg

trupul radiind răceala lespezii de marmură

pe care se desface încet

carnea în măcelărie,

în vreme ce soţia părăsită şi nemângâiată

stătea acolo, în faţa oglinzii,

şi-şi pieptăna părul roşcat

ca flacăra, tânără şi învăpăiată,

cu forme tari şi pline,

fremătând de viaţă.

Artistul a pictat doar ceea ce a văzut,

şi a lăsat una

dintre cele mai frumoase

pânze ale sale.

FURNICILE

Furnicile urmează cucerirea lumii.
Pământul se furişează din calea piciorului
care-a călcat într-un furnicar şi se vede-atacat dintr-odată.
Furnicile rod pereţii şi casele cad prăbuşindu-se.
Ele invadează lămpile şi lumina se stinge.
Ele pătrund în trupurile oamenilor
răvăşindu-le ca o flacără neagră.
Ele apar în pupilele devorate ale portretului.
Ele cad din ramuri în cămăşile descheiate
şi părul se-aprinde.
Dimineaţa şi-aleg domiciliul în ghete
şi numai cu apă le poţi alunga.
Le place în casa de bani să mănânce bilete de bancă.
Atacă tipografiile: în loc de litere vezi pretutindeni furnici.
Inundă calea ferată şi trenul venind deraiază.
Împresoară oraşele şi adăposturile devin de prisos.
Nimic nu te apără de miriadele de furnici înarmate.
Ele mor cu miliardele şi nici nu le pasă.
Sunt mai cumplite decât lămpile de sudat.
Se reproduc în vederea misiunii,
se înmulţesc şi devin, tot mai mult, neînvinse,
ochii lor, membrele lor au cuirase.
Ele-şi continuă atacul chiar când au pierdut
jumătate de corp.
Cauciucul îl mănâncă de parc-ar fi pâine –

beau lapte şi whisky fără a distinge.
Sunt neînduplecate ca focul şi gheaţa-mpreună.
Triumfă mereu
fără măcar să dorească a fi puternice.

♦♦♦

Mugetul sirenei ar trebui să fie 

pentru noi un strigăt de triumf care să taie

spaţiul roşu de sânge, iar nu

plesnitură de bici ce ne scutură spinările ostenite.

Ar trebui să fim veseli creatori (creatori de lucruri de tot

felul şi minunate), iar cu maşini obosite ce lucrează

cu mădu­lare greoaie şi ochi morţi şi-un suflet căzut ca un jeratic

pe jumătate stins, pierdut în adâncimi.

Adâncul vieţii noastre e negru ca noaptea şi stelele sale sunt

rare şi palide – o, ar trebui să fie albastru şi luminat

de soare să fie! 

POETICĂ

Ce greu  îi e poemului să fie macara,           

poemul preferă să se ocupe de insignifiant

de ce-i aproape imperceptibil, de ceea ce nu cântăreşte nimic.

Firicelul de iarbă în vânt este însăşi limba poemului,

iar petala care-a-ncercat să se prefacă-n aripă

şi cade fâfâind                                                                                    

recunoaşte poemul, mişcarea-i, viaţa lui care cade.

Picături ce abia reflectă imagini minuscule,

muşchiul ca salivă uscată pe-o stâncă,

firicele de paie ce se rostogolesc târâte de vânt

linia verdelui intens al coclelii

ce înconjură robinetul din coridorul unei şcoli,

secerătorile vrâstate cu găinaţ de păsări,

un smoc de păr blond de femeie prins într-un gard de spini albi

înnegriţi de iarnă:

toate astea le strânge poemul,

vechituri şi spumă de la suprafaţa realităţii.

Poemul lucrează cu vârful degetelor şi cu genele,

c-o gingăşie pe care n-o are macaraua.

II

De ce nu s-ar târî poezia pe pământ

ca o pasăre ce vrea să-abată primejdia

ca apoi dintr-odată să-şi ia zborul?

Şi de ce n-ar fi o mână de mărgăritare

azvârlite într-o roabă proaspăt smolită?

Sau zăpada ce se topeşte în mâna îmbujorată a unui copil?

O rândunică lăsând o zgârietură pe frontispiciul casei?

O floare ce răstoarnă un bloc de piatră?

Două fesuri ce se-ncrucişază pe geam.

Poezia: inocenţă demonică.

Miel învăluit în flăcări pe o pajişte.

Ogar învălătucit într-un cearşaf.

Oglindă în faţa celui ce tocmai omoară un stârc

ca o umbrelă accidentată în furtună.

Nisip al unui alb orbitor ca pântecele unei femei în largul mării.

Floare albă în gâtlejul unui dog.

Spin ce face să putrezească ţeasta leului.

Scafandru care pe fundul mării deschide o ladă

de comori c-o agrafă de păr,

cui ce susţine un avion în spaţiu.

Navă de contrabandişti ce-şi pierde tot sângele-n mare

ca un rănit. Poezie: funie de întins între un far şi un cireş.