ALBERT BÉGUIN, SUFLETUL ŞI VISUL
Ideea unui suflet este un
obiect atât de mare şi atât de capabil să farmece spiritele cu frumuseţea sa,
încât, dacă ai avea ideea sufletului tău, nu te-ai mai putea gândi la altceva.
MALEBRANCHE: Meditaţii
De la romantism până în zilele noastre, aceeaşi
nelinişte continuă, stârnind drept răspuns convingeri destul de asemănătoare,
stă la originea anumitor încercări poetice. Între ele se pot pune în evidenţă multe deosebiri, care însă nu
corespund întotdeauna deosebirilor dintre epoci şi ţări: Brentano e deseori
mai aproape de Baudelaire decât
de Arnim, iar acesta i se pare mai inteligibil cutărui poet suprarealist decât
criticilor din vremea sa. De altfel, fiecare dintre aventurile spirituale
trăite de romanticii germani şi de emulii lor francezi din secolul al XIX-lea
rămâne ireductibilă la oricare alta. Cum să nu fii deci ispitit să te mulţumeşti
cu defilarea acestor personalităţi originale şi diferite?
Totuşi, spiritul rămâne nesatisfăcut: el simte, fără
să le poată fixa într-o formulă, anumite afinităţi care fac din aceşti poeţi o familie
şi din poezia lor un
climat a cărui unitate este de netăgăduit. Parcă nici o definiţie nu poate să
cuprindă adevărata esenţă a romantismului, care ţine de calitatea sensibilă şi
de afirmarea vitală, nu numai de inteligenţă. Obişnuinţele noastre
intelectuale, tendinţele gândirii noastre sunt însă prea amestecate cu elemente
romantice ca să nu simţim totuşi nevoia de a cunoaşte mai bine natura acestei
moşteniri. Poate n-o să ajungem la ea decât printr-un fir de apropieri
succesive şi prin evocarea miturilor preferate, care au fost acelea ale romantismului. S-ar naşte astfel,
la rândul său, un fel de mit al romantismului, de care nu putem să nu ţinem
seama: trebuie să recunoaştem ceea ce, după o observare mai mult sau mai puţin
fidelă, continuă să supravieţuiască în gândirea şi viaţa noastră din doctrina
romantică. Nu numai pentru că a fost cândva, ci pentru că răspunsurile
trecutului la marile întrebări umane continuă să trăiască în noi, mereu vii,
cerând stăruitor generaţiilor să aleagă între ele.
Atitudinea romantică, nemărginindu-se numai la planul
literar, a fost specifică unei anumite epoci, şi e adevărat că nu poate fi
asimilată pe deplin alteia. Totuşi, în acelaşi timp ea se înrudeşte, prin
convingerile sale esenţiale, cu anumite atitudini pe care spiritul omenesc le
poate recăpăta de la o vârstă la alta, dacă urmează una dintre pantele fireşti
ale cugetării sale. Aşa se va întâmpla mai ales după acele perioade în care,
cultivându-şi numai puterile conştiente, va fi încercat să cârmuiască lumea
după legile raţiunii sale. Atunci fiinţa se simte izolată în imensitatea unui
univers căruia i se opune, şi, redusă ea însăşi la activităţile lucide, e
cuprinsă de teamă şi de părere de rău atunci când ghiceşte, mereu vii în umbra
ei, puterile pe care ar fi vrut să le cuprindă aici o dată pentru totdeauna.
Dornică de înflorire, ea născoceşte pentru liniştea ei acele mituri pe care le
vedem apărând cu intermitenţe şi care tind să scoată fiinţa din singurătatea ei
ca s-o reintegreze în ansamblul lucrurilor. Le inventează în
ambele sensuri ale cuvântului: le redescoperă în comoara istoriei spirituale,
căci ele au mai existat şi înainte. Dar le şi creează, căci niciodată n-au avut pe
de-a-ntregul nuanţa aceea specifică pe care o capătă de fiecare dată. E mai
puţin important să dezvălui originea istorică a acestor mituri decât să le
surprinzi exact noile legături; în epoca romantică, unele provin din ocultism,
altele de la înaintaşii imediaţi, Herder sau
Goethe; există, în sfârşit, unele, cum sunt mitul visului
şi al inconştientului, care-şi primesc parcă de la romantism prima lor expresie
izbitoare. Dar, vechi sau noi, aceste mituri nu capătă decât prin întâlnirea
lor o valoare originală: ele se desprind de sursele lor istorice ca să pătrundă într-un sistem de gândire
destul de deosebit, în care prezenţa lor corespunde unei necesităţi lăuntrice.
