Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, Dicţionar de simboluri, VIS

VIS

Visul nu este studiat aici decât în calitatea sa de vehicul şi creator de simboluri. El face cunoscute, de asemenea, natura com­plexă, reprezentativă, emotivă, vectorială a simbolului, precum şi dificultăţile unei corecte interpretări. Majoritatea elemen­telor acestui articol sunt aplicabile ansam­blului de simboluri şi fiecăruia în parte, orice simbol ţinând de vis şi reciproc.

Locul visului

După cele mai recente cercetări, un bărbat de 60 de ani ar visa, dormind, minimum cinci ani. Dacă somnul ocupă o treime din viaţă, aproximativ 25% din somn repre­zintă partea străbătută de vise; visul noc­turn ocupă deci a douăsprezecea parte din existenţă la majoritatea oamenilor. Ce să mai spunem despre visul din timpul treziei şi despre reveria diurnă care se adaugă acestei părţi şi aşa impresionante! Frédéric Gaussen a spus-o foarte bine: „Visul, simbol al aventurii individuale, atât de adânc înrădăcinate în intimitatea conştiinţei şi care scapă propriului creator, ne apare drept expresia  cea mai tainică şi mai impudică a fiinţei noastre”. Cel puţin două ore pe noapte trăim în această lume onirică a simbolurilor. Ce izvor nesecat de cunoaştere pentru noi şi umanitate ar deveni ele, dacă am putea întotdeauna să ni le amintim şi să le interpretăm! „Inter­pretarea viselor”, a spus Freud, „este calea regală pentru a ajunge la cunoaşterea su­fletului”. De aceea cheile de interpretare a viselor s-au înmulţit într-atât începând cu Antichitatea. Astăzi au fost înlocuite de psihanaliză.

Fenomenul visului

Ideile privitoare la vis, ca şi acelea despre simbol, au evoluat mult şi nu este cazul să le facem istoricul. Dar chiar şi astăzi spe­cialiştii au păreri diferite. Pentru Freud, visul reprezintă expresia sau chiar împli­nirea unei dorinţe refulate (FRES, 123); pentru Jung, el este „autoreprezentarea spontană şi simbolică a situaţiei actuale a inconştientului” (JUNH, 228); pentru J. Sutter, care dă cea mai puţin interpreta­tivă dintre definiţii, visul este un „feno­men psihologic ce se produce în timpul somnului şi care este alcătuit dintr-o serie de imagini a căror derulare figurează o dramă mai mult sau mai puţin neîntre­ruptă” (PORP, 365). Visul scapă, deci, voinţei şi responsabi­lităţii subiectului, pentru că dramaturgia lui nocturnă este spontană şi necontrolată. De aceea subiectul îşi trăieşte drama visată ca şi cum ar exista în mod real în afara imaginaţiei sale. Conştiinţa realităţilor se eclipsează, sentimentul de identitate se alienează şi se dizolvă, dispare. Zhuang Zhou nu ştie dacă Zhou este acela care a visat că este un fluture sau dacă fluturele a visat că era Zhou. „Dacă un meşteşugar”, scrie Pascal, „ar fi sigur că visează în toate nopţile, timp de douăsprezece ore, că e rege, cred că ar fi aproape la fel de fericit ca un rege care ar visa, în toate nopţile, timp de douăsprezece ore, că e meşteşu­gar”. Sintetizând gândirea lui Jung, Roland Cahen scria: „Visul este expresia acestei activităţi mentale care trăieşte în noi, care gândeşte, simte, încearcă, speculează pe marginea activităţii diurne şi la toate nivelurile, de la planul cel  mai biologic la cel mai spiritual al fiinţei, fără ca noi s-o ştim. Manifestând un curent psihic subia­cent şi necesităţile unui  program vital în­scris în straturile cele mai profunde ale fiinţei, visul exprimă aspiraţiile profunde ale individului şi, prin urmare, va fi pen­tru noi o sursă de informaţii de tot felul infinit de preţioasă” (RSHU, 104).

