CHARLES MAURON, FANTEZIILE IMAGINATIVE
O dată constatate reţelele de
asociaţii obsedante, nu putem, cinstit, rămâne aici. Trebuie, cu titlu de
ipoteză, să propunem o explicaţie a lor. Nu văd decât una acceptabilă: poemele
oferind aceeaşi reţea sunt legate de o realitate inconştientă unică. Această
realitate trebuie să fie ea însăşi o fantezie: cel puţin aşa suntem îndemnaţi
să credem de o masă de observaţii referitoare la viaţa imaginativă a copiilor
sau a adulţilor, normali sau anormali, primitivi sau civilizaţi.
Despre extraordinara importanţă a
fanteziei pentru funcţionarea psihicului nostru, voi cita studiul lui Susan
Isaacs, precizând că cuvântul „fantezie” trebuie luat în sensul de gând
primitiv, sau de vis, cu origine şi formare inconştiente, deşi putând atinge
conştiinţa: „... Studierea copiilor mici demonstrează că fanteziile formează conţinutul primar al vieţii mentale
inconştiente... fanteziile inconştiente acţionează atât la omul normal cât şi
la cel anormal”. Susan Isaacs face din fantezie termenul de trecere presupus de
Freud în fraza: „Presupunem că id-ul este undeva în contact direct cu procesele somatice,
primeşte de la acestea dorinţele instinctuale şi le dă o expresie mentală”.
Această expresie mentală ar fi fantezia. Cu toate acestea, foarte devreme la
copil, „fantezia devine un mijloc de apărare împotriva angoasei, un mod de a
inhiba şi de a controla pulsiunile, ca şi o expresie a dorinţei de reparaţie”.
Concepţiile şcolii anglo-saxone
sunt astăzi adoptate în mare măsură de şcoala franceză. Lucrările lui Freud rămân,
desigur, sursa lor, ca şi acelea ale lui
Abraham, Rank şi ale multor altora. Data recentă a lucrărilor pe care le-am
privilegiat aici nu este lipsită de importanţă într-o ştiinţă ce evoluează
normal.
Fanteziile joacă un rol decisiv
în geneza şi dezvoltarea psihismului. Copilul se adaptează lumii şi se
construieşte el însuşi fabricând fantezii pe care le corectează ulterior, şi
această activitate, cu toate că este încetinită şi mai puţin aparentă, persistă
la adult, mai ales dacă el continuă să
se adapteze şi să creeze. Imaginaţia, considerată altădată nebuna casei,
îndeplineşte în fapt o funcţie biologică esenţială. Mă voi mărgini să rezum
aici foarte rapid natura conţinuturilor sale şi modurile ei de acţiune.
Primele fantezii par să fie nişte
satisfaceri halucinatorii ale dorinţelor. Bebeluşul visează că suge, ajutându-se
curând şi de un obiect ce îi aminteşte sânul. Acest tip se dovedeşte aproape pur în visurile copiilor şi
chiar în acelea ale adulţilor, principiul rămânând identic sub complicaţia
circumstanţelor. Aceste fantezii, cele mai primitive, constituie de altminteri proiecte,
imaginea a ceea ce ar trebui să facă în realitate, ba chiar activitatea ludică
pregătitoare a acţiunii. Fantezia exprimă dorinţa, dar nu poate să nu exprime
şi, imediat, obiectul dorinţei. Ea este cea dintâi răscruce a schimburilor
între subiect şi obiect, şi această răscruce va deveni eul. Modurile primitive de schimb, introiecţiuni şi
proiecţii ale unor imagini, creează aceste „obiecte interne” studiate de
Mélanie Klein, care combină în mod fantastic obiectele lumii exterioare şi
structurile schiţate ale viitoarei personalităţi. Plutind între eu şi non-eu,
acest univers de obiecte interne oferă, ca toate formele originale ale vieţii,
indiferenţierea pe care inteligenţa o consideră monstruoasă, dar care îşi
manifestă curând puterea evolutivă. Graţie comparaţiilor şi corecţiilor
neîncetate, fantezia construieşte
viitorul psihism, îl leagă de trecut şi îl adaptează la mediu. Desigur, ea nu
încetează să fie încărcată cu o afectivitate, aşadar cu o căutare a
contactelor, tot mai complexe. Vedem atunci apărând în fantezii o reprezentare
dramatică a ceea ce reglează contactele
respective, imaginea dinamică a strunirilor psyché-ului şi a interrelaţiilor
lor. În imaginaţie, sufletul care se construieşte se joacă şi îşi rejoacă
propria istorie, amestecând amintiri şi proiecte ca interior şi exterior.
Foarte devreme, de altfel, sufletul nu
se construieşte numai, ci se şi repară. Pentru că obiectele interioare sunt
alterate şi ruinate de contacte, separaţiile sapă goluri, ura distruge, frica
împietreşte porţii mai mult sau mai puţin vaste ale universului intern şi, în
continuare, ale personalităţii. Imaginaţia exercită atunci o funcţie
restauratoare pe care şcoala anglo-saxonă a studiat-o cu precădere. Învăţarea
şi restaurarea se amestecă în activităţile ludice care se prezintă fie ca
proiecte de comportament viitor, fie ca bucuria stăpânirii vechilor angoase.
