ICAR CĂTRE SINELE SĂU
Fă linişte, prietene, în tine, şi nu te
doară gândul,
destinele luminii sunt gata rânduite,
varsă-ţi veninul, amăgirea ta, în sânge
(sângele tău vlăguit de-atâta cărăuşie!)
eşti liber să-ţi calci jurământul!
De te-ai fi născut şarpe, veninul ţi-ar fi folosit
la ceva, la vreo muşcătură pedepsitoare, de pildă,
dar te-ai pomenit om, rămâi dar om până la viaţa
cealaltă ce are sau n-are să vie...
Rabdă şi taci, cu răbdarea treci marea,
iar dacă tăcerea
nu-ţi este de ajuns, înghite un somnifer puternic,
în somn se-ntâmplă multe, poţi fi chiar fericit, ori...
îneacă-ţi în alcool nepământeasca de
melancolie,
rabdă şi taci, nu te trăda, ar fi mare
prostie
ca lumea aceasta taina să-ţi ştie,
sufletul în fâşii să-ţi
sfâşie,
fii, aşadar, înţelept, sinele
meu,
înţelepciunea e cea mai pură nebunie,
sau...
mai
frumos şi mai fără de venin vărsat în sânge,
ia-ţi
zborul spre izvorul...
Oricum, fii calm, fă linişte
în tine,
şi nu
te doară gândul,
şi
taci... şi taci... şi taci
cum tac plecaţii singuri,
singuri pe pustii,
care-au aflat vestea cea
cutremurătoare:
la început n-a fost „CUVÂNTUL”!
DIALOG AMICAL CU NEANTUL
Neantule, orbule, ce te holbezi aşa la mine,
nu vezi că n-ai ochi să mă vezi?!
De câte ori să-ţi repet că eu, fiul lui
Dumnezeu,
sunt cu mult mai neant decât tine?!
Neantule, fratele meu, cum să fii tu
mai sfânt ca mine
când eu sunt de-o mie de ori
mai spurcat ca tine?!
Absurdule, neisprăvitule, nesfârşitule,
mă uit la tine şi mi-e milă de mine
că doar tu prin mine te numeşti neant –
dacă nu crezi ceteşte poveştile alea trăsnite,
născocite de unul Immanuel Kant...
Hai, nu mi-o lua în nume de necaz,
iată, pui de lele cum sunt, îţi fac mărturisire:
fără tine, aşa „mai neant ca tine”,
cum îmi place să mă laud, n-aş avea, zău,
niciun haz!
Acum eşti mulţumit, arză-te-ar stelele
de nefericit infinit?!
Neantule, prietene, ce-are să se-aleagă
din puzderia asta mondială de strigoi
când nu vom mai fi noi, noi doi?! –
e şi asta o-ntrebare care doare, nu glumă!
Eu – bucată jilăvită de humă,
umbră de cuvânt într-un mormânt,
şi tu – acolo, sâlhui, zăvorât în cerul,
nesimţitorul, înaltul,
ne vom mai holba oare unul la altul
să stăm la un pahar de taclale
despre destinele lumii acesteia
de nici trei parale?!
GOGOAŞA CU ADEVĂRUL
„Gogoaşă cu adevărul care, în
sinea lui,
ar fi mai frumos decât toate
frumuseţile mari ale lumii,
ne-a îndepărtat nepermis de mult
de «taina tainelor»
(în care problema adevărului şi frumuseţii
nici măcar nu există!).
Lumea ar mai trebui când şi când reînventată,
dacă nu din «raţiuni» anume,
fie şi superioare,
atunci de curiozitate, din plictiseală
(«plictiseala» Ta, creatorule, izvorâtorule,
întrucât plictiseala noastră n-are nicio
valoare, cel mult naşte monştri,
noi, fărâmele Tale de ţărână şi sfântă salivă,
stăm şi nu ne mai saturăm de căscat ochii,
ca proştii, la minunile tale, în esenţă,
teribil de prozaice...).
PREGĂTIRI PENTRU DEFILARE
„Pasul mai sus, mai vioi, mai tineresc, mai
cu suflet, mai cu elan, mai elegant!” –
zbiară de la tribună în microfon
comandantul defilării,
mai... strecurând printre dinţi
un voluptos
„mocofanilor, lepre, sabotori, pui de lei
jigăriţi, neam de trântori, pui de căţele,
scot eu untul din voi!” şi repetiţia
continuă, că e ordin...
„De unde suflet, de unde elan şi... de
unde unt, moşule, cocoşule, boşorogule?!” –
fredonează tot printre dinţi, dinţii lor,
rezerviştii din coloană, cântând
de te-apucă plânsul: Noi suntem mândria ţării –
ai încurcat ţara, măi don'colonel”!
Şi... şi uite-aşa, ba mai sus, ba mai jos,
ba mai vioi, ba mai dârz, ba mai cu bărbia
sus, ba mai cu suflet, unt pe sponci
(că din piele şi os n-ai ce scoate...),
defilarea de Ziua Victoriei se leagă,
„iese” (că „rezerviştii” sunt chiar
foarte buni patrioţi, au ei ce au nu
cu ţara, ci cu „ţăranii”...), un-doi,
un-doi,
şi toată asistenţa, oficiali, gărzi,
gură-cască
berechet – că mândră-i haina militară,
toată suflarea, ce mai, va fi mulţumită
şi încântată că şi-au făcut datoria
faţă de cele mai sfinte idealuri de pace,
libertate şi prosperitate,
şi faţă de comandantul suprem „fire-aţi ai
dracului!”
GATA CU „IRONIA ROMANTICĂ”!
(lui Novalis, celui atât de
tânăr)
Gata cu vremea basmelor, cu „lumea-vis”, „visul-lume”,
poveşti de adormit amatorii de senzaţii decadente,
lumea – un nimic la puterea zero,
matematica a sucombat sub presiunea lui „unu”,
„timpul dinaintea creaţiunii” e mort, trăiască
„timpul de după lume”
muritor şi el din naştere,
„înţelesurile”, de sus până jos, sunt „vulgare”,
aristocraţii spiritului dorm somnul de veci
şi visează măscări,
„lumea adevărului” – povestioară scornită
de palavragii făţarnici;
adevărul şi-aşteaptă lângă eşafod ideala execuţie
(fără „idealuri” nu se poate nici trăi, nici muri)
Dumnezeu, sătul de propria-i scorneală, a dispus
ca poezia să fie împământată în cimitirul săracilor;
ferice de tine, prinţ al nopţii, că ai trăit
alte timpuri,
azi, în era lui „care pe care”, a lui „n-am văzut,
n-am auzit”
şi-a tuturor celorlalţi coţcari
de drumul mare,
nu mai avem ce romantiza, bătrâne
adolescent, plecat
înspăimântător de copil între umbre!
Universul nu este în noi, nici noi în el,
nimeni nu este în nimeni,
în lăuntrul nostru nu mai duce niciun
„drumeag misterios”,
da, aici ai fost teribil, dureros de inspirat:
„a trăi este un fel de boală a spiritului”, iar
„mistica morţii” – o regretabilă eroare,
dar, înţelege şi tu:
cu mult mai regretabilă este mistica vieţii!
CALISTRAT COSTIN
