PETRE ISACHI
DE VORBĂ CU FRATELE MEU,
CITITORUL
Desigur, te întrebi ce pot avea Eu, cel din Autoportret în oglindă, 2009, şi cel din Amanta de
proximitate, 2011, unde am vizualizat cauza şi scopul Însemnărilor
(v. coperta 1), prin poeta Sappho, simbol al frumuseţii ce deşteaptă în om
înţelesul nemuririi şi configurează proteismul ideii, cu cel din volumul Despre mine şi Dalila. Se ştie, frumoasa, fascinanta şi voluptuoasa
Delila, Delilah (ebraică: dala – flirt) este
întruchiparea femeii absolute şi mareea
neagră a naufragiilor fatale. A păţit-o, printre alţii, şi judecătorul Samson! Altfel spus, te întrebi cum pot continua
aventura Eu-lui ce se povesteşte el însuşi, lui însuşi, din volumele anterioare, la braţ cu
seducătoarea Dalila cea din Vechiul Testament (v. Cartea Judecătorilor), unde celebrul personaj biblic feminin a desacralizat şi demitizat secretul puterii judecătorului Samson, tăindu-i
părul şi predându-l, inofensiv, filistenilor. Nu înainte însă de a-i strecura în suflet beţia dragostei. Deci, la braţ
cu o trădătoare fermă, neînfricată (v.
Samson
Agonistes de John Milton), manipulatoare abilă (v. Legăturile periculoase de Laclos), dar şi cu femeia voluntară eternă ce opune forţei tutelare a bărbatului, forţa seducătoare şi invincibilă
a iubirii, pentru a-şi putea continua în
libertate, contemplarea narcisiacă a propriei fiinţe (v. Sodoma şi Gomora de Giraudoux), pentru a-şi ajuta neamul / urma
destinul, dar şi pentru a-l convinge pe credulul Samson, că orice Putere, fie ea şi de sorginte divină,
este învinsă de Frumuseţe (v. Samson şi Dalila, operă în
trei acte compusă de Camille Saint-Saëns; acţiunea se petrece în Palestina
anului 1115 î. Ch.; Libretul: F. Lemaire).
Pentru cele ce urmează, rămâne la fel de importantă teza că orice
victorie, oricât de strălucită, sfârşeşte printr-o înfrângere la fel de
imprevizibilă şi spectaculoasă. Se ştie,
Dumnezeu îi redă pentru o clipă puterea supraomenească lui Samson şi acesta dislocă coloanele templului,
prăbuşindu-l peste cei care l-au trădat, umilit şi batjocorit.
Totuşi
întrebarea nu este pur retorică. Ştii ca şi mine, iubite cititorule: Scriitura a fost, este şi va fi, mai mult sau
mai puţin, Dalila. Ca şi imprevizibilul personaj
biblic feminin, Scriitura este:
–
seducătoare, frumoasă, oximoronică, tiranică, demonică, imprevizibilă;
– are
infinite explicaţii / scuze pentru orice trădare / dăruire, (in)fidelitate;
– suferă
sublim de autofilie;
–
eternizează „bio“-grafia
ideii de narcisism, biografia de dincolo de zidurile edenice ale
transcendenţei;
–
cuprinde narcisismul din lumea relaţiei, elucidat în perechea fundamentală
Eu
-Tu;
–
deschide lumea
experienţei, cuprinsă în perechea fundamentală Eu-Acela;
–
tinde spre autonomie, pentru a-şi continua contemplarea narcisiacă;
– trăieşte drama identităţii segregate, care nu se poate gândi pe sine,
fiindu-şi sieşi aceeaşi;
– are
perseverenţa, loialitatea, ipocrizia şi fatalitatea Dalilei etc.
Hybrisul
Dalilei-Scriitură se
aseamănă cu hybrisul lui Narcis (se ştie, acesta se recunoaşte în oglinzile
apei) şi cu cel oedipian (Oedip s-a cunoscut pe sine în ghicitoarea sfinxului).
În mod cert, orice scriitură ni se oferă, ne cucereşte / respinge, trădează etc.,
asemenea ispititoarei Dalila. În afara trădării, scriitura nu poate exista.
