Șerban CHELARIU, Zaruri și Clepsidre
intră un domn
intră un domn
privește din mers
și dispare
se împiedică noaptea de soare
zările neguri împroaşcă
pe case
pe geamuri
pe ușă
înmărmurite
multicolore
aliniate
dreptunghiulare tablouri
atârnă
precum căpuşe
sugând din pereţi
picături de sudoare
tresar peste râu melodii
valul
rostogolitul de vânt
le ține isonul
împroșcând peste case
pâlpâiri furate din stele
străluciri fondatoare
tiptil
câteva
ajung pe tablouri
de parcă ar vrea
să le care-n spinare
aşa mă gândeam fericit
când
ce să vezi
îmi cad câteva la picioare
mă priveşte bunul luceafăr
meştere dragă
lumina nu cară
năpădită de stele
printre firele
atracţiei universale
din nuielele razelor ei
orbitoarele
împleteşte cuiburi
rotindu-le-n cer galaxii
viaţă veşnică
să ne ouă
viaţa
generaţie după generaţie
dragostei nemuritoare
fără de suflet
viaţa
dacă ar avea suflet
cum suflet
parc-aş avea eu
nu mi l-ar mai fura
din colivia coastelor
lăsându-mi trupul
singur să-l mor
viaţa
dac-ar avea
sufletul meu
nu ne-ar mai desparte
trupul de suflet
carnea
sângele
osul
de dor
abandonându-l
la intersecţia visurilor
cu bătăile inimii
unde sufletul
privindu-şi fratele geamăn
cum îi este ucis
se înfioară
precum paolo
privind-o pe francesca
da rimini
precum
dante
trecând prin infern
în drum
spre paradis
tremură luna
tremură luna
eteric
prinsă-n zbor
de o eclipsă
mă privește luciferic
și-amenință-apocalipsă
de ajung
cu-al ei tertip
cartuș
îndesat în pușcă
prea târziu acum
să țip
trăgaciul
de plumbi mă mușcă
dispar
din bucăți
fluid
clipei
spre-a vremelniciei
matcă
temporar
ajung livid
o vreme
îmi rămân platcă
spaţiul însă
ce perfid
mă leagă
şi fedeleş
mă preschimbă coasei
batcă
ce-am făcut
ce-am făcut
cu ce-aș mai face
îmbrâncit
printre obroace
câteva
nu chiar o mie
mi-am fost
din copilărie
de făcut
nu m-aș mai duce
de întors
nu mai îmi pasă
streașina
de-o văd în curte
iar cișmeaua
sus pe casă
cioburi sunt
şi de pripas
cam împrăștiat
rămas
dar m-a luat
draga în palme
m-a scuturat
de sudalme
noduri strâns
într-o boccea
legănat căuș
de-o stea
m-a zvâcnit
sus sus
prin cer
nevrutul s-alung
stingher
sub trecut
la îngropat
și-a pornit
la îndemnat
hai bătrâne
la pictat
la pictat
și scuturat
din culori
vers cățărat
din rime
vopsele noi
cât poți încropi
și-apoi
sărim blând
la-mbrăţişat
rar
oricând
mai des
nu prea
pe ales
şi-aşa
şi-aşa
galeria e goală
galeria e goală
acum
tablourile
n-au mai văzut pe nimeni
de aproape o oră
doar dânsa
de peste păduri
le privește hipnotic
tăcută
imensă
drept să vă spun
nu am văzut-o
nicicând
atât de intensă
până și păstrăvii
saltă prin aer
uimiți
să o vadă mai bine
burțile plescăie
pline de solzi
împroșcând străluciri
care dor
izbindu-se brusc
de retine
bună dimineața
îi spun
înălțându-se
nopții
zilei
plonjând
noapte bună
vibrând
vibrând
o nuia își zbate
dragul
de eternitate
nu-i nuiaua
vântului
nici nuiaua gândului
e nuiaua dorului
spaima călătorului
fremătând
un necuprins
prin vremelnicie
prins
gând de dragoste
întreagă
os prin carne
să se-aleagă
ușor de prelins
în glastră
cămăruță
dumneavoastră
între coapse
să îl strângeți
cu talazuri
să îl frângeți
frisoane
când vă cocoațe
strângându-vă doamnă-n
brațe
forme
mângâind cu palma
rând pe rând
și-apoi de-a valma
răsturnând brazda măiastră
paradis
prin dumneavoastră
și de viață
și de viață
și de moarte
se răstoarnă zarul
parte
precum valul dulce-al serii
legănând privirea lunii
te îneacă
și trezește
lăsându-ți pe frunte
dulce
sărutul deșertăciunii
rațiunea
sau credința
ce-s
nu-i pasă
habar n-are
le înalță
prăbușește
nu se-ncurcă în dileme
și te ia cu frig și tremur
de-ți ajunge la extreme
peste vieți
orbește-aruncă
bucuria și amarul
dă-n acumul
din acuma
căutând mereu pricina
buturuga
cât de mică
când vrea el
răstoarnă carul
noroc când aștepți
ți-l suflă
praf și pulberi
peste lume
sau ridică
pod de piatră
cu fanfare la picioare
rareori
de ești în viață
deseori
nici în postume