Clasificarea viselor

Egiptul din vechime acorda viselor o sem­nificaţie mai degrabă premonitorie: „Zeul a creat visele pentru a le arăta oamenilor calea atunci când ei nu pot să-şi întrevadă viitorul”, afirmă o carte de înţelepciune. Preoţi-cititori, scribi sacri şi onirocriţi interpretau în temple simbolurile viselor, după chei transmise din generaţie în generaţie. Oniromanţia sau ghicitul în vise se practica pretutindeni. Pentru populaţiile negrito din insulele Andaman, visele sunt produse ale sufletului care era considerat drept partea malefică a fiinţei. Se credea că sufletul iese prin nas şi înfăptuieşte, în afara corpului, o serie de isprăvi de care omul ia cunoştinţă în vis. Pentru toţi indienii din America de Nord, visul este semnul ultim şi decisiv al expe­rienţei. „Visele sunt la originea liturghiilor, ele determină alegerea preoţilor şi conferă calitatea de şaman; din ele rezultă ştiinţa medicală, numele ce va fi dat copiilor şi tabuurile; ele rânduiesc războaiele, vânătorile, condamnările la moarte şi sprijinul cuvenit în anumite situaţii, doar ele pă­trund în întunecimea escatologică”. În fine, visul „confirmă tradiţia: el este pece­tea legalităţii şi a autorităţii” (MULR, 247).  Pentru triburile bantu din Kasai (depre­siunea congoleză), anumite vise sunt poves­tite de sufletele care se despart de trup în timpul somnului şi merg să pălăvrăgească cu sufletele morţilor (FOUC, 66). Aceste vise au un caracter premonitoriu privitor la persoana respectivă sau pot să consti­tuie adevărate mesaje ale morţilor către cei vii, interesând ansamblul comunităţii. (Pentru rolul viselor şi interpretarea lor în civilizaţiile orientale poate fi consultată savanta lucrare colectivă SOUS, iar în pri­vinţa exemplelor de vise istorice celebre, religioase, politice şi culturale, BECM.) Exemplele de vise sunt nenumărate şi s-a încercat în repetate rânduri clasificarea lor. Pentru înlesnirea studiului,  cercetă­rile psihanalitice, etnologice şi parapsiho­logice au împărţit visele nocturne într-un anumit număr de categorii:

1. visul profetic sau didactic, care este un avertisment mai mult sau mai puţin deghizat privitor la un eveniment critic din trecut, prezent sau viitor; originea acestor vise este adesea atribuită unei puteri cereşti;

2.visul iniţiatic al şamanului sau al budistului tibetan din Bardo Thodol, încărcat de eficienţă magică, menit să ne poarte într-o altă lume printr-o cunoaştere şi o călătorie imaginare;

3.visul telepatic, care stabileşte legătura cu gândirea şi sentimentele unor per­soane sau grupuri aflate la depărtare;

4. visul vizionar, care ne transportă în ceea ce H. Corbin numeşte lumea ima­ginară şi care presupune existenţa în fiinţa umană, la un anumit nivel de conştiinţă, a unor „puteri pe care civili­zaţia noastră occidentală poate că le-a atrofiat sau paralizat”, puteri despre care H. Corbin descoperă mărturii la misticii iranieni; este vorba aici nu de presimţire, nici de călătorie, ci de viziune;

5. visul-presentiment, care te face să in­tuieşti şi să alegi o posibilitate dintr-o mie...;

6.visul mitologic, care reproduce un anu­mit arhetip important şi care reflectă o angoasă fundamentală şi universală.