Le poţi aşadar urmări geneza în cadrul acestui sistem particular, fără să te
mai preocupi de originea lor livrescă: căci, îndată ce sunt culese de un spirit
care nu putea să le treacă cu vederea, o viaţă nouă le însufleţeşte.
I
Ele apropie şi armonizează ce e mic de ce e uriaş.
Doar din ele poate lua naştere orice nostalgie, orice spirit, orice emoţie.
JEAN GIRAUDOUX: Şcoala Indiferenţilor
Nu poţi comite o eroare mai gravă decât să vezi în
psihologia romantică doar o primă schiţare, încă stângace, a concepţiilor ştiinţei
moderne: scopul romanticilor era cu totul altul decât cunoaşterea şi descrierea
funcţionării mecanismelor noastre lăuntrice. Strădania şi extazul lor ţintesc
evident mai sus decât aceasta analiză. Efuziunile lirice ale personajelor lui
Jean Paul în inima unei naturi devenite pe neaşteptate muzicală;
ciudatele semnificaţii pe care le capătă obiectele şi gesturile în universul
lui Hoffmann, şi ceea ce poetul numea „clipele
sale cosmice”, evenimente lăuntrice de o intensitate dureroasă; valorile
simbolice pe care se străduieşte un Novalis să le găsească în toate limbajele ştiinţelor,
numerelor, senzaţiilor şi imaginilor: toate se referă la o cunoaştere „magică”
ce uneşte viaţa noastră lăuntrică cu uriaşa realitate presimţită în spatele
universului sensibil. La romanticii cei mai spontani, un Tieck sau un Brentano,
hotarul dintre „afară” „înăuntru” se şterge într-atâta, încât nu se mai ştie
dacă personajele lor se caută pe sine de-a lungul spectacolelor şi aventurilor sau
dacă, prin stările lor sufleteşti, în voia jocurilor gândirii şi ale limbajului,
sunt în căutarea vreunei comori întrezărite. Pe ce potecă se pierd, ce unică
descoperire atrage cu atâta putere toate este fiinţe care se evită şi se reîntâlnesc,
refugiindu-se rând pe rând în
vis şi realitate? Când Arnim, acest om în aparenţă atât de bine înfipt în
realitate, întinde mrejele unui miraculos foarte arbitrar, când încurcă
cuvintele şi silabele, ce profeţie speră el să citească în fundul ceştii de
cafea? Cu ce scop îşi organizează Rimbaud imensa şi lucida dereglare? Hugo, în
orgiile sale metaforice, Nodier şi Nerval
clădind mitul propriei lor vieţi, Baudelaire
şi Mallarmé
îndrăgostiţi de transparenţa pură, suprarealiştii
încercându-şi metodele; toţi
evident participă la un joc foarte grav, în care e vorba de însăşi existenţa
lor. E oare interzis să reconstitui cu ajutorul gândirii
drumul pe care l-au urmat, de la nelinişte şi până
la straniile lor tentative, până
la certitudinile iraţionale ca şi până
la eşecurile suferite?
***
O nedesluşită remuşcare îl previne pe omul modern că
poate a avut, că ar putea să aibă cu lumea în care se află nişte legături mai
adânci şi mai armonioase. Ştie foarte bine că există în el posibilităţi de
fericire sau de măreţie de care s-a îndepărtat. Anumite fiinţe, mai ales, aduc
lumii această nostalgie: poeţii sunt aceia care, nemulţumiţi doar să-şi exprime
chemările lăuntrice, au marea îndrăzneală să le urmeze până în cele mai
primejdioase aventuri. Nemulţumiţi de realitatea dată şi de contactele foarte
simple pe care le avem cu ea, ei simt acea nelinişte, acea nesiguranţă pe care
nu poţi s-o mai înăbuşi în tine în clipa când asculţi vocea visului. Primul lor
sentiment e acela că aparţin pe de-a-ntregul unei lumi din afară şi totodată
unei alte lumi, care-şi manifestă prezenţa prin accidente de tot felul,
întrerupând curgerea cotidiană a vieţii. În faţa acestor bruşte deplasări ale
realului, poeţii îşi dau seama că se petrece ceva – sau ceva trece „prin aer”. Ei ştiu atunci că nu e chiar
atât de firesc să fii om pe pământul acesta. Un fel de reminiscenţă ascunsă în
orice făptură, în stare însă la ei să învie pe neaşteptate, îi învaţă că odată,
foarte de demult, făptura, ea însăşi mai armonioasă şi mai puţin fragmentată,
se înscria fără zguduiri în armonia naturii.
