Jorge: Povestea islandezului Ulf Sigurdarson confirmă teza
ta că nu există oglindă care să reflecte mai bine imaginea omului în devenirea
lui, decât Cuvântul pe care – fericire sau nefericire
– trebuie să-l cauţi singur. Mi-a fost de ajuns să aflu că poezia celor din
neamul urnilor se alcătuieşte dintr-un singur cuvânt, mi-a mărturisit
cândva islandezul – pentru a porni în căutarea lui şi a drumului către ţinutul
greu de atins. Am reţinut de la Sorescu...! Chiar şi „drumul” poate s-o greşească.
Pedro: „Drumul” este locul întâlnirilor previzibile şi
imprevizibile. El este asociat cunoaşterii, iniţierii, devenirii, transformării, destinului. Drumul pare un fel de
cale regală (via regia) spre un ţinut al Făgăduinţei... Oricum din ceea ce am
discutat până acum, viaţa este un „torent
al devenirii” (reuşită
metaforă!), un flux necontenit care neagă toate doctrinele fixităţii şi
permanenţei, încât Fiinţa nu este, nu pare să fie substanţă, ci proces infinit,
pe care – iar se pare – nimic
nu-l ordonează şi nu-i dă o finalitate, nici din exterior – o providenţă – nici
din interior – raţiunea hegeliană. Imposibil de găsit raţiunea propoziţiei:
Poezie alcătuită dintr-un singur cuvânt!? În condiţiile în care cele mai multe
lucruri scapă fiinţei noastre.
Jorge: Islandezul Ulf a reuşit să ajungă în „ţinutul greu de atins, după un an de zile”. Era în puterea nopţii – povesteşte el – mi-am dat seama curând că oamenii
cu care mă încrucişam pe drum mă cercetau
iscoditori şi nu o dată am simţit izbitura unei pietre. Am zărit lumina unei
fierării şi am intrat.
Pedro: Cine să fi ridicat piatra? Şi de ce? Această sosire
în miez de noapte nu mi se pare de bun augur. E timpul epifaniei forţelor
malefice (în mitologia românească se vorbeşte de trei ceasuri rele). Spun asta
pentru că în toate modelele arhaice ale Lumii, noaptea e asociată
întunericului, haosului, infernului, morţii, visului, necunoaşterii, confuziei,
inconştientului... în întuneric se naşte frica de celălalt, frica de tine
însuţi!
Jorge: Să-l ascultăm
pe Ulf. Îţi voi repeta naraţiunea întocmai. Fierarul m-a îndemnat să rămân peste noapte la el. Se numea Orm. Graiul
său era apropiat de-al nostru. Am schimbat câteva cuvinte, puţine la
număr. Din gura lui am auzit pentru întâia oară numele regelui, care era
Gunnlaug. Am aflat că de la încheierea ultimei bătălii se uita bănuitor la
străini şi obişnuia să-i răstignească. Pentru a ocoli acest destin, mai puţin
potrivit unui om, decât unui zeu, am început
meşteşugirea unei „drapa”, alcătuite întru slava
domnească, ce-i cânta regelui biruinţele, faima, dar şi mărinimia. Abia o învăţasem pe de rost, când se înfăţişară
doi oşteni. N-am vrut să le înmânez sabia mea, dar m-am lăsat condus de ei.
Pedro: Oda închinată regelui de
către Poetul aflat în căutarea „Cuvântului” este, înţeleg eu, adevărata lui „sabie”... Prima cale ce-i permite căutarea sisifică... şi utopică. Să-l ascultăm mai
departe povestindu-se, deşi...
Jorge: Mai erau încă stele în
lumina dimineţii. Am străbătut un drum bătătorit, cu colibe de o parte şi de alta. Mi se vorbise
despre piramide. Tot ce-am văzut în prima dintre pieţe a fost un stâlp
de lemn vopsit în galben. În vârful lui am desluşit înfăţişarea întunecată a
unui peşte. Orm, care ne însoţea, îmi spuse că peştele acela e Cuvântul.