Păstrând proporţiile, visul în stare de veghe poate fi asimilat visului nocturn, atât în privinţa simbolurilor pe care le articulează, cât şi pentru funcţiile psihice pe care este în stare să le îndeplinească. Maria Zambrano dezvăluie, deopotrivă, riscul şi avantajul acestuia: „În starea de veghe, visul câştigă imperceptibil subiec­tul şi creează o anume uitare sau poate o  amintire al cărei contur se transferă într-un plan al conştiinţei care nu poate să-1 accepte. Visul devine deci germene al obsesiei, al transformării realităţii. Dim­potrivă, dacă e transferat pe un plan adec­vat al conştiinţei, în locul unde conştiinţa şi sufletul intră în simbioză, el devine o formă de creaţie, fie în procesul vieţii personale, fie manifestată într-o operă” (RSHU, 167). Practica psihoterapeutică a visului în stare de veghe a generat onirotehnica. Derivată din lucrările lui Galton şi Binet, din experienţele lui Desoille, Guillerez şi Caslant, extinsă şi perfecţionată de Frétigny şi Virel până la onirodramă, această tehnică constă într-o visare dirijată, por­nind de la o imagine sau o  temă sugerate de interpret şi care sunt împrumutate de regulă simbolurilor de ascensiune sau de coborâre. „Ea utilizează  facultatea pe care o posedă omul în stare de semitrezie de a trăi într-un univers arhaic a cărui exis­tenţă nici n-o bănuieşte când se află în stare de veghe şi în privinţa căreia visul nocturn nu ne oferă decât o idee imprecisă şi fragmentată. Tehnica presupune o primă etapă de relaxare, condusă în mod ştiinţific, care trebuie să ducă la apariţia undelor electro-encefalografice alfa. Subiectul primeşte consemnul de a verbaliza, rând pe rând, imaginile ce-i apar şi stările pe care le re­simte. Experienţa demonstrează că aceste stări sunt trăite;  respectiv, că subiectul are un Eu Corporal Imaginar şi că acţionează într-o lume fantasmatică asupra căreia îşi proiectează structurile Eului arhaic. Dacă, în acest punct al experienţei, operatorul pro­pune o imagine inductoare sau sugerează o acţiune imaginară, subiectul va integra această sugestie în universul în care tră­ieşte, dezvoltându-i urmările, după modul simbolic specific acestui univers. Prin in­termediul acestei  tehnici sau prin altele, vedem ivindu-se la subiectul cel mai puţin predispus la fantezie sau la o percepţie poetică secvenţe de imagini şi de situaţii care pot fi suprapuse în întregime pe fapte oferite de mitologia sau de psihosociologia stadiilor celor mai arhaice ale omenirii” (VIRS, 6).