N-are oare fiecare fiinţă umană, în scurta ei memorie,
amintirea unei vârste când separaţia încă nu se înfăptuise? Vârsta de aur a
copilăriei, care credea în imagini şi nu ştia că există o lume exterioară,
reală, şi o lume lăuntrică, imaginară. Vârsta de aur a epocilor primitive, când
omul se bucura de nişte puteri pierdute după aceea, fermecând prin cuvântul lui
obiectele din jur. Vârsta de aur mai veche încă, despre care vorbesc legendele
popoarelor, vârsta în care Orfeu vrăjea animalele şi stâncile. Reminiscenţa
reface lanţul nesfârşit al amintirilor. Şi cine e înzestrat cu această memorie
începe să spere: căci ghiceşte în sine, adormiţi dar oricând în stare să se
trezească, germenii lăsaţi de epocile copilăriei. Ce a pierdut omul mai există
încă, înăbuşit dar viu. Va fi nevoie de un efort îndelungat, de o coborâre în
infernul lăuntric, dacă fiinţa, dezagregată din pricina separaţiei şi lipsită
de certitudinea de a mai avea vreun centru, vrea să-şi regăsească
integritatea. Dar dacă reuşeşte cât de cât, vârsta de aur nu va mai fi în urmă:
va fi pământul făgăduinţei spre care ne va călăuzi întregul nostru progres.
Astfel s-au născut marile mituri, descoperite sau
reînnoite, care au constituit răspunsul romantismului la analizele extreme din
secolul anterior. Încrezându-se în imagini, el a căutat să regăsească
fecunditatea imaginaţiei mitice, – ba chiar mai mult decât fecunditatea:
adevărul cunoaşterii mitice şi influenţa ei salvatoare. Imaginile fac bine
sufletului, se spusese încă din zorii romantismului. Poezia e realitatea absolută,
se va adăuga în curând.
Primul mit a fost acela al Sufletului: în timp ce
raţiunea descompunea fiinţa în facultăţi juxtapuse, mecanisme ale unei maşini
demontabile, o credinţă neexplicată, dar arzătoare, a reafirmat existenţa unui
centru lăuntric; principiu al vieţii, loc al certitudinilor noastre, entitate
inalienabilă, sufletul nu mai e obiectul curiozităţii psihologice, preocupată
să descopere funcţionarea spiritului nostru. El devine din nou o esenţă vie,
preocupat mai mult de destinul său veşnic decât de mecanismul său: ştie că vine
de mai departe decât obârşiile cunoscute şi că i se rezervă un viitor în alte
spaţii. În faţa lumii unde a venit să locuiască, se simte uimit ca un străin
dus printre popoare din ţări îndepărtate. Când se întreabă până unde i se
întinde stăpânirea, îl cuprinde o spaimă adâncă: exilat provizoriu în timp, îşi
aminteşte sau poate presimte că nu aparţine pe de-a-ntregul lumii acestui exil.
Aplecat asupra lui însuşi sau întors spre imensitatea sensibilă, încearcă să
audă acele tainice melodii care, în sferele siderale ca şi în străfundurile
fiinţei, mai au încă accentele patriei după care tânjeşte.