Dalila / Opera / Scriitura nu ar fi existat /
nu ar exista, dacă nu l-ar fi trădat pe Samson / Autor, dacă nu l-ar trăda, desigur în alt
mod, pe fiecare cititor. Orice trădare presupune iniţial, loialitate, dăruire, iubire, altruism. Bine, vei admite
caragialian: trădare, dar s-o ştim şi noi! Ei bine, nu ştim, nu vom şti niciodată,
unde, când şi cum vom fi trădaţi de scriitură. Cel mult putem intui. Trădătoare şi altruiste prin excelenţă sunt
scriiturile tip Dalila. Doar Iisus a ştiut când îl va trăda Iuda!
De ce Despre mine? Pentru că orice gen de
literatură concepe / imaginează autorul. Acesta
scrie, în primul rând, despre el / despre sine. Sub orice tip de imaginar
(matematic, poetic, filosofic, istoric, romanesc, religios etc.)
descoperim (auto)portretul în palimpsest al Autorului. În vol. Despre mine şi Dalila, jurnal
al duratei mele inefabile, este sugerată posibilitatea unui univers egocentric,
gata să se prăbuşească. Includerea Dalilei în titlu ilustrează o nouă paradigmă
de receptare a Textului:
ontologia prezenţei /
loialităţii este înlocuită cu ontologia
absenţei / trădării. Postularea lumii ca univers semiotic justifică, implică şi topeşte în Text concepte ca urmă, absentă, diferenţă etc. şi impune, prin logocentrism, un nou tip de subiect: Eul gol, încât într-o asemenea scriitură / retorică, individul nu mai există în sine, el este un simptom lingvistic, un semn. Vattimo,
în tradiţia Heidegger – Gadamer, observa: „Fiinţa nu e altceva decât faptul de a se da limbajului“. Limbaj ce ne exprimă, ne ascunde
şi ne trădează. Astfel, Eul gol din Despre
mine şi... este redus la simpla categorie de
semnificant (se înţelege cuvântul, imaginea verbală, expresia în sens
larg). El nu mai are nicio transcendenţă în afara celei pur lingvistice. Eul gol din Scriitura-Dalilă intră în
jocul limbajului, performându-şi existenţa într-o Lume-Text, în care e când dizolvat, când hiperinvestit şi expus reduplicărilor. Relaţia semnificant (cuvânt, semn etc.) – semnificat
(sens,
idee, noţiune etc.) funcţionează ca un spaţiu al emergenţei infinite a
semnificaţiei, în care eul narcisistic / gol dispare înghiţit de absenţă. Dalila / scriitura este oricum o absenţă, o urmă (în urma trădării lui Samson / Autorului). Jocul înlocuirii ontologiei prezenţei cu
ontologia absenţei (şi invers) creează problemele reflectării şi
implicit ale receptării.
Probabil,
„cenzura
inconştientă“ a
scribului (A. Tofler) a falimentat în faţa avalanşei informaţionale şi a potenţat angoasa inutilităţii, firească în
condiţiile continuării faimoasei teme
a „cărţii despre nimic“ (Flaubert) şi a convingerii Autorului că
societatea contemporană funcţionează în registru
imaginar. Lectorul va sesiza în această (in)ecuaţie existenţială din Despre mine şi Dalila...,
tragedia imaginarului confruntat cu propriile consecinţe: caracterul dialogic fundamental al existenţei
umane, deraparea subiectivismului în cultura narcisismului,
pluralitarea punctelor de vedere.
