Federico García Lorca, BALADA DURERII NEGRE

BALADA LUNEI, LUNEI

În fusta ei de chiparoase
veni la fierărie luna.
Copilul o priveşte lung,
Copilul stă privind-o-ntruna.

În aerul tremurător
luna braţele îşi mişcă
ivindu-şi, lubrică şi pură,
sânii ei tari de cositor.

Fugi tu, lună, lună, lună.
Dacă vor veni ţiganii
din inima ta vor face
salbe şi inele albe.

Lasă-mă să joc, copile.
Când ţiganii au să vină
te-or gasi pe nicovală
cu ochii-nchişi, fără lumină.

Fugi tu, lună, lună, lună !
Le-aud caii ca un zvon.
Nu-mi călca, copile, lasă-mi
albul meu de amidon.

Sosea-n goană călăreţul
bătând surd toba câmpiei.
Are ochii-nchişi copilul
înlăuntrul fierăriei

Prin livada de măslini,
bronz şi vis, veneau ţiganii.
Capetele ridicate,
ochii-ntredeschişi şi-i ţin.

Cum mai cântă cucuveaua,
ay, cum cântă ea în pom !
Lunecă, de mână, luna
peste cer c-un pui de om.

Plâng ţiganii-n fierărie
plâns cu ţipăt, hohotit.
Vântul priveghează, vântul
în priveghi a-ncremenit

BALADĂ SOMNAMBULĂ

Verde, cât de drag mi-eşti, verde,
Verde vânt. Şi ramuri verzi.
Barca peste valul mării
şi calul în munte, sus.
Ea cu umbra-n cingătoare
în balconul tău visează,
părul verde, verde faţa,
cu ochi de argint, ca gheaţa.
Verde, cât de drag mi-eşti, verde.
Pe sub luna mea ţigancă
lucrurile stau privind-o
şi ea nu le poate vede.

Verde, cât de drag mi-eşti, verde.
Stele mari de promoroacă
vin cu peştele de umbră
ce deschide drum luminii.
Vântu-l freacă cu aspreala
ramurilor lor, smochinii
şi, motan viclean, zbârleşte
muntele agave acre.
Cine va veni? Pe unde?
Stană, în balcon rămasă
trupul verde, părul verde,
marea-amară ea visează.
Prietene, eu vreau să schimb
calul meu pa casa sa,
frâu-l dărui pe oglindă
şi cuţitul pe manta.
Din păşunile din Cabra
sângerând, acuma vin.
Tinere, dacă-aş putea
acest târg l-aş încheia.
Dară eu nu mai sunt eu,
casa mea nu mai e-a mea.
Vreau, prietene, să mor
omeneşte-n pat la mine.
De oţel, ar fi mai bine,
cu cearşafuri de olandă.
Nu vezi rana despicată
de la piept la beregată,
trei sute de roze negre
pe pieptaru-ţi alb dau floare.
Sângele ţi se prelinge
iscodind spre cingătoare.
Dară eu nu mai sunt eu,
casa mea nu mai e-a mea.
Lasă-mă să urc încalte
la balcoanele înalte,
lasă-mă să urc, mă lasă
pân’ la verzile balcoane.
La balcoanele de lună
unde apa-adânc răsună.

Şi cei doi se suie-acum
la înaltele balcoane.
Lăsând urmă şi de sânge
şi de lacrime pe drum.
Lampioanele de tablă
peste case tremurau.
O mie de tamburine
de cristal zorii răneau.

Verde, cât de drag mi-eşti, verde,
verde vânt şi ramuri verzi.
Prietenii-amândoi suiră.
Vântul le lăsa în gură
gust de mentă şi de fiere,
şi un gust de busuioc.
Spune-mi unde-i, frăţioare,
fata-ţi tristă, în ce loc?
Câte dăţi te-a aşteptat!
Câte dăţi te-o aştepta
părul negru, chipul proaspăt,
în balconul verde, oaspăt!

Peste ochiul de fântână
mi se legăna ţiganca.
Părul verde, verde faţa,
cu ochi de argint, ca gheaţa.
Peste apă ea atârnă
de un ţurţure de lună.
Noaptea se făcu intimă
ca o piaţă mică, mică.
Gărzile civile bete
poarta o izbeau cu sete.

Verde, cât de drag mi-eşti, verde,
verde vânt şi ramuri verzi.
Barca peste valul mării.
Şi calul în munte, sus.

CĂLUGĂRIŢA ŢIGANCĂ

Linişte de var şi mirt.
Nalbe-n ierburi mătăsoase.
Sora micşunele coase
pe o pânză galben pai.
Zboară-n policandrul gri
şapte păsări ale prismei.
Schitul mormăie departe
ca un urs cu burta-n sus.
Cu ce graţie brodează!
Vrea pe-al pânzei galben pai
să cuprindă-n broderie
florile din visul ei.
Floarea-soarelui, magnolia
de paiete şi ce panglici,
ce şofran şi luni înscrie
ea, pe vălul de altar.
Se-ndulcesc cinci chitre-alături
aromind bucătăria.
Ale lui Cristos cinci răni
tăiate în Almeria.
Şi prin ochii sorei trec
galopând, doi călăreţi.
Surdă-o ultimă rumoare
cămaşa-i acum desprinde
şi privind norii şi munţii
în inerta depărtare,
numai zahăr şi verbină
inima i se fărâmă.
O, şi ce câmpie-naltă
sus, cu douăzeci de sori,
şi ce râuri stând să curgă
vede-nchipuirea ei!
Dar continuă la flori
pe când drepte-n adiere
raze de lumină joacă
şah, înalt, prin jaluzele.

BALADA DURERII NEGRE

Ciocurile de cocoşi
scurmă cătând aurora
când din muntele-nnoptat
coboară Soledad Montoya.
Galbenă aramă, carnea-i
miroase a cal şi umbre.
Nicovale fumegânde
sânii,-i gem cântări rotunde.
Soledad, pe cine cauţi
singură, spre zori, anume?
Caut eu pe cine caut,
dar ce-ţi pasă ţie, spune?
Merg să-mi caut bucuria
şi pe mine să mă caut.
Soledad a remuşcării
mele, cal ce umblă razna, care
în sfârşit când dă de mare
valurile îl înghit.
Nu-mi mai aminti de mare;
ea durerea neagră-mi creşte
în câmpiile măslinei
pe sub foşnet de frunzare.
Soledad, ce jale-ascunzi?
Ce dureri atât de-adânci?
Acre de-aşteptări şi gură
lacrimi de lămâie plângi.
Grea durere mă răpune!
Din bucătărie-n casă
fug, şi cozile mi-atârnă
pe pământ, ca la nebune.
mi-s veşmintele şi trupul,
ce durere! de cărbune.
Ay, cămăşile-mi de fir!
Ay, de mac coapsele mele!
Spală-ţi trupul tău cu apa
ciocârliilor – şi lasă,
Soledad Montoya-n pace
inima ce te apasă.

Mişcător de cer şi frunze
râul jos în vale sună.
Cu flori de dovleac, lumina
proaspătă se încunună:
o, durere ţigănească,
veşnic singură, curată.
Jale cu ascunsă matcă
şi-auroră depărtată.

Traducere de TEODOR BALŞ