Melodiile cele mai de preţ le recunoaşte în cântecul
sălbatic care ne însoţeşte surd existenţa, şi uneori, datorită anumitor stări
excepţionale, acoperă cu vocea lui ciudată cuvintele inteligibile şi
înşelătoare prin care credem că ne exprimăm. Al doilea mit va fi acela al
Inconştientului: sufletul, în căutarea unor ieşiri deschise spre propriile lui
prelungiri, începe să creadă că visul, extazul, toate stările care pot mai mult
sau mai puţin scăpa din limitele eului, îl reprezintă mai mult decît viaţa
obişnuită. Părăsind viaţa periferică a percepţiilor şi a întâmplărilor banale,
el crede că va atinge o concentrare spirituală care să-i dezvăluie esenţa lui
cea mai pură: în acelaşi timp el speră însă că acest strat din străfunduri,
seăpând de izolarea existenţei separate, va fi locul de comunicare cu
realitatea mai întinsă în care ne scăldăm: realitate cosmică sau divină, şi una
şi cealaltă fiind nesfârşite şi de natură spirituală. Astfel vom ajunge la
adevăratul nostru eu la capătul acestei concentrări spirituale, asigurându-ne
în acelaşi timp o nelimitată revărsare în afara noastră; devenind în sfârşit
noi înşine, în întregime vom fi mai mult decât noi înşine.
Acest mit al visului aduce însă după sine şi
primejdioase ispite. Poţi ajunge să divinizezi inconştientul, să renegi
cealaltă jumătate a vieţii: ceea ce apăruse ca o ieşire spre lumină ameninţă
să devină poarta deschisă spre abis.
Drumul care duce spre adevărata cunoaştere de sine te
poate conduce şi spre pierderea individualităţii, spre iremediabila ei
dizolvare. Aventura nu e lipsită de
riscuri. Seăpând din închisoarea eului conştient, trebuie să te păzeşti de
închisoarea visului de unde nu te mai întorci. De aici tot felul de spaime.
Aceluia care s-a încrezut în operele propriei sale închipuiri, care a acceptat
să vadă în ele o autentică expresie a lui însuşi şi o cunoaştere adevărată i se
face frică în anumite clipe ale explorării sale. Nu e uşor să regăseşti ieşirea
din labirintul lăuntric; formele, imaginile, orizonturile şi locuitorii pe
care-i creează inconştientul eliberat de orişice piedici nu au întotdeauna o înfăţişare
zîmbitoare. Groaza lui Hugo, stupoarea lui Arnim
corespund acestei clipe dramatice. Sentimentul de interdicţie, legat de tentativele prometeice, se amestecă surd cu
întreaga poezie romantică, de la Hoffmann şi Nerval până
la Baudelaire şi Rimbaud; când,
cutezător, „hoţul focului” sfidează blestemul, când, neliniştit, i se supune.
Aproape toţi cei care au pornit în această aventură au revenit la „realitatea
cea aspră”, îmbogăţiţi cu toate comorile din adâncuri, dar convinşi că
marginile impuse existenţei noastre de acum nu pot fi trecute fără ca
încălcarea să nu fie pedepsită.
Totuşi, dacă trebuie să aşteptăm marea, definitiva
plecare ce ne va fi hărăzită la ceasul potrivit, dacă e un sacrilegiu să vrei
s-o grăbeşti prin mijloace omeneşti, ea nu ne e totuşi interzisă, ne e impusă
chiar prin dorul nostru de a înţelege încă de acum toate avertismentele ce ni
se dau. Cunoaşterea e un păcat când omul încearcă să facă din ea instrumentul
unei autodivinizări în cursul vieţii prezente. Dar şi ignoranţa e vinovată, cel
puţin acea ignoranţă care ne îmbie să ne instalăm în existenţa noastră facilă
şi să lăsăm în umbră tot ceea ce depăşeşte marginile noastre aparente. E o
vanitate şi o nebunie să vrei să evadezi; dar e o prostie şi o laşitate să nu
încerci să înţelegi semnele ce ne dezvăluie adevărata noastră fire.
Aici intervine al treilea mit, cel al Poeziei, văzută
ca un şir de gesturi magice, săvârşite de poet fără să le cunoască limpede
semnificaţia, dar cu credinţa fermă că aceste rituri sunt elementele unei
vrăjitorii atotputernice. Poetul e un clarvăzător, un vizionar; el ajunge la
necunoscut, găseşte noul. Poezia e realul absolut; adevărul ei e superior
adevărului istoric. Iată atâtea formule care, de-a lungul întregului secol,
încearcă să rezume noul fel de a concepe poezia.