Conceptul
de Text se
impune în alchimia şi receptarea prezentei cărţi în cel puţin trei variante de sens ce se susţin şi se
interferează reciproc: 1. „document
scris“; 2. „unitate comunicativă"; 3. „practică semnificantă“, deci nu ca un obiect fizic care depozitează sens, ci ca un spaţiu al emergenţei infinite a
semnificaţiei. A fi cititor eficient într-un spaţiu al emergenţei
infinite a semnificaţiei configuraţiilor în / din vol. Despre mine şi... înseamnă să ştii să alegi subiectul / textul şi
să-l traduci transdisciplinar / interdisciplinar, să rezişti la continua
şi insinuanta hărţuire textuală / contextuală / intertextuală, să ştii că
în jungla literaturii există o coaliţie a orbilor, că trăim vremea „armaghedonului“ lăuntric, că a vorbi mai rnult de sine / despre sine – spusa lui
Nietzsche – poate fi un mijloc ca
oricare altul de a te ascunde, că o carte ar trebui scrisă „pentru un
cititor care nu s-a născut încă“ (C. Noica) etc. Implicat în configuraţia scriiturii (= totalitatea
elementelor care individualizează un Text), Măria-Sa Cititorul dobândeşte o
nouă identitate. El devine „personaj“ prin exersarea unui transfer de
identitate pus în mişcare de funcţia multiplă a discursului (funcţia simbolică, metaforică,
alegorică, parabolică, filosofică, poetică etc).
Textul scris devine text iniţial, iar textul Lumii / (i)realităţii, text /joc secund. Sarcina intertextualizării: textul iniţial ↔ text secund aparţine lectorului-personaj. Acesta elaborează
configuraţiile (con)textuale, plecând de la propria-i lectură / interpretare a
unui text din (i)realitatea (i)mediată.
Lectorul reface hermeneutica unei cronici a timpului, transformată în
exerciţii de dispariţie în neant.
(I)realitatea imediată a scriiturii e însăşi realitatea (i)mediată a
Cititorului, care înlocuieşte teza armoniei universale, cu neliniştitoarea
luptă a contrariilor şi întreţine delirul transformaţionist (duhul
inanalizabil al textului secund) printr-o suită de mituri care de care mai utopice: mitul raţiunii susţine că în mod cert logicul este şi adevărat; mitul ştiinţei cu dubla sa vocaţie de a explica şi de a modifica lumea; mitul determinismului care
explică că o suită de cauze şi efecte guvernează destinul lumii; mitul
Istoriei în care acţionează legi specifice, ce pot fi cunoscute cu
ajutorul Ştiinţei şi stăpânite prin forţa Tehnologiei; iluziile
posibilităţii de dominare a naturii, fascinaţia viitorului, mitul societăţii
perfecte etc.
Angoasa inutilităţii ce îşi află rădăcinile şi se (re)creează în / şi
prin / din Cartea Lumii / Biblioteca Lumii: „iluminată, solitară, infinită, inutilă, incoruptibilă, secretă“ (Borges) confirmă sindromul
postmodernist sintetizat de Jean-François Lyotard: „Am plătit prea scump aspiraţia
după întreg şi Unul... după o experienţă mai transparentă şi mai comunicabilă. În spatele năzuinţei comune după
destindere şi calm, nu auzim decât prea clar murmurul dorinţei... de a cuprinde
fantasma realităţii, de fapt de a o transforma. Răspunsul la toate acestea
trebuie să fie: război întregului, să mărturisim în favoarea Nereprezentabilului, să activăm diferenţele, să salvăm onoarea Numelui.“
Pentru
a nu fi acuzat de fabricarea unor utopii vanitoase şi a unor semnificaţii iluzorii, dar şi din respect pentru Anul
Caragiale, am (co)notat zilele anului de graţie 2012 din Însemnările inutile (3), cu „sfinţii“ şi „evenimentele“ din Calendarul Păcătosului Alegător apărut sub egida Academiei Caţavencu. Nu am
intenţionat să colorez / decolorez într-un anume fel conţinutul ideatic, prin comic, umor, ironie, satiră
etc. şi nici să estompez exigenţa / potenţa sensurilor într-o curgere
anonimă, derizorie a timpului calendaristic.
Dacă
în Calendarul Creştin Ortodox, 2012,
este exprimat „chipul polimorf al sfinţeniei crucificate pe cele două dimensiuni ale
fiat-ului uman: timpul liturgic şi spaţiul sacru“, Calendarul Păcătosului Alegător este o sinteză a unei tragi-comedii în care actorii deveniţi semne
(trăim într-un univers semiotic) umplu formele de exprimare a timpului profan
şi dau (con)sens istoriei clipei.
