MATEI CĂLINESCU, Conceptul modern de poezie
Cronologic vorbind, o
culegere de articole şi de scurte eseuri, intitulată Fragmentarium, a apărut la începutul lui
1973, dar ea conţinea lucruri mai vechi. Am plecat din România din mai multe
motive (n-are rost să intru aici în detalii), unul dintre ele fiind sentimentul
că nu aş fi putut să-mi continui meditaţia asupra modernităţii după brusca
surpare de teren în domeniul ideologiei pe care au constituit-o aşa-numitele
„Teze din iulie” din 1971, care au ucis în mugure mini-liberalizarea începută
în 1963-64. Nu cred că m-am înşelat. Oricum, în exil, preocuparea mea de
cercetător în legătură cu ideile modernităţii, care culminase în România cu Conceptul modern de poezie,
a fost
reluată ducând, în 1977, la o nouă sinteză de mai mare anvergură teoretică şi istorică,
intitulată Faces of Modernity. La rândul ei, aceasta a fost lărgită şi
definitivată în 1987, cu adăugirea unui întins capitol despre postmodernism,
sub titlul Five Faces of Modernity: Modernism, Avant-Garde, Decadence, Kitsch,
Postmodernism (traducerea românească, Cinci feţe ale modernităţii, a apărut în 1995 la Editura
Univers, al cărei director era pe atunci acelaşi Mircea Martin care astăzi mă
publică la Paralela 45).
Deşi Conceptul modern de poezie şi Cinci feţe ale modernităţii
sunt cărţi
independente, una concepută şi scrisă în româneşte, în condiţii de cenzură,
cealaltă în englezeşte, ele pot totuşi fi citite şi împreună: cea de-a doua
lărgeşte perspectiva celei dintâi, care se limitează la modernism, văzut
într-un singur gen literar, şi anume liricul; cea dintâi oferă, în schimb,
numeroase exemple particulare pentru ideile generale despre modernismul literar
din Cinci feţe... Îmi dau astăzi seama că, pentru menţinerea unei continuităţi de identitate
pe plan intelectual a fost nevoie, în cazul meu, de o ruptură; după cum îmi dau
seama că ruptura însăşi n-a fost, cum mă aşteptam, ireversibilă. Într-un fel,
nu numai aceste două cărţi, dar şi alte eseuri de dinainte ori de după ele,
caută răspunsuri la anumite întrebări despre modernitate, în sens estetic şi în
sens existenţial, în sens metafizic şi în sens social, întrebări pe care n-am
încetat să mi le pun din anii adolescenţei.
Modernitatea, în perioada
formaţiei mele intelectuale, era un miraj primejdios. Întemeiată pe spiritul
critic şi interogativ, pe îndoiala metodică în faţa autorităţii, pe
individualism, ea nu putea avea nimic comun cu dogmatismul şi colectivismul
primitiv impuse de poliţia ideologică orwelliană a vremii. Mai târziu, când regimul
şi-a permis luxul a ceea ce nu putea fi decât o pseudomodernizare economică şi
culturală, s-a putut discuta pentru o vreme despre modernitate şi despre
tradiţiile ei în domenii limitate cum ar fi literatura sau artele. La
universitate, bunăoară, puteam ţine seminarii speciale despre poezia
post-baudelairiană sau un curs de un semestru numai despre Marcel Proust şi À la recherche du temps
perdu. După 1971, astfel de libertăţi păreau sortite să dispară curând. În fapt,
ele au fost menţinute în anumite zone, mereu mai restrânse şi mai vulnerabile,
datorită celor care au rezistat prin cultură asalturilor naţional-comuniste şi
protocroniste iniţiate de regimul în plină re-orwellinizare. „Rezistenţa prin
cultură” e un concept controversat, dar, orice nume i-am da, a jucat un rol în
menţinerea unei respectabilităţi intelectuale şi a unui profesionalism, fie el
precar, în disciplinele culturale, pe baza cărora, după prăbuşirea în neant a
comunismului, şi după moştenirea de neant lăsată de acesta, s-a putut înfiripa
conştiinţa culturală a unei incipiente societăţi civile.
Conceptul modern de poezie,
înţeleg, deşi
interzis împreună cu numele autorului şi retras din biblioteci, a continuat să
fie citit clandestin, a fost deci acceptat de exigenţele acelei culturi
subterane paralele pe care, la vremea mea, o cunoscusem şi eu. Secretul acestei
culturi nu era faptul interdicţiei ca atare: nu ştiu bunăoară ca operele
interzise ale unui scriitor fost Stalinist şi disident timpuriu, ca Alexandru
Jar, să fi avut vreo căutare; sau, ca să iau un exemplu străin, nu ştiu dacă
operele traduse în româneşte ale lui Howard Fast au fost citite după ce a
„trădat" (în 1956, dacă nu mă înşel) cauza comunistă şi numele lui a fost
interzis. În cultura subterană, cosmopolită, fluctuantă, ierarhiile valorice
erau democratic determinate de interesul cititorilor şi acest interes nu
dispărea când un autor interzis pentru o vreme era publicat: astfel, când
romanele de dinainte de război, Maitreyi şi Nuntă în cer, ale lui Mircea Eliade au
fost reeditate într-un singur volum în 1969, ediţia s-a epuizat instantaneu. În fond, cultura
subterană era o cultură vie, democratică, dinamizată de curiozităţile şi
interesele cititorilor, care puteau fi stimulate, dar nu erau determinate de
interdicţie; era o cultură care dăruia energie şi viaţă, pe căi uneori directe,
adeseori indirecte, la tot ce era mai interesant şi mai căutat în cultura
cealaltă, de deasupra, trecută printr-o cenzură mereu imprevizibilă, chiar şi
în perioadele de închistare ideologică; era o cultură care avea forţa să aducă
în centrul atenţiei marginalul, atipicul, insolitul şi să împingă la margine,
sau dincolo de margine, tot ce oficialitatea încerca să impună.
Nu mă refer aici – să fiu
bineînţeles – la micile sau marile stratageme literare pentru a-l păcăli pe cenzor,
la micile sau marile „şopârle”, la oblicităţile şi alegoriile pe care cititorul
inteligent de atunci le putea savura, dar, pe care cel de azi nu le mai poate
descifra, în absenţa contextului represiv. Am, dimpotrivă, în vedere ceea ce
era cu adevărat viu în acel context, ceea ce îl nega dincolo de ideologie, prin
simplul fapt că era viu, plin de sevă şi sens, şi că nu putea fi ucis cu
uşurinţă, nici prin interdicţie şi nici măcar prin acceptare. Evident, viaţa
diferitelor tipuri de scrieri poate fi mai scurtă sau mai lungă. Critica
literară, dacă nu se naşte moartă, cum se întâmplă adesea, are tendinţa să
îmbătrânească şi să dispară mai repede decât poezia sau proza. O carte de critică literară care mai trezeşte
interes la un sfert de secol de la apariţie e deja, aş spune, un fenomen de
longevitate. Iar dacă ea atinge cincizeci-şaizeci de ani, şansele de a-şi
supravieţui, prin şcoală sau universitate, ca literatură secundară, ca material
pentru istoria criticii, fie şi ca document, încep să crească. Dar până una,
alta – indiferent de ce rezervă viitorul – mă bucur că pot participa, prin
această prefaţă, la aniversarea a treizeci de ani de la apariţia Conceptului modern de
poezie printr-o nouă ediţie. Tuturor celor care au făcut posibilă această inimoasă
aniversare le rămân profund îndatorat.
30 octombrie 2002
MATEI CĂLINESCU