De vreme ce se consideră că imaginaţia şi toate
produsele necontrolate ale inconştientului, ce se recunosc numai după şocul
afectiv pe care îl primim, sesizează o realitate lăuntrică şi în acelaşi timp
obiectivă, poetul va căuta o metodă care să-i îngăduie să prindă în capcana
limbajului fragmente din viaţa lăuntrică. El va pune alături cuvintele doar
după afinităţile lor sonore, se va încrede în ritmuri, în ecourile silabelor,
în toate legăturile lăuntrice ale materialului lingvistic. Va accepta că
dincolo de semnificaţia lor, bună pentru schimburile vieţii colective,
cuvintele mai au şi o altă virtute, propriu-zis magică, datorită căreia pot
prinde acea realitate ce scapă inteligenţei. Şi cu aceeaşi speranţă se va lăsa
în voia imaginilor care urcă din străfundurile fiinţei, inexplicabile şi
adesea ciudate, dar înzestrate cu o putere emotivă cu totul deosebită. Le va
alege după integritatea ecoului pe care-l au în el însuşi – şi nu numai în el,
căci dacă ascultă sincer de acest criteriu al emoţiei, cuvintele şi imaginile
vor avea aceeaşi putere şi asupra altuia. Astfel, opera nu va răspunde numai
unei nevoi particulare, aceea a unei plăceri estetice fără valoare de
cunoaştere. Ea va apropia, prin metaforă şi conform legilor de neformulat ale
vieţii profunde, obiectele cele mai îndepărtate în timp şi în spaţiu. Iar
poetul se va convinge că aceste alăturări neprevăzute corespund unei înrudiri
reale între obiectele însele.
Astfel, poezia va fi
un răspuns, singurul răspuns cu putinţă, la spaima elementară a făpturii închise
în existenţa temporală. Ambiţia poetului care întâmpină aceste grupări
neprevăzute de obiecte e, nici mai mult
nici mai puţin, de a le smulge ordinii întâmplătoare a timpului şi a
universului nostru spaţial, ca să le redistribuie
după o nouă ordine. Această ordonare n-ar fi însă altceva decât tocmai aceea a
unităţii esenţiale; regăsind-o prin magia lui particulară, poetul va atinge
uneori Absolutul de care e însetat şi chinuit.
Poetica aceasta, care n-a fost formulată şi pusă
conştient în practică înainte de
Baudelaire şi Rimbaud,
se sprijină pe acele intuiţii şi credinţe metafizice,
care au fost chiar acelea ale romantismului german. Toate aceste afirmaţii –
valoarea invenţiilor hazardului şi a liberelor asociaţii ivite din reverie, din
vis, din toate automatismele; posibilitatea de a cunoaşte astfel realitatea
refuzată celorlalte puteri ale noastre, – aceste afirmaţii îşi au originea în
concepţia analogică
a universului. Poezia ieşită din această viaţă secretă
nu poate fi asimilată cu o cunoaştere decât dacă structura cea mai profundă a
spiritului sau a fiinţei totale şi ritmurile ei spontane sunt identice cu
structura şi marile ritmuri ale universului. Pentru ca fiecărei întâlniri de
imagini să-i corespundă o afinitate reală în universul obiectiv, trebuie ca o
aceeaşi lege să cârmuiască ceea ce noi numim exterior şi ceea ce nouă ne apare
lăuntric.
***
Ideea analogiei universale, la care se referă
concepţia romantică şi modernă a poeziei, e răspunsul spiritului uman la
întrebarea pe care şi-o pune, şi expresia dorinţei sale celei mai adânci. El a
dorit să scape din timp şi din lumea aparenţelor multiple, pentru ca în sfârşit
să atingă absolutul şi unitatea. Lanţul analogiilor îi apare uneori ca legătura
care, unind orice lucru cu oricare altul, străbate nemărginirea şi stabileşte
coeziunea indisolubilă a Fiinţei.
Privit din acest punct de vedere, mitul visului capătă
o semnificaţie nouă. Visul nu mai e doar una dintre fazele vieţii noastre când
ne regăsim în comunicare cu realitatea profundă. El e mai mult chiar şi decât
modelul de preţ al creaţiei estetice, şi nu ne mai mulţumim să adunăm
nenumăratele metafore spontane prin care geniul oniric pune în legătură momente
despărţite în timp, fiinţe şi obiecte depărtate în spaţiu. Visul şi Noaptea
devin simbolurile prin care un spirit, dornic să părăsească aparenţele ca să
ajungă la Fiinţă, încearcă să exprime spulberarea lumii sensibile. Noaptea,
pentru romantic ca şi pentru mistic, e acea împărăţie a absolutului la care nu
ajungi decât înlăturând toate datele lumii simţurilor.
