Matei Călinescu, Conceptul modern de poezie. Preliminarii
În ceea ce priveşte poetica
– fie că e vorba de cea implicită într-o activitate de creaţie, fie de cea
teoretic explicită –, meditaţia asupra funcţiilor şi limitelor limbajului a
jucat totdeauna, şi în chip firesc, un rol esenţial. Cu toate acestea, epoca
modernă – ale cărei începuturi pot fi situate în preajma şi în cursul
desfăşurării fenomenului romantic – înseamnă pentru poetică o substanţială
întărire a „conştiinţei lingvistice”; întregul statut clasic al limbajului e
răsturnat: cuvântul poetic nu mai e un simplu mijloc de imitaţie a naturii, el produce
o nouă natură în
procesul propriei sale produceri. Poezia nu mai recurge la limbaj, ca la un
instrument, ci intră în limbaj, în
dinamica lui internă, căutând să-l facă să se semnifice în primul rând pe sine.
Făcând o analogie spaţială,
care-şi are, de altfel, justificările ei istorice, limbajul poetic îi apare
clasicului, faţă de limbajul comun, ca mai înalt. Anticii şi acei care i-au urmat au resimţit diferenţa dintre limbajul
obişnuit, prozaic, şi cel poetic nu ca pe o diferenţă de structură, ci doar ca
pe una de grad: să ne gândim la implicaţiile binecunoscutei concepţii clasice a
nivelurilor stilistice, care distinge
între vorbirea joasă (sermo humilis, sermo pedester sau sermo proletarius) şi felurile de vorbire mai înaltă, până la stilul ilustru (sermo gravis sau sermo sublimis), prezent în genurile superioare ale poeziei. În astfel de coordonate,
tradiţia clasică a produs, sub forma nenumăratelor tratate de poetică şi de
retorică, o codificare a variatelor posibilităţi şi registre ale limbajului, în
lumina unei concepţii generale marcat normative. Încercînd să închidem o evoluţie
bogată şi diversă într-o formulă sintetizatoare, putem spune că din unghi
clasic limbajul poetic apare esenţial ca limbaj figurat, de unde constanta preocupare a retoricienilor de a
defini şi exemplifica diferitele
„figuri de vorbire” sau „figuri stilistice”.
Această trăsătură e în doctrina clasică mai importantă chiar (cum va rezulta cu
suficientă claritate din consideraţiile ce vor urma) decât faptul că poezia
presupune o organizare
metrică a discursului:
căci şi un discurs nonpoetic poate adopta tiparele versului, cum arată Aristotel. Folosirea resurselor
limbajului figurat (tot Aristotel vedea în transferurile de sens operate prin metaforă caracteristica poeziei) dă vorbirii poetice o direcţie ascendentă: drumul e de la particular la general, de la literă la spirit, de la jos la înalt. O asemenea împrejurare e în deplin consens cu implicaţiile celebrei teorii
aristotelice a verosimilităţii, exemplificată prin comparaţia între istorie
(care povesteşte ceea ce s-a întâmplat) şi poezie, a cărei valoare filosofică
superioară o constituie faptul că ea înfăţişează ceea ce s-ar fi putut întâmpla, în marginile verosimilului. Din perspectiva
idealului clasic, înălţimea discursului poetic nu vine decât rareori (şi atunci
doar accidental) în contradicţie cu demersul logic al gândirii. E adevărat că
în planul strict al expresiei verbale, datorită constrângerilor metrice la
care e supus, i se acordă poetului anume „licenţe”, cu condiţia să nu abuzeze
însă de ele. Aşadar poezia, corespunzător obiectului ei (acela de a imita diferite acţiuni omeneşti), foloseşte un limbaj care în formele lui cele
mai înalte (forme ce se întâlnesc în genurile superioare) se deosebeşte de
limbajul comun din aproape toate punctele de vedere, cu o singură excepţie de
seamă: ambele sunt guvernate de legile aceleiaşi logici. Libertăţile de care se bucură poetul în această privinţă rămân irelevante.
De aceea, cum se poate exemplifica recurgându-se la oricare dintre tratatele de
retorică tributare concepţiei clasice, este oricând posibilă traducerea limbajului poetic (cu „figurile” lui) în limbajul obişnuit al prozei. Aceleaşi gânduri şi aceleaşi
sentimente pot avea
expresii diferite. Ne aflăm, de fapt, în faţa concepţiei clasice a distincţiei între conţinut şi formă. Un acelaşi conţinut poate „îmbrăca”, după
necesităţi, împrejurări, convenienţe etc., diferite forme. Ideea că funcţionarea
limbajului poetic presupune o altă logică decât aceea pe care se bazează
vorbirea prozaică marchează una dintre cotiturile esenţiale în istoria
conceptului modern de poezie. A postula existenţa unei logici a poeziei,
distinctă de logica prozei, înseamnă, între altele, a susţine specificitatea absolută a limbajului poetic, ireductibilitatea simbolurilor
lui la simbolurile limbajului comun. La capătul unui lung proces istoric,
început încă din veacul al XVIII-lea, poezia modernă (cel puţin una dintre
direcţiile ei) va împinge
intoleranţa faţă de vechea şi prea încăpăţânata prejudecată clasică a traductibilităţii limbajului poetic în limbajul obişnuit până la refuzul oricărui sens al expresiei poetice care
nu rezidă în altceva decât în însăşi litera ei. Poetul
spune numai ce spune, nimic altceva. Se ajunge astfel la afirmarea (cu substrat
polemic adeseori, dar cu incalculabile
consecinţe în ceea ce priveşte înţelegerea poeticului) literalităţii absolute a limbajului în poezie. Cum observă unul
dintre „noii critici” francezi, membru al grupului avangardist Tel Quel – e vorba de Gérard Genette: „Literalitatea limbajului apare astăzi ca
fiinţa însăşi a poeziei şi nimic nu este mai supărător pentru adeptul acestei
păreri decât ideea unei traduceri posibile, a existenţei unui spaţiu oarecare
între literă şi sens. Breton scrie: „«Roua cu cap de pisică se legăna»: prin
aceasta înţelege că roua are cap de pisică şi că se legăna”1.
Din unghiul de vedere al
limbajului poetic, drumul poeticii moderne (cu numeroasele lui sinuozităţi) se
îndepărtează constant de concepţia clasică a poeziei ca limbaj figurat, până la
atingerea punctului antipodic al purei literalităţi. Până să ajungă aici,
acest drum a avut de străbătut o distanţă enormă, trebuind mereu să facă faţă
unor dificultăţi şi rezistenţe (atât teoretice cât şi practice) dintre cele mai
complexe. Cei care l-au parcurs, poeţi, filosofi, esteticieni, au izbutit în cele din urmă să impună o nouă înţelegere a
poeticului. Ne propunem să înfăţişăm în acest studiu câteva dintre fazele
elaborării conceptului modern al poeziei.
1. Gérard Genette, Figures (Essais), Seuil, Coll.
„Tel Quel”, 1966, p. 206.