Mizând
pe ontologia absenţei, am creat antiteza: Calendarul Creştinului (ce ne „indică treptele pe care trebuie să le urcăm spre desăvârşire“) ↔ Calendarul
Păcătosului ce sugerează / semnifică mitul căderii (căderea „echivalează
cu pierderea timpului îndumne- zeirii“). Dacă în timp ce Calendarul Creştin Ortodox propune
în labirintul vieţii pentru fiecare zi un popas duhovnicesc, prin pomenirea
unui sfânt sau eveniment soteriologic, Calendarul Păcătosului... configurează simultaneitatea profanului cu
sacrul Lumii surprinse în curgerea ei derizorie,
banală, rotundă, inutilă... şi potenţează jocul de puzzle pe care-l construiesc conştient că sunt eu însumi construit
de el. Modelului sacru al celor „întocmai cu
apostolii“, Însemnările inutile (3) contrapun, sub masca „sunt eu însuşi substanţa cărţii mele“, o antiteză a omului ce nu stă
arghezian sau blagian la pândă în căutarea sensului existenţial, ci portretul
în mişcare al omului fără idealuri / însuşiri, cucerit, în mod fatal, de sfânta mediocritate, care-i mulţumeşte lui
Dumnezeu, chiar şi când pierde timpul (mai ales atunci!). Existenţa profanului în scriitură confirmă coexistenţa
contrariilor şi eternitatea opoziţiei: condiţie dată – condiţie dorită,
reconfirmă, pentru iniţiaţi, ce semne sacre se ascund sub măştile profanului.
Vindecarea monotoniei imanente şi a derizoriului din Calendarul Păcătosului Alegător / Nealegător / Ales ar putea fi monotonia superioară a cugetării interogative, ce se
impune ca antiteză în regimul de exterminare spirituală pe care-l promovăm şi-l
trăim într-o (in)conştienţă periculoasă.
Cred,
asemenea lui Cioran, că numai secvenţa, fragmentul captează într-o formă
autentică, inspiraţia fără idei, „lirismul fără poeme“, trăirea de „parazit
al spiritului“, încât Însemnările / comentariile inutile (nu suport tirania utilului) despre orice, oricum, îmi amintesc mărturisirea din Caietele cioraniene şi mă proiectează într-un
labirint existenţial, în care
firul Ariadnei nu poate fi găsit decât în propriile trăiri / gânduri, asta în
condiţiile în care nu sunt în permanenţă trăit: „Nimic
personal, nimic originar; totul este
derivat. Oh! Mai bine să vorbeşti fără har despre tine, decât cu talent despre
altul. O idee care nu este trăită, care nu ţâşneşte din tine, nu
valorează nimic. Ce spectacol dezgustător, această umanitate de
împrumut, cerebrală, savantă, ce trăieşte ca parazit al spiritului.“
Desigur,
mă consider un „parazit al spiritului“. Oblomovismul
înnăscut devine evident atunci când vorbesc fără har despre mine..., atunci
când trebuie să scriu cu talent despre altul. Trăiesc fragmentat. Scriu
asemenea. Dacă Cioran se considera „un cetăţean târziu al Kakaniei“ lui Musil, eu mă consider un cetăţean
contemporan al Cretinozauriei lui Viorel Savin. Gândurile
derivate mă (auto)caracterizează cioranian, fără să greşească: „E
destinul meu să nu mă realizez decât pe jumătate. Totul e trunchiat în mine:
felul meu de a fi, ca şi felul meu de a scrie. Un om al fragmentelor“. Sunt convins că o carte se scrie,
nu este scrisă. Aşa s-a întâmplat cu Romanul,
încotro?, care a fost confundat de critică
cu o istorie a romanului, deşi este o istorie a poeticii / poieticii acestui
gen imperialist care anexează totul. Autorul trebuie să-şi caute însă, în
primul rând, cititorul. Este greu să găseşti cititori pe care să-i intereseze
devenirea poeticii romanului (problematica cărţii cu acest titlu interogativ şi
dilematic). Dar să mă întorc de unde am plecat, deşi punctul de plecare
al cărţii se confundă cu mitul Dalilei, o provincială (după Biblie, Samson o
descoperă undeva în Valea Sorec) menită / predestinată să răstoarne orice
Putere.