Funcţiile visului 

Visul este la fel de necesar echilibrului biologic şi mental ca şi somnul, oxigenul sau o alimentaţie sănătoasă. Fiind alter­nativ relaxare şi tensiune a psihismului, visul îndeplineşte o funcţie vitală: moartea sau nebunia pot fi consecinţa unei absenţe totale a viselor. El funcţionează ca o supapă pentru impulsurile reprimate în cursul zilei şi face să iasă la lumină problemele ce trebuie rezolvate şi ne sugerează soluţii, interpretându-le. Funcţia lui selectivă, pre­cum şi aceea a memoriei, uşurează viaţa conştientă. Dar el mai joacă un rol, situat la un alt nivel de profunzime. Visul este unul dintre cei mai buni agenţi de informare cu privire la starea psihică a celui ce visează. El îi oferă printr-un sim­bol viu un tablou, o imagine a situaţiei sale existenţiale prezente; este pentru cel ce visează o imagine despre sine adesea nebă­nuită; este un revelator al eului şi al sine­lui. Dar, în acelaşi timp, el le disimulează, la fel cum procedează simbolul, sub ima­ginile unor fiinţe diferite de subiect. În vis, procesele de identificare se înfăptuiesc necontrolat. Subiectul se proiectează pe sine în imaginea altei fiinţe; el se alie­nează prin identificarea cu celălalt. Poate fi reprezentat sub trăsături care nu au, în aparenţă, nimic în comun cu el, fie acestea de bărbat sau femeie, de animal sau plantă, de vehicul sau planetă etc. Unul dintre rolurile analizei onirice sau simbolice este să dea frâu liber acestor identificări şi, în acelaşi timp, să le distingă cauzele şi fina­litatea; ea are datoria să restituie persoa­nei propria identitate, descoperind sensul alienărilor sale. Rolul visului, poate cel mai important, este de a stabili în psihismul unei persoane un soi de echilibru compensator. El asi­gură o autoreglare psihobiologică. Dintr-o carenţă a viselor rezultă dezechilibrele men­tale, la fel cum o carenţă de proteine ani­male provoacă tulburări fiziologice. Această funcţie biologică a visului, confirmată de cele mai recente experienţe ştiinţifice, nu e lipsită de consecinţe la nivelul interpre­tării înseşi, care poate evoca atunci legea relaţiilor complementare. Interpretul va căuta, într-adevăr, „relaţia de complemen­taritate între situaţia trăită conştient, obiec­tivă a celui ce visează şi imaginea visului său”. Căci există, scrie Roland Cahen, „o re­laţie de contrapondere (de balanţă), real­mente dinamică, între conştient şi incon­ştient, manifestat prin vis, în actualizarea dependenţei sale... Dorinţele, angoasele, formele de protecţie, aspiraţiile (şi frustră­rile) conştientului îşi vor afla în imaginile onirice, corect înţelese, o compensaţie salu­tară şi, prin urmare, rectificări esenţiale” (RSHU, 111). Drama onirică poate să ofere ceea ce refuză viaţa exterioară şi poate să reveleze starea de satisfacţie sau insatis­facţie în care se află capacitatea energe­tică (libidoul) a subiectului. Dar, uneori, distanţa dintre vis şi realitate creşte, până la a dobândi un caracter patologic pe care îl deconspiră lipsa de măsură a unui libido ce nu poate fi compensată de nimic. Putem observa că, în cazurile normale, compen­saţia se producea, după Freud, urmând o linie orizontală, adică la acelaşi nivel al sexualităţii, în timp ce, după Jung, „orice echilibrare psihologică a fiinţei se face între planurile conştientului şi inconştientului, pe axa verticalităţii, aşa cum se întâmplă cu o corabie a cărei stabilitate depinde de raportul dintre pânzele şi  chila sa” (ibidem). În acelaşi sens, pentru Guillerey, orice tul­burare psihică ar corespunde „unei activi­tăţi superioare obstaculare” şi invocarea eroului, în sensul bergsonian al termenu­lui, ar îndeplini o funcţie nu doar morală, ci şi terapeutică de salvare. Visul mai accelerează, de asemenea, pro­cesele de individuaţie care determină evo­luţia ascensională şi integrantă a omului. La nivelul său, el posedă deja o funcţie totalizatoare. Analiza, aşa cum vom vedea, îi va permite să intre într-o relaţie aproape regulată de comunicare cu conştiinţa şi să joace, atunci, un rol de factor de integrare, la toate nivelurile. Nu numai că va ex­prima totalitatea sinelui, ci va contribui la formarea ei.