Creaţie evolutivă, adaptare, restaurare, reprezentare dinamică a evenimentelor
interne, a conflictelor şi a soluţiilor proiectate – iată câteva din funcţiile
vieţii imaginative, legate de altminteri cât mai strâns cu putinţă de alte
procese mentale, şi în particular de dezvoltarea inteligenţei.
Cum se aplică aceste scurte
consideraţii teoretice asupra fanteziilor la analiza noastră concretă, a
textelor literare? Am arătat, cu ajutorul a patru exemple succesive, că
comparaţia, sau – mai bine zis – suprapunerea unor texte revelează existenţa
subiacentă a metaforelor obsedante şi a reţelelor asociative care le leagă.
Iată faptul experimental. Vorbim acum despre fanteziile imaginative
inconştiente. Este un pas nou. Dar ce raport există între o reţea de asociaţii
observată şi o fantasmă presupusă? Admiţând că acest raport poate fi conceput
ca atare, ce găsim în textele care ne autorizează să facem acest pas?
Cea dintâi întrebare poate primi
un răspuns precis. Asociaţiile constituie un mod de gândire preconştientă. Conştiinţa le
supune controlului logicii şi al realităţii sale (spaţiu, timp şi raporturi
umane). Dar cu cât gîndirea este mai primitivă, cu atât imaginile verbale se
supun logicii afective şi unei realităţi interioare: câmpurile de forţe
inconştiente le determină sau le rup şi astfel se exprimă prin intermediul lor.
La un nivel puţin mai profund, adică
preverbal, acelaşi tip de proces nu mai organizează cuvinte, ci imagini
senzoriale sau motrice. Visul este manifestarea lor cea mai banală. Dar o
continuitate actuală leagă procesele inconştiente de cele conştiente. În
aparenţă, utilizează aceleaşi materiale şi aceeaşi energie, în proporţii
variabile, potrivit stării de veghe sau de vis, introversiunii sau
extraversiunii. Modurile de elaborare sunt cele ce le disting şi, în cele din
urmă, controlul cu ajutorul realităţii interioare sau exterioare. Frontiera
este alcătuită din asociaţiile libere. Le provocăm suprimând inhibiţiile
presupuse de atenţia faţă de real. Dar, de îndată ce am atins această
frontieră, ea are norocul de a fi trecută, pentru că asociaţiile eliberate din
real alunecă imediat în celălalt câmp gravitaţional, al realităţii inconştiente
(ceea ce trezeşte inhibiţii). Aşa se face că Jung, cronometrând „timpii de asociere”,
a putut judeca întârzieri sau anomalii ce semnalau crispări în vecinătatea
punctelor sensibile. Din acest studiu, a dedus noţiunea de complexe, atât de criticată
de-atunci încoace, atribuită fiindu-i lui Freud, şi care nu este decât traducerea
ştiinţifică a unei noţiuni de sens comun: pentru că ştim cu toţii că fiecare om reacţionează
brusc în mod mult mai iraţional, de îndată ce sunt abordate, împreună cu el,
anumite subiecte. Studiul reţelelor asociative nu este decât o fină „palpare” a
proceselor inconştiente. Dar aceasta nu este, ea însăşi, decât fantasme, adică
anteproiecte afective de situaţii şi de acte. Insist asupra faptului că aceste
fantasme inconştiente, grupând imagini verbale sau nu, constituie fundalul
normal şi permanent al oricărui gând conştient. Schilder a demonstrat din 1920
faptul că orice gând lucid trece, în decursul genezei sale, printr-o stare
fantasmatică. Gândirea poetică, din
motive pe care nu le judecăm deocamdată, ţine în mod evident să îşi păstreze legăturile cu această stare
anterioară, cu această copilărie a sa însăşi. Ea nu vrea să se rupă de vis,
precum gândirea întoarsă către adaptarea la mediu. Astfel, ea amestecă în organizarea sintactică
a cuvintelor o organizare retorică, sau prozodică, deja foarte îndepărtată de
realitate. Să ne mai mirăm atunci că regăsim, dincolo, urmele unei adevărate
organizări de vis – metafore obsedante şi reţele asociative? Cu toate acestea,
respectivele reţele nu sunt, la rândul lor, decât trama superficială a
figurilor fantasmatice. Să le urmăm: vom vedea structurându-se o fantezie.
Raportul dintre asociaţii şi fantezie este aşadar uşor de conceput.
Am răspuns astfel celei dintâi
dintre întrebările formulate mai sus. Numai experienţa poate răspunde la cea
de-a doua. În cele patru capitole care urmează, voi încerca să arăt cum anume
studiul textelor ne conduce de la reţelele întrevăzute la nişte figuri mitice.