Nu
cred în drama provincialului. Am în acest sens, din când în când, opinia lui Dragu (personaj din romanul Huliganii) cu privire la oraşele de provincie: „Oraşul de provincie e un mijloc de selecţie naturală. E şi un mijloc de
verificare a rasei noastre.“ Dalila
ilustrează strălucit această teză. Bacovia a reconfirmat această teorie a lui
Mircea Eliade. Autorul vol. Plumb a dovedit
că se poate crea
oriunde şi în orice împrejurări. În Vremea (XI, nr.
524, 6 februarie 1938, p. 8), autorul Huliganilor constată (nici astăzi nu s-a schimbat aproape nimic!) că intelectualii români
(excepţiile continuă regula) consideră: „oraşul de
provincie ca un destin implacabil care te duce spre ratare“. Nu poţi face nimic de seamă într-un oraş de provincie, nu poţi crea
nimic durabil. De ce? Pentru că n-ai „mediu, pentru că nu eşti înţeles“; or este
aproape umilitoare spaima noastră de provincie, teama noastră că n-am putea „rezista“ într-un mediu provincial, că n-am
putea „crea“ decât la
Bucureşti, la Londra, la New York, întrucât, nu fără dreptate, s-ar putea spune
că, în cele mai multe cazuri, nu e de vină
provincia, „ci substanţa
omenească, incapabilă să reziste şi să creeze într-un climat mediocru“. În consecinţă: „Omul ratează
când nu mai rodeşte; când nu mai poate crea; când nu-şi poate împlini destinul Ori, se pare –
însăşi Rusia a dovedit-o – că se poate crea
oriunde şi în orice împrejurări Poţi trăi cea mai curajoasă morală la Focşani Poţi deveni un foarte hun poet,
la Buzău. Poţi deveni tot atât de mare romancier,
sau filosof sau matematician sau revoluţionar - oriunde şi oricând.“
Am
scris din „când în când“, pentru
că, tot în Huliganii, Cezar
Tomescu transmite ideile spengleriene din Schimbarea la faţă... Sub presiunea şi obsesia morţii, individul se transformă în omul activ / creator, se
condensează „în energie,
în construcţie“. Nu întâmplător, trioul Eliade, Ionescu,
Cioran, permanent în luptă cu timpul, (re)creează complexul lui Fiesco: frica de a nu ocupa un loc
deja ocupat, de a fi mereu a doua oară. E complexul scriitorului recunoscut, dar nu cunoscut pentru întâia oară.
Personal sunt fericit: sunt mereu a doua oară. Iluzia care te determină să
creezi, asta contează: credinţa că dacă nu scrii într-o limbă „redusă la
o singură seminţie“, ai putea
avea mai mult de vreo douăzeci de cititori;
utopia că ar exista locuri privilegiate „care te silesc să fii tu însuţi în mod absolut“?
Există
doar „locuri blestemate“, în care înveţi să circuli ca un străin prin
spaţiile celorlalte culturi închise ca nişte monade, conştientizezi blestemul
locului, înţelegi unde duce „neantul valah“, devii provincial, fără doar şi
poate, oriunde te-ai afla (Kafka era pentru germani un provincial aşa cum V.S.
sau I.F. sunt provinciali pentru canadieni sau românii din Ardeal), devii
mizantrop, „estet al
declinului / sirenă nihilistă“ (negi toate ideile), capeţi identitatea –
dostoievskian vorbind – omului din subterană şi / sau
psihologia locuitorului din Cretinozauria / Kakania, te încarci de
complexul lui Fiesco (individul cu un instinct istoric hipertrofiat şi obsedat
de glorie), te pătrunzi de interogaţii hamletiene (se ştie, arhetipul lui
Fiesco este Hamlet).