Analiza visului

Analiza simbolurilor onirice se bazează pe un triplu examen privitor la conţinutul visului (imaginile şi dramaturgia lor); structura visului (ansamblu formal de relaţii de un anume tip, înfăţişate sub diferite imagini); sensul visului (orienta­rea, finalitatea, intenţionalitatea lui). Principiile de interpretare a analizei pot fi aplicate, de altfel, tuturor simbolurilor, inclusiv celor din afara viselor şi în special celor care-şi află expresia în mitologii. Visul poate fi conceput ca o mitologie per­sonalizată. Conţinutul visului, adică fantasmagoria pur descriptivă, rezultă din cinci tipuri de operaţii spontane: o elaborare a datelor inconştientului pentru a le transforma în imagini actuale; o condensare de multiple elemente într-o imagine sau într-o suită de imagini; o deplasare sau un transfer al afectivităţii asupra acestor imagini de substituire, prin identificare, refulare sau sublimare; o dramatizare a acestui ansam­blu de imagini şi de încărcături afective într-o felie de viaţă, mai mult sau mai puţin intensă; în fine, o simbolizare care ascunde, sub imaginile visului, alte realităţi decît acelea care sunt figurate direct. Prin inter­mediul acestor forme deghizate prin atâtea operaţii inconştiente, analiza onirică va trebui să cerceteze conţinutul latent al acestor expresii psihice, care ascund constrângeri, nevoi şi pulsiuni, ambivalenţe, conflicte sau aspiraţii, refugiate în adâncurile sufletului. Conţinutul visului circumscrie nu numai reprezentările şi dinamica lor, ci şi tonalitatea acestora, respectiv încărcă­tura emotivă şi anxioasă care le afectează. Fantasmagorii diferite pot acoperi struc­turi identice, adică ansambluri îmbinate şi articulate după o aceeaşi schemă de pro­funzime; invers, imagini asemănătoare pot apărea în structuri diferite. Numeroase confruntări de imagini şi de situaţii visate au dovedit că există un soi de tematică constantă, adică un ansamblu de scheme eidolo-motorii, unde serii de imagini dife­rite relevă o aceeaşi orientare, aceleaşi sentimente şi preocupări, precum şi exis­tenţa unei reţele de comunicare internă având o înlănţuire identică între diversele niveluri şi pulsiuni ale  psihismului; în felul acesta ele ne ajută să distingem conţinutul latent al visului. Roger Bastide notează în jurnalul său: „Încep să devin african, în noaptea asta l-am visat pe Ogun (zeu yoruba al fierului şi fierarilor)... unui psi­hanalist i-ar fi uşor să-mi arate că n-am făcut decât să schimb simbolul, că Ogun, în nopţile mele africane, joacă exact ace­laşi rol pe care-l are cutare personaj în  visele mele despre Europa. Sub diversita­tea de conţinuturi nu s-ar ascunde decât aceeaşi structură fundamentală, vizibilă pentru un analist. Vom lăsa deoparte, deci, materialitatea imaginilor din vise ca să ajungem, în adâncime, la structurile care le informează” (RSHU, 180). Freud consi­dera că „toate visele unei singure nopţi ar aparţine aceluiaşi ansamblu” (FRES, 298).

Această structură a visului este conce­pută, în general, ca o dramă în patru acte, în care joacă un aparat imaginar putând să varieze considerabil, cu toate că decorul subteran al acţiunii rămâne acelaşi. SF. Pen­tru facilitarea analizei, Roland Cahen re­zumă astfel aceste patru acte:

2.     expunerea, personajele sale, spaţiul geografic, epoca şi decorurile sale;

3.     acţiunea care se anunţă şi se leagă în vis;

4.     peripeţiile dramei;

5.     această dramă evoluează spre o în­cheiere, o rezolvare, spre lysis, destin­dere, indiciu sau concluzie (RSHU, 111).