Poezia romantică tinde astfel să ajungă, prin actul
creaţiei, tot la acea contemplare fără obiect, la acea prezenţă pură şi
inefabilă, spre care se îndreaptă şi misticul. Această ambiţie defineşte îndrăzneala
încercării romantice, – ca şi limitele ei. Căci să vrei să faci din poezie
calea cunoaşterii, al cărei sfârşit este totala despuiere de imagini, înseamnă
s-o încarci cu cele mai nobile speranţe omeneşti. Dar totodată înseamnă s-o
conduci spre propria-i negare.
Măreţia romantismului va rămâne în recunoaşterea şi
afirmarea profundei asemănări dintre stările poetice şi revelaţiile de ordin
religios, în încrederea acordată puterilor, iraţionale şi în marea, totala
nostalgie a fiinţei în exil. Dar chiar dacă stările poetice sunt într-adevăr
semnele evidente ale unei realităţi diferite de cea a percepţiei noastre
banale, nu-i sigur că poezia va putea vreodată să atingă cunoaşterea pe care
şi-o propun aceşti poeţi. Nevoia acestei cunoaşteri e însoţită, în activitatea
poetică, de nevoia operei: dorinţa de a crea un obiect, de a da naştere unei
forme, de a sugera prin imagine revelaţia lăuntrică. Această dorinţă, vie în
orice făptură, nu se deosebeşte în esenţă de nevoia uriaşă
de desăvârşire pe care ne-o inspiră nostalgia
cunoaşterii. Dar la capătul căii mistice nu mai e decât tăcere
şi absenţă de imagini; la capătul tentativei poetice există cuvântul şi
naşterea unei forme.
În Noapte, în Visul absolut, unde nu mai
supravieţuieşte nimic din lumea sensibilă, nu mai e loc pentru poezie. Acela
care, pierzându-şi speranţa că va atinge prin însuşirile sale normale vreo realitate care să-1 satisfacă, a plecat în
lunga călătorie spre Noapte, fiind în acelaşi timp însufleţit de nevoia
poetică, se va opri pe marginea abisului întrevăzut. Ajuns în vârful dealului,
de unde privirea coboară pe amândouă coastele, el nu va merge mai departe.
Căci cunoaşterea Visului îi va îngădui să se întoarcă, îmbogăţit însă cu o nouă
înţelegere, spre lumina de pe pământ. Şi dacă la început a vrut să recucerească
puterile pierdute, dacă pentru asta a trebuit să renege în întregime acea parte
din el ce ţine de Zi, în cele din urmă se va întoarce spre conştiinţă:
credincios astfel năzuinţei lui dintâi, care era integrarea întregii fiinţe.
***
Romanticii au cunoscut şi ei aceste necesităţi care pun
limite precise cuceririi poetice. Au ştiut că visul nu e fecund decât dacă prin
el insul ar putea deveni mai profund şi s-ar întoarce de acolo în viaţa conştientă: dar la o viaţă conştientă
transfigurată de acum încolo, văzută cu alţi ochi.
Visul nu e poezia, nu e nici cunoaşterea Dar nu există
cunoaştere – dacă i se dă acestui cuvânt sensul cel mai înalt –, nu există
poezie care să nu se hrănească din izvoarele visului. E fără îndoială zadarnic
să aştepţi de la spectacolele visului, de la fiecare dintre tablourile sale, o
semnificaţie traductibilă, şi să vrei să trăieşti mai mult în vis decât în
locul care ţi-e hărăzit. Adevărata învăţătură a visului stă în altceva: în
însuşi faptul că visezi, că porţi în tine toată acea lume de libertate şi
imagini, că ştii că ordinea aparentă a lucrurilor nu e singura cu putinţă. La
întoarcerea din vis, privirea omului e în stare de acea uimire pe care o simţi
când dintr-o dată lucrurile capătă, pentru o clipă, prospeţimea lor dintâi. Mă
nasc pentru lucruri; ele se nasc pentru mine. Schimbul se restabileşte, ca în
primele clipe ale existenţei; uimirea îi redă lumii minunata ei
înfăţişare feerică.