Despre mine şi Dalila este o
carte ce revelă triumful spiritului subiectiv al unui condei format din goluri axiologice, cu darul iluziei, un condei ce
consideră scrisul un act terapeutic, purificator, momentul unei boli învinse,
cu tentaţia discontinuă a românului, către inerţie, fatalism, resemnare
şi lenea de a intra în timpul istoriei / de a se sincroniza. Altfel spus, nu
sunt convins că Mioriţa este
mitul vinovăţiei noastre în faţa istoriei, iar modul nostru de a fi îşi află
rădăcinile în esenţele sale regresive, aşa cum sunt pentru Spania, miturile lui Don Quijote, Don Juan şi
Celestina. Totuşi, nu cred că există o cultură fără spirit tragic şi nu
cred că un autor / personaj oricât de complex ar fi transfigurat ar putea
reprezenta cultura / civilizaţia / spiritualitatea unui neam.
Adică personaje precum Faust, Don Juan, Hamlet, Don Quijote, Perr Gynt, Oblomov, Emma Bovary, Ivan Karamazov, Lolita, Coana
Joiţica, Mitică, Otilia, Ion etc. ar putea reprezenta / simboliza un
neam în eternitate. Întrebările rămân!?
Din
fatalism mioritic să se fi născut inapetenţa constructivă şi stupefianta
absenţă a unui cult al muncii, care să aibă
rigoarea albinelor? Probabil! Cioran a avut curajul să recunoască: „Nu există popor în lume care să facă o virtute din faptul de a nu
munci.“ Nu mi se pare întâmplătoare nici reacţia lui Creangă
din Povestea
unui om leneş. Nu împărtăşesc opinia aceluiaşi Cioran, cu privire la nocivitatea
umilinţei. Umilinţa te aşază totdeauna sub lucruri [...]. „Umilinţa este sentimentul cel mai anistoric, din câte se pot concepe. Refluxul vieţii este leagănul ei.“
Sunt – nu e greu de observat – un scrib al contradicţiilor, ce
locuieşte între un paradis al iluziilor şi un infern dantesc, nici cu Quijote, nici cu
Faust, nici cu Lucifer, nici cu Iisus,
nici cu Dumnezeu, nici cu Mahomed, ci doar cu mine, cel pătruns de „infinitul
negativ al dorului“, adică
departe de „infinitul pozitiv al eroismului“. De aici,
probabil, resemnarea, inerţia, absenţa elanului agresiv şi constructiv al Însemnărilor... Norocul
meu rămâne Dalila. Tot ea l-a obligat pe nefericitul Samson să devină el
însuşi. Ce vreau să spun? Iubite cititorule,
citind această carte de nisip, te rog să încerci să înţelegi ce-ţi comunică Dalila, deşi şansele sunt minime...,
pentru Autor. Rămâne să te decizi asupra propriei identităţii: Aut Caesar, aut Don Quijote?
Cititorule,
Fratele meu, te văd totuşi indecis. Ştiu şi eu ca şi tine că forţa unui
scriitor nu depinde de voinţă, ci de încrederea în Dumnezeu. El este asemenea Iuditei,
simbolul eroismului religios care, se ştie,
s-a infiltrat în preajma generalului asirian Olofern şi l-a decapitat. Actul de eroism a avut loc în al optsprezecelea
an al domniei lui Nabucodonosor (587, data căderii Ierusalimului) care se
hotărăşte să se răzbune pe ţinuturile
care-i nesocotiseră poruncile. Răzbunarea continuă!
Rugăciunea tinerei văduve din oraşul Betulia cuprinde în sine
încrederea în Dumnezeu, pe care trebuie să o aibă
cel ce intră în război cu (i)realitatea tiranică: „Îşi pun nădejdea lor în scut, în lance, în
arc şi în praştie şi nu ştiu că Tu eşti Domnul, Care pune capăt războaielor [...] Caută în jos la trufia
lor şi trimite mânia Ta peste capetele lor,
şi dă în mâna mea, celei văduve, putere pentru ceea ce mi-am pus în gând!
Izbeşte cu buzele mele cele viclene rob şi stăpân, stăpân şi rob.
Nimiceşte semeţia lor prin mânia unei femei“ (Iudita , 9,7,sq.).
Să
izbeşti rob şi stăpân, stăpân şi rob înseamnă
să o urmezi pe Iudita. De ce iese învingătoare
Dalila? Pentru că, aşa cum spunea Diderot, gândurile mele sunt târfele mele...
PETRE ISACHI