Ceea ce complică în plus această struc­tură ţine de faptul că ea trebuie să fie exploatată la niveluri diferite, care nu sunt lipsite de interferenţe între ele. Vom găsi, la nivelul profund, probleme metafizice simbolizând mai mult sau mai puţin direct întrebările  neliniştitoare de ontogeneză şi supravieţuire. La nivelul mediu, preocu­pările sexuale se exprimă prin simbolurile pe care le generează individualizarea din adolescenţă. În stratul superficial vor apărea, sub o formă simbolică, mai mult sau mai puţin definitivată, de altfel, preo­cupările individului izolat de complexi­tatea civilizaţiei şi care se înşală în pri­vinţa cauzelor ce condiţionează dificultă­ţile sale de adaptare. Prin toate aceste lumi de simboluri, care, clasate, se articulează după o ana­logie destul de clară, se desenează câteva axe principale: raportul aproape constant între ascensiune şi lumină (Caslant–Desoille); între integrare şi căldură (Frétigny-Virel). Trebuie semnalate şi marile direcţii analogice ale centrării (Godel), ale dreptei şi stângii. Aceste reţele de coor­donate şi altele care au o valoare pur expe­rimentală formează un cod de scheme eidolo-motorii, graţie căruia s-ar putea explora simbolismul oniric, într-un mod relativ ştiinţific. În fine, orice vis are un sens, care poate fi căutat în urmă, în cauza visului, precum în metoda etiologică şi retrospectivă a lui Freud, sau înainte, în intenţia realizatoare a visului, cum procedează metoda lui Jung, teleologică sau prospectivă. „Visele”, afirmă Jung, „sunt adesea anticipări care-şi pierd orice sens când sunt examinate din punct de vedere strict cauzal” (JUNH, 289). Visul, „ca orice proces viu, nu este doar o înlănţuire cauzală, ci şi un proces orientat spre o finalitate... se pot pretinde, ca atare, visului – care este o autodescriere a proce­sului vieţii psihice - indicaţii asupra cau­zelor obiective ale vieţii psihice şi asupra tendinţelor obiective ale acesteia” (JUNV, 81). În loc să se situeze în dependenţa unui conştient care o precedă, asemeni funcţiei compensatorii, funcţia prospectivă a visu­lui se prezintă, dimpotrivă, „sub forma unei anticipări a activităţii conştiente viitoare, ivindu-se în inconştient; ea evocă o apa­renţă pregătitoare, o schiţă în linii mari, un proiect de acţiune” (ibidem, 88; JUNT, 441). Dar această orientare spre o finali­tate se exprimă sub formă de simboluri, şi nu cu limpezimea descriptivă a unui film de aventuri sau a unei înlănţuiri conceptuale. Asimilând visului construcţiile imagi­nare create în stare de veghe, Edgar Morin consideră că: „orice vis este o realizare ireală, dar care aspiră la realizarea prac­tică. De aceea utopiile sociale prefigurează societăţile viitoare, alchimia chimia, ari­pile lui Icar aripile avionului” (MORC, 213). „Fiecare vis”, va spune Adler, „tinde să creeze ambianţa cea mai favorabilă unui scop îndepărtat”. Această finalitate a visului se deosebeşte de visul premoni­toriu al anticilor: ea nu anunţă un eveni­ment, ci dezvăluie şi eliberează o energie care tinde să creeze evenimentul. Iată diferenţa dintre profeţie şi previziune, dintre divinaţie şi operaţional. „Visul este o pregătire pentru viaţă” (Moeder): „vii­torul se cucereşte prin vise înainte de a se cuceri prin experienţe” (Becker cu referire la Gaston Bachelard). „Visul este prelu­diul vieţii active” (BACT, 19).