Magia poetică, spune Éluard,
constă în a spune lucrurilor pe nume. Şi această
formulă, care păstrează limbajul ritului vrăjitoresc, se găseşte dintr-o dată
foarte aproape de o altă poezie, care înseamnă contact cu lumea concretă şi nu
evadare în afara lumii. Poetul numeşte obiectele, şi iată-le transformate,
redevenite reale. Ramuz, Claudel, maeştrii
acestei evocări a concretului, nu se deosebesc de poeţii care au început prin a
vrea să părăsească sensibilul; şi ei văd lumea prin mijlocirea unui mare vis,
creaţia devenind pentru ei o „uriaşă octavă”.
Am găsit secretul; ştiu să vorbesc; dacă vreau, o să pot să vă spun,
Ceea ce
fiecare lucru vrea să spună.
II
Ies la braţ cu umbrele,
Sunt la picioarele umbrelor
Singur.
PAUL ÉLUARD
În inima visului sunt singur. Rămas fără nici o
garanţie, despuiat de artificiile limbajului, de profecţiile sociale, de ideologiile
liniştitoare, mă regăsesc în izolarea totală a făpturii în faţa lumii. Nimic nu
mai supravieţuieşte din eul construit; abia dacă, în clipa când nu mai sunt decât
eu însumi, mai am conştiinţa că sunt
cineva. Sunt o fiinţă umană, n-are importanţă care, asemeni semenilor mei. Dar
în această singurătate nu mai sunt semeni. Din mine nu mai rămâne decât făptura
şi soarta ei, inexplicabila şi atotputernica ei soartă. Descopăr uluit că eu sunt
această viaţă nesfârşită: o fiinţă ale cărei origini sunt dincolo de tot ceea
ce pot cunoaşte, a cărei soartă depăşeşte orizonturile unde-mi ajunge privirea. Nu mai
ştiu în jurul căror biete raţiuni am organizat mica existenţă a individului
care eram. Ştiu numai că acum mi se arată raţiunile adevăratei mele vieţi: ele
rămân fără nume, şi totuşi prezente; ele sunt ceea ce simt eu, imensitatea
întinderii mele reale.
Şi iată că, în această sărăcie, lucrurile şi fiinţele
recapătă şi ele, lucrurile mărunte, fiinţele amăgitoare, o viaţă cu totul nouă.
Le născocesc: ele apar pe neaşteptate. Lucrurile, pentru această făptură
anonimă care am devenit, au pe neaşteptate o realitate ciudată. Îmi amintesc că
altădată abia dacă le zăream, şi acum le aud vorbindu-mi, le înţeleg limbajul
şi cântecul. Fiinţele, nici ele, nu mai duc acea existenţă absurdă în afara
mea, care mă făcea să le ocolesc sau să le caut. Sunt în mine; ele sunt eu. Împărţim
aceeaşi soartă nemărginită, aceeaşi uimire, aceeaşi bucurie care izbucneşte în
fundul neliniştii.
În străfundurile singurătăţii, după ce am avut curajul
să accept sărăcia, nu regăsesc disperarea, nici tristeţea. Pierzându-mi speranţa
în tot ce îmi oferea lumea, n-am ajuns la dezolare. Renunţând la comuniunile
facile şi întristătoare care se stabilesc între indivizi în viaţa de toate zilele, nu mi-am pierdut bucuria. Făptură,
mă aflu cu celelalte făpturi în comunitatea cea mai profundă, care nu există
decât în centrul sufletului – dar care, trainică de acum încolo, îmi va îngădui
să cunosc în sfârşit, o dată întors la existenţa mea banală, adevărate
prezenţe omeneşti. Trăiesc, pentru o clipă, o viaţă care între noi toţi e
singurul bun comun; dar o dată cunoscând-o, nu voi mai putea s-o pierd.
Fie că ies din vis, fie că mă întorc la existenţa ce
ne e dată, totul e acum altfel, ca după o absenţă îndelungată. Locurile şi
chipurile şi-au recăpătat înfăţişarea pe care au avut-o în ochii mei de copil.
Din vis, mă întorc cu acea putere de a iubi viaţa, de a iubi oamenii şi
lucrurile şi faptele, pe care o uitasem şi de care mă dezvăţasem părăsind
paradisul copilăriei.
Singurătatea poeziei şi a visului ne scoate din
jalnica noastră singurătate. Din străfundurile tristeţii care ne îndepărtase de
viaţă se înalţă cântul celei mai curate bucurii.
