Nae Noatinul mergea la
oraş.
O luase şi pe mamă-sa în
maşină
Să mai stea pe la el, pe
la bloc.
Şi, pe drum, s-a oprit
motorul,
Că era bateria cam
descărcată.
S-a căznit el, nu pornea
deloc.
Şi mamă-sa a trecut să
împingă.
Maşina a luat-o din loc
Şi el şi-a văzut de
drum.
A continuat să-i
povestească ceva.
Şi, la o vreme, s-a
mirat că ea nu-i mai zicea
Nici „aşa“ sau „păi dar“, „nu“.
S-a uitat, ea nu mai era
în maşină
Şi şi-a adus aminte că
împinsese de ea.
O uitase în drum!
Se întoarce, socoteşte
el că a făcut cam 20 de km.
Râdea de unul singur.
De el râdea: „Să uit
eu de mama!“
„O fi zis că n-am mai putut opri.“
Ajunge cam pe unde o
lăsase.
Se uită în dreapta,
stânga, nimic.
„O fi luat-o pe jos, spre sat?“
Merge încet, încet şi
întreabă din când în când.
Nimeni n-a văzut nicio
bătrână, aşa cum o descria el,
Cu părul alb, cu brâu de
lână.
Ajunge în sat, unde
trebuia să fie satul...
Era oraş, străzi
întortocheate,
Grilajuri de fier, porţi
încuiate.
Cineva împingea la o
maşină.
Se apropie – era o fată.
Semăna cu mamă-sa, când
era tânără,
Întreabă de familia Noatinul, nimeni nu auzise,
N-a mai găsit casă, n-a
mai găsit nimic.
Urcă la volan. Motorul
nu vroia să pornească.
Rugă fata care semăna cu
mamă-sa
Să împingă puţin. Să-i
dea un brânci.
Fata trece de la maşina
ailaltă
La maşina lui. Îşi suflecă mânecile
Şi, râzând, începe să
împingă.
Maşina o ia din loc, cu
atâta viteză
Încât sare de pe şosea.
Se izbeşte de un copac secular.
El se desprinde de
maşina arzând şi continuă să meargă
Pe jos, oprindu-se din
când în când
Şi întrebând: „N-aţi văzut-o pe mama?!
O femeie cu părul
alb.
O cunoaşteţi cu
toţii, de ce spuneţi că n-o cunoaşteţi?
Măicuţa bătrână, cu
brâul de lână.“
ECLIPSA DE SOARE
Era o potecă, drept de la Biriţă, în deal.
Trecea şi peste şosea şi
peste Aninoasa.
E, pe-acolo...
Am luat-o de la Biriţă de
la poartă, târâş –
Ea, ce să meargă de bună
voie?
O oaie singură, era
cald... Da' trebuia să ajung
În ziua aia cu ea la
Bălceşti, s-o dau de cotă.
Musai în ziua aia, că ne
ameninţaseră că dacă nu,
Iar se majorează...
Şi trage şi împinge-o...
şi roag-o... şi cheam-o.
Bâr! Bâr! Bâr! Bâr!
N-auzi tu? Hai fata tatii, hai...
Îi mai rupeam câte un
smoc de iarbă, s-o mint...
Săraca!... de la o vreme se
moloşise şi ea şi eu.
Se lăsase moartă. Nu
voia să se mai scoale nici în picioare.
Am tras de ea pe coastă în
vale.
Îşi zdrelise şi urechea şi
ochiul – îi dăduse sângele.
Mai treceau vitele şi se
uita după ele,
Aşa galeş şi fără putere...
Era o mioară albă. O
noatină mare, nu fătase niciodată,
Mai scădeam cu ea din cota
de carne.
Ce l-am ocărât atunci
pe-ăla
Cu mustaţă, care ne veghea
pacea!...
La început, oaia nu voise
s-o ia din loc
Din cauza eclipsei de
soare. Când să ies cu ea din curte,
O dată s-a-ntunecat
pământul... Câinele s-a speriat
Şi-a sărit peste poartă – o poartă înaltă, peste
Trei metri. Ăilalţi câini
urlau...