Interpretare

- Cel ce visează e în centrul visului său. Nu trebuie să aşteptăm ca acest articol să ofere o cheie a viselor. Întreagă această culegere de simboluri, fie ele aztece, bantu sau chineze, ne poate ajuta la interpre­tarea viselor. Dar, oricât de utilă ar fi, nu este suficientă. Visul animă şi combină imagini încărcate de afectivitate. Lim­bajul lui e într-adevăr cel al simbolurilor. Dar arta de a le interpreta nu ţine doar de reguli, de procedee sau semnificaţii codi­ficate şi aplicate în mod mecanic. Mai e nevoie de o largă şi apropiată înţelegere. Cel ce visează şi se află în posesia acestei cărţi va putea să citească în articolele care corespund imaginilor din visele sale valo­rile simbolice legate de aceste imagini. În vise, valorile simbolice sunt în mod funda­mental asemănătoare cu cele din artele plastice, literatură sau mituri, dar, ca pretutindeni, ele se află în simbioză cu altele şi în special cu un mediu psihic, personal şi social, purtător, la rându-i, de simboluri. Sinteza tuturor acestor ele­mente pornind de la luminile dispersate ici-colo în volumul de faţă îl va conduce pe cititor către o corectă interpretare a expe­rienţei sale şi, în general, a vieţii sale, la nivelul imaginarului sau al imaginalului. Adevărata cheie a viselor se află în adâncul simbolurilor percepute sau nu, dar întot­deauna vii în inconştient. Cititorul va înţe­lege, prin el însuşi, sensul simbolurilor evocate în această carte, dimpreună cu semnificaţia viselor. „Nu trebuie să uităm”, scrie C.G. Jung, „că se visează despre sine şi prin sine, în primul rând şi aproape în exclusivitate”. Celebrul analist stabileşte o opoziţie justă între interpretarea viselor la nivelul obiectului, care ar fi cauzală şi mecanică, şi interpretarea la nivelul subiec­tului. Ultima pune în relaţie însăşi „psiho­logia celui ce visează cu fiecare element al visului, de exemplu cu fiecare dintre per­soanele care acţionează şi figurează în vis”. Fiecare persoană este asemenea unui sim­bol al subiectului. Primul tip de interpre­tare e analitic: „descompune conţinutul visului în trama lui complexă de remi­niscenţe, de amintiri care sunt ecoul condi­ţiilor exterioare”. Dimpotrivă, al doilea tip de interpretare este sintetic: „prin aceea că desprinde din cauzele contingente comple­xele de reminiscenţe şi le propune pentru a fi înţelese ca tendinţe sau componente ale subiectului în care le reintegrează astfel, în acest caz, toate conţinuturile visului sunt considerate drept simboluri ale conţinuturilor subiective” (JUNV, 93). S-ar putea spune despre orice percepţie aprofundată şi trăită a unei valori simbolice – care nu se realizează în mod vizibil decât în planul subiectului – exact ceea ce afirmă Jung despre vis: „dacă, din întâmplare, visul nos­tru reproduce unele reprezentări, acestea sunt, înainte de toate, reprezentările noas­tre, la elaborarea cărora a contribuit tota­litatea fiinţei noastre; factorii subiectivi care, în vis (ca în perceperea simbolului) se grupează în cutare sau cutare manieră, exprimând o semnificaţie sau alta, nu din motive exterioare (singurele), ci datorită mişcărilor celor mai subtile ale sufletului nostru. Întreagă această geneză este esen-ţialmente subiectivă, iar visul este teatrul unde cel ce visează este simultan actor, scenă, sufleur, regizor, autor, public şi cri­tic” (ibidem, 94). Visul omului este o ex­presie cosmică şi, uneori, o teofanie, este ca „un vis al naturii manifestat în om şi un vis al lui în legătură cu natura” (Raymond de Becker) sau, cum spuneau anticii, un semn al lui Dumnezeu manifestat în om şi un semn pe care i-1 dă acesta lui Dumne­zeu. Pulsaţiile venite dinspre cele trei niveluri ale universului şi dinspre sine se conjugă în vis.

– Cel ce visează este în centrul poveştii. Interpretarea simbolurilor onirice impune ca fiecare dintre cele trei elemente ale ana­lizei să fie repus într-un context, să fie luminat prin asocieri spontane şi, dacă e posibil, să fie amplificat, aşa cum se mă­reşte o fotografie. Prima regulă, aceea a contextului, ne apără de interpretarea unui vis izolat. Dacă se cade să ascultăm povestea unui vis făcută cu toată precizia de dorit, nu e mai puţin necesar să cunoaştem mai multe vise ale aceluiaşi subiect, vise avute într-un interval apropiat, şi apoi la date şi în locuri diferite; un vis face parte dintr-un întreg ansamblu imaginativ; nu e decât o scenă dintr-o mare dramă cu o sută de acte dife­rite. Nu e vorba să confundăm sau să suprapunem aceste scene, ci să distingem articulaţiile lor. Acest complex implică de asemenea însăşi cunoaşterea celui care visează, a propriei istorii şi conştiinţe, a ideii pe care şi-o face despre sine şi despre situaţia sa. Căci viaţa lui imaginară face ea însăşi parte dintr-un ansamblu, care este acela al vieţii totale a persoanei în societate. Această exigenţă ne îndeamnă să cercetăm şi mediile în care acţionează subiectul şi care reacţionează asupra lui. În ciuda aparenţei lui dezlânate, visul se înscrie într-o continuitate. Interpretarea simbolurilor nocturne sau diurne este un lanţ infinit de relaţii. Înţelegerea imagina­rului nu e o simplă chestiune de imaginaţie.

