Șerban CHELARIU, Zaruri și Clepsidre
nimic nu se pierde
nimic nu se pierde
totul se transformă
praful și pulberea
trup
trupul
praf
și pulbere
doar jocul nimicului
de-a bigbangul
în căutarea tinereții
fără bătrânețe
rămâne cam tulbure
unde găsește jăratec
să-i fure sămânța
și cum de ne face
să credem că este
meșter zidar
atât de isteț
încât
fără drișcă
fir de plumb
sau mistrie
aruncând numai zarul
încropeşte acest univers
priceput
să înalțe spre ceruri
luminoasă
ființa
calul timpului
calul timpului
troian
clepsidră el
năzdrăvană
îi promite spațiul cuib
perioada hadeană
și intrând în troia beznei
deschide porți ferecate
galaxii cu mii de stele
dau năvală în cetate
nu s-o ardă
sau dărâme
să-și instaureze
doamna
tron domnesc
să-i facă darul
celei ce-n lumini îmbracă
zidurile muritoare
nu-i elena
e crăiasa
celor ce zvâcnesc
spre viață
născând lumi
și vieți
dintr-alta
jar
de sub cenuși
ea scoate
cu dragostea
nu vătraiul
în veci
dorului
unealta
dragostea
dragostea
nu-i tăvălug
pământului-i
este plug
sămânță
dor aruncată
să împlinească
dezbrăcată
tot mereu ce s-a întâmplat
odată
ca niciodată
și se-ntâmplă
și-altă dată
bine că a fost curată
și-a găsit-o
dumnezeu
transparentă tragedie
transparentă tragedie
tată-n fiu
mă-ncalecă
vreau nu vreau
prin carne vie
taie și mă hărăzește
unghie
spre foarfecă
nu c-așa
mi-ar plăcea mie
c-așa viața
foarfecă
vai de mine
ce se-ntâmplă
dragoste
strig
ajutor
râde-n cer
o galaxie
și nevrând
să-și piardă timpul
sclipind îmi transmite
sfatul
fă ca mine
măi băiete
împarte cât poți lumină
văzându-ți de adevăr
dau cu zarul
dau cu zarul
stau la coadă
clepsidra îmi e
dovadă
zarul sare
coada-i lungă
nisipul n-o să-mi
ajungă
ce faci
zic
cronos nătâng
tu te joci
iar eu mă frâng
viața nu-i
copilărie
ție poate
dar nu mie
aion
părinte bun
mai lasă-l și pe moș ene
să-l strunească gene-n gene
să se scoale în ajun
când arii din rigoletto
va cânta un bărzăun
pace s-avem
noi
cumva
de-ncropit
cu închega
un sărut
un dor
un gând
iată-l
născocesc curând
să fi visat
să fi visat
nu mai știu
sau chiar am văzut
clepsidre
zburând prin cer
aveau brâul
sisteme solare bătut
dansau valsuri moderne
cu două focare
nu de regina vienei
recunoscute
de regele regilor
regele soare
dansau fără frică
fiind deseori neatente
doar primprejur
se mai întâmplă şi accidente
doamne ferește
vreo sferă nefericită
să piară
în gâtlejul clepsidrei
foc numai
și pară
spre centrul în care
timpul
lumina
şi kilometrul dispare
prin punctele vremelniciei
de inflexiune
cu eternitatea
dincolo de orizontul
ultim
posibil
de-a mai ridica
un zid de beton
sau măcar un
în cuie bătut
gard
peste care numai tu
dragoste
părăsindu-ne
treci nestingherită
dorul inimii
paşii sângelui sfârâie
oasele ard
•••
ce tot dispari
când ţi se năzare
nesuferito
mai stai lângă noi
nu vezi
dorului
flacăra încă îi pâlpâie
cum să ajungem
fără de tine
iubiţi
iubitei
chiar dacă
ne-am hotărât
până când uşa
nu ne va deschide
la poarta alesei
zile şi nopţi
fiecare din noi
pe rând
o să râcâie
iarbă
iarbă
iarbă
deal albastru
cer
tu cer
vale
prea verde
i-ați pitit iar
dragei
dorul
tâmplele
să nu-mi dezmierde
lamură verde
flocoasă
salvie
sferic de-albastră
să-i ridic voiam
pilastru
de din valea-albastră
verde
peste dealul
verde-albastru
deschizându-i larg
fereastră
dragostea să ne dezmierde
de din deal înalt
spre-o vale
prea cărnoasă
în petale
demne doamne
doar de cei
de iboste
condamnați
fedeleș
îmbrățișați
gata-s
să se-nece-n
gibraltarul
dând spre-altarul
stărilor primordiale
dacă-i dor
dacă-i dor
și dacă doare
dacă-ncerc
și fac neclare
dacă floarea soarelui
se-ntoarce
clar de lună după soare
dacă dragul meu
de tine
stă ca plopul în picioare
dacă mângâi cu uimirea
bolta
făr’ de asemănare
dacă-n vis
îmi piere vlaga
celor prea cugetătoare
dacă iarba
nu ajunge
bolta
pe-aici
s-o sărute
și devine din albastră
verde rai
peste departe
dacă-n cer
bunul luceafăr
pare o candelă uitată
aprinzând
prin ceara nopții
stelelor
o lumânare
dacă atingându-ți
sânul
căuș făcând pipăitul
inimii îi simt fiorul
trosnind surd
prin capilare
dacă respirându-ți
părul
închid ochii
și agale
palme plimb
pe ai tăi umeri
precum fidias
pe carnea
marmorei amăgitoare
este doar îndemn
spre zâmbet
împlinire prin ființă
amândoi
copii ai vieții
de-a învăța peste putință
tainele-i
mult grăitoare
a dat buzna
a dat buzna
viața-n spațiu
călare pe timp
fără pulberi
să adune
să le facă rânduială
fără brazde
să răstoarne
cuantic să însămânțeze
dorul
dintr-o-mbrățișare
fără
formei
inventând croiala
botezând-o
în textură
și culoare
n-are viaţa
n-are stare
fără drag şi dor
mireasmă
separată i-ar rămâne
masa critică vitală
de n-ar fi spațiul prin preajmă
cu a lui împărăție
de nu i-ar fi
roib
chiar timpul
așteptând-o-n grajd
cuminte
numai ea
știind să-l mâne
numai ea
încălecându-l
să-l pornească iar
din loc
chiuind prin lumea largă
când la trap
când la galop