Găinile cântau cocoşeşte,
cocoşii cârâiau...
Unii mai şi cântau... Şi se
lăsase frigul.
Aveam în mână nişte fân,
parcă s-a brumat.
Hârletele l-am lăsat înfipt
în pământ.
Pământul amorţise în câteva clipite.
Ce-o fi? Sfârşitul pământului?
Ne-ar fi spus ei... m-am gândit, ne-ar fi spus, ca să
Încetăm construcţia socialismului.
Mă gândeam... Ne anunţau, în vreun fel... Şi nu ne-ar fi
Mai cerut cota de carne... Ţineam de oaie, să nu scape
Că abia o prinsesem... şi din cauza eclipsei
Bârsana behăia şi tremura ca varga...
Când am ieşit, Nea Marin al lui Patru mă vede:
– Mă duc acum, că mâine nu
mi-o mai primesc.
– Mă, Nicolae, nu te duce, că
poate până mâine
se scufundă Pământul...
Treceau oamenii cu oile în turme spre Bălceşti.
Şi eu rămăsesem în urmă, nu i-am mai prins,
Că mă-mpiedicase astrul ceresc... Ziua amiaza mare
Întuneric de să-ţi vâri degetele-n ochi... O beznă de-aia
Plină de spaime... Şi astrul dispăruse de tot,
Ca Dumnezeu care-şi întoarce dintr-o dată faţa de la oameni,
Rămân în beznă, şi-ncepe iadul...
Turmele se-ndepărtaseră... Buluc, oile merg singure...
Ei, acum, oi duce-o eu cum oi duce-o,
O păcălesc în vreun fel.
Nu l-am ascultat pe-al lui Pătru.
Oaia avea străluminări de conştiinţă,
Se ridica şi cu botu-n pământ, parcă ar fi căutat cine
Ştie ce iarbă fermecată, care s-o salveze.
Mergea aşa o postată. După aia, cădea.
O luam în braţe, după aia în spinare...
Eu cred c-am dus-o mai mult în cârcă...
Mi s-a făcut milă de ea...
Îi spuneam poveşti, îi cântam din fluier,
I-am spus
Mioriţa: – Pe-un picior de plai,
Pe-o gură de rai...
Şi la urmă, în proză,
cum or s-o omoare
Acolo la bază, or s-o
belească
Doi măcelari cu mânecile
suflecate.
Gemea ea, gemeam eu...
– A dat beleaua
peste noi, dobitoaco!
Ce sunt eu de vină, c-am prins regimul ăsta...
Hai pe jos, că de nu îţi rup picioarele!...
Degeaba... Sta moartă întinsă pe pământ...
Şi iar trebuia s-o car în spinare...
Pe la jumătatea drumului – sunt 12 kilometri buni
Până la Bălceşti – m-a
lăsat puterea.
Doamne! Nu pot s-o mai iau nici acasă,
Mai departe nu mai sunt în stare să merg.
O las aici!
O veni vreun lup... şi-o face milă de ea...
Ea stătea aşa fleaşcă... Se pusese un soare
După eclipsa aia... miroseam amândoi a usuc...
Eram plin de lână,
Nu mai puteam deloc...
Şi aud un behăit... Şi la urmă linişte...
Mă dau aşa, mai într-o parte... Mă uit...
Treceau unii c-o turmă... Cam departe... Strig la ei:
– Mă, barimea faceţi oile să behăie,
Ca să audă oaia mea... că dacă nu, aici o las...
Şi s-a pus turma aia pe behăit... că ziceai că iar a venit eclipsa
Şi noatina, cum zăcea aşa, mai mult moartă,
S-a ridicat şi-a luat-o la fugă...
Nu mă puteam ţine după ea...
– Stai, nebuno,
nebunatico, unde-o iei aşa?
Ho, să vin şi eu... că mergem...
la nuntă la Bălceşti.
VEDENIE
Mama se ridică binişor
Şi se aşeză pe mormânt.
Priveşte buruienile care au crescut între timp,
Ascultă ciorile.
Vede crucile cum stau să se dărâme,
Observă mormintele noi şi alte crăpături
În zidul bisericii.