– Recursul la asocieri. Asocierea adaugă la studiul contextului, într-un anume sens obiectiv, pe acela al contextului subiectiv. Cel ce visează este invitat să exprime spon­tan tot ceea ce-i evocă lui imaginile, culo­rile, gesturile, cuvintele visului său, luate separat sau împreună. Aceasta este o oca­zie pentru el să actualizeze legături care nu erau decât latente, noduri emotive sau imaginative nebănuite. Asocierile acestea sunt capitale pentru interpretarea  simbo­lurilor, dar ele rămân adesea plăpânde, artificiale, mai mult sau mai puţin voite, deformante şi aberante, pe scurt, nedemne de încredere.

– Culisele visului. Amplificarea acordă visului analizat maxima lui rezonanţă. Se ajunge la ea fie prin asocierile spontane ale subiectului, fie invitându-l să prelun­gească, să continue scena visului, aşa cum ar face-o pornind de la un fapt trăit în stare de  veghe. Amplificarea voluntară poate fi de tipul treziei, cu un minimum de control, sau de tipul visului dirijat în mod conştient. Ea poate, desigur, să provoace o ruptură de sens; dar adesea ea va lumina sensul visului şi ambiguităţile lui, la fel cum liniile prelungite ale unui triunghi-miniatură fac mai vizibil desenul lui sau cum proiecţia mărită relevă mai bine arhitectura unui cristal de zăpadă sau vinişoarele din marmură. Dacă amplifi­carea liniei visului pe care o face subiectul nu e suficientă pentru a descifra simbo­lurile, există o altă amplificare a cărei iniţiativă o ia interpretul, recurgând, cu o prudentă circumspecţie, la imensul tezaur al diferitelor ştiinţe umane. „Aceste para­lele istorice, sociologice, mitologice, etno­logice, inspirate din folclor, precum şi din istoria religiilor, ne autorizează să punem conţinutul visului, lipsit de asociaţii, în raport cu patrimoniul psihic şi uman gene­ral” (RSHU, 109). Acest tip de amplificare e caracteristic pentru şcoala lui Jung şi, întrebuinţat cu o rezervă înţeleaptă, a risipit mai multe enigme. Într-un eseu de sociologie a visului, Roger Bastide circum­scrie corect această înrădăcinare socială a imaginarului: „Etnologii au adus la lumină ceea ce s-ar putea numi culisele visului: cel ce visează va căuta toate uneltele vise­lor sale în vasta panoplie a reprezentărilor colective pe care i le oferă civilizaţia, ceea ce face ca să fie mereu deschisă poarta între cele două jumătăţi ale vieţii omului, ca să aibă loc schimburi necontenite între vis şi mit, între ficţiunile individuale şi constrângerile sociale, ca să pătrundă cul­turalul în psihic şi psihicul să se înscrie în cultural” (178).

Vis şi simbol, principii de integrare

Interpretarea visului, la fel ca decriptarea simbolului, nu răspunde doar unei curiozi­tăţi a spiritului. Cele două operaţii ridică la un nivel superior relaţiile dintre conştient şi inconştient şi îmbunătăţesc reţelele lor de comunicare. Oprindu-ne doar la acest aspect şi rămânând în planul celui mai  normal psihism, observăm că analiza onirică sau simbolică este una dintre căile de integrare a personalităţii. Un om mai luminat şi echilibrat încearcă să se sub­stituie omului scindat, sfâşiat de dorinţele, aspiraţiile şi îndoielile lui şi care nu se înţelege pe sine.  Profesorul CA. Meier, pe care-l citează Roland Cahen, spune pe bună dreptate că: „sinteza activităţii psihice con­ştiente şi a activităţii psihice inconştiente reprezintă însăşi esenţa activităţii men­tale creatoare”.