Şi când îşi aruncă ochii, na! c-a dispărut
Ulmul din vârful dealului, de pe mejdina noastră,
De stăteau oamenii la umbră,
Când aşternea ea masa pe pământ, vara.
Faţa de masă, de cânepă, fixată la colţuri
Cu bulgări de pământ. Şi pe ea aşeza bucatele,
Aduse cu baniţa în cap,
C-o mână ţinând de baniţă, şi în cealaltă cărând
Ulciorul cu apă.
Suia, ei! era greu, dar ce să facă...
Şi ulmul pentru asta era acolo, în buza dealului,
Deasupra Săliştii – asta era misiunea lui:
Să facă umbră, vara când mănâncă oamenii.
Oftau când se aşezau jos.
Dar măcar şedeau la umbră.
Şi cum de l-au tăiat? Unde-o fi dispărut?
Şi ulmul aude gândul ei.
Locul unde a fost se nelinişteşte, fosta umbră
Se agită şi copacul apare falnic şi se întrupează
Numărându-şi cercurile, foşnind din cercuri,
Acoperind cu coroana imensă
Imaginea Săliştei din vale.
Se dau înapoi întâmplările lui.
Se zăresc tăietorii izbind cu securea trunchiul tare,
Năduşind, glumind şi ferindu-se
De aşchiile care sar ca schijele.
Cade. E curăţat de crengi şi cărat în sat
Cu şase perechi de boi. Nu încape în curte.
E lăsat la poartă.
Apoi o ploaie grozavă.
Curg ududoaiele, se varsă vâlcelele,
Răculeţul, Gura Racului, Bisa, Ungureanca,
Se varsă valea a mare, ca niciodată.
Şi ulmul e încins de puhoaie
Şi luat pe sus, pluteşte, alunecă,
Sar vreo doi oameni şi îl proptesc
De alt copac, tocmai când era gata să alunece
În marele fluviu al văii.
Apoi, zboară şi prinde rădăcini,
La locul lui.
Acum stă falnic, acolo sus, pe creastă,
Ca pe vremuri.
Se uită în jur şi întreabă:
– Unde sunt
oamenii? Secerătorii? Prăşitorii?
Culegătorii de porumb, de floarea soarelui?
Cetele harnice, vesele, mişunând ca albinele,
Femei întrecându-se, care ajunge mai repede
La capul locului şi la vremea mesei,
Năzuind să se aşeze la umbra mea?
Unde e Nicoliţa, care venea
Cu baniţa în cap şi cu ulciorul cu apă în mână,
Cu de mâncare pentru zece-cincisprezece oameni?
Şi mama, rezemată de propria-i cruce,
Semănând cu cea din poză,
Vede – ce minune! – ulmul la
loc.
Când? Cum a apărut? Că adineaori nu era?
Locul – ca înainte, cu mejdinile vechi.
Se vede pe ea însăşi, cu baniţa în cap
Şi cu ulciorul ăl mare în mână,
Gâfâind printre rândurile de porumbi,
Ori prin grâu, urcând coasta.
Sare Nea Florea şi-i ajută să pună baniţa jos,
Ţaţa Măria îi ia ulciorul.
Ea oftează de uşurare
Şi începe să întindă şervetul, scoate oalele,
Bâjbele cu mâncare, străchinile, lingurile, sarea.
Femeile, bărbaţii, copiii, se strâng
Dejghinaţi de muncă.
Ilie al Floarei s-a întins pe pământ, cu faţa-n sus
Şi încearcă să privească prin frunzişul des
Cerul încins ca sticla de lampă.
„Ţi-ai putea
aprinde ţigara de la cer –
Aşa dogoreşte.“
Mama se uită tot mai uimită la ulm,
Ulmul nostru. Şi ulmul o vede că îl vede.
„Doamne, cum nu
trece vremea!“ oftează.
„Credeam că vremea
trece, dar ea nu trece.
Nu trece neam. Nu,
nu trece.“
Ulmul fericit, foşneşte, că aşa e –
Şi dispar amândoi, într-o clipă:
Mama de pe mormântul ei
Şi ulmul de pe coastă.
MARIN SORESCU