Pedro: Am înţeles, stelele, ochii cerului, simbolizează
spiritul şi sunt considerate drept călăuze ale oamenilor. Printre ele era, cu
siguranţă şi steaua lui Ulf. Deziluzia poetului pare să fi fost absenţa piramidelor care – se ştie – simbolizează perenitatea,
imortalitatea, genialitatea. Nu mai iau în calcul piramidologia ce
pretinde că descifrează simbolismul esoteric al acestei construcţii, încifrat
în determinările sale numerice şi în alcătuirea arhitectonică. În loc de
piramide, un „stâlp de lemn vopsit în galben”! Ştiu că stâlpul ţine de categoria simbolurilor stilimorfe axiale, asociate
Axei lumii, centrului, cultului strămoşilor
mitici. Culoarea galbenă a
stâlpului a fost elocventă pentru poet. Este o culoare de esenţă divină,
regală. Se asociază tinereţii, eternităţii, clarităţii, voioşiei, căldurii şi
nobleţei. E o culoare bărbătească, clară şi penetrantă (Zeus coboară la Danaia
sub forma unui nor galben de aur). Înfăţişarea întunecată a unui peşte aflat în
vârful stâlpului şi identificarea lui cu etern căutatul Cuvânt, trebuie să-l fi
încurcat pe poetul Ulf care intuia, dacă nu ştia, polivalenţa acestui simbol
arhetipal. De pildă, că este una din cele mai importante embleme ale lui Iisus
Hristos – apelativul gnostic al Mântuitorului era IHTUS (Iesous Hristos Teu (H)uios
Soter), deoarece este în acelaşi timp, Peşte,
dar şi Marele Pescar. „Toate lucrurile
sunt peşti”, susţinea Sorescu în tragedia sa, „Iona”, amplificând mesajul la scara întregii lumi.
Jorge: Aceeaşi stare de mirare şi de uimire am fi trăit-o şi noi, dacă jucam rolul lui.
Să-l ascultăm povestindu-ne pe Ulf: „În
cea de-a doua piaţă am văzut un stâlp roşu în vârful căruia se afla un disc.
Din nou îmi spuse Orm că e Cuvântul. L-am rugat să mi-l spună. Mi-a spus că el e
doar un biet meşteşugar şi că nu-l ştie. În cea de a treia piaţă, care era şi
cea din urmă, am văzut un stâlp vopsit în negru, cu un desen pe care l-am
uitat. În fund era un zid înalt şi drept, ale cărui capete nu le-am putut
desluşi. Mi-am dat seama apoi că era circular, acoperit cu lut, fără porţi
interioare şi că dădea ocol întregului oraş. Caii legaţi de nişte pari
înfăşuraţi în pământ erau mici de statură şi aveau coame stufoase. Fierarului
nu i s-a îngăduit să treacă.”
Pedro: A intrat deja într-un spaţiu sacru, unde Totul este
exprimat simbolic şi sibilinic. Să fie stâlpul vopsit în roşu un semnal de
alarmă şi avertizare? Multiplele conotaţii (se asociază nu numai cu principiul vieţii, cu forţa impulsivă şi generoasă, cu erosul
triumfător, ci şi cu unele semnificaţii
malefice: moartea, războiul devastator şi crud, tot ce este ostil omului) ale
stâlpului roşu a potenţat poetului rătăcit, o stare
exclamativo-interogativă, generată şi de asemănarea discului cu cercul, roata sau
inelul, în general, cu simbolistica astrală. Ca simbol uranian poate să
semnifice cerul sau divinitatea... Stâlpul negru cu un desen „uitat” face imposibilă căutarea Cuvântului. Complementar albului, negrul se
asociază tenebrelor, haosului, nediferenţierii nopţi şi morţii. Este culoarea
doliului absolut, lipsit de speranţă. În îmbrăcămintea călugărilor e culoarea
renunţării la vanităţile şi deşertăciunile acestei lumi, iar în psihologia
viselor, negrul evocă inconştientul, tristeţea, angoasa, răul, disoluţia. Zidul
ce „dădea ocol întregului oraş” sugerează un labirint în care negrul este simbolul lucrurilor şi al
fiinţelor ascunse, invizibile. Nici vorbă ca în aceste condiţii să poată fi
găsit Cuvântul căutat. Starea poetului trebuie să fi fost de nedescris.
Disconfortul, total. Mă întreb meditativ şi sorescian: „Problema e dacă mai reuşeşti să ieşi
din ceva, o dată ce te-ai născut. Doamne, câţi peşti unul într-altul.” O posibilitate de ieşire din destin, căuta, cred eu, Ulf! În acelaşi timp trăia o intrare
în destinul poetului.
Jorge: Aşa e, dar poate fi
şi altfel. Există totdeauna o alternativă. Înăuntru era plin de oşteni: toţi,
în picioare. Gunnlaug, regele, care era bolnav, zăcea cu ochii pe jumătate
închişi, pe un soi de pat înalt, aşternut cu piei de cămilă. Era împuţinat şi
mistuit, un obiect sacru şi aproape dat
uitării; lungi şi învechite cicatrice îi brăzdau pieptul. Unul dintre oşteni
mi-a deschis drum. Cineva aduse o harpă, îngenuncheat, cu glas scăzut,
mi-am rostit drapa. Nu lipseau nici figurile retorice, nici aliteraţiile sau
accentele pe care genul le pretinde. Nu ştiu dacă regele a înţeles-o, dar mi-a dat un inel de argint, pe care
îl mai păstrez şi astăzi. Sub pernă am întrezărit lucirea unui pumnal.
În dreapta se afla o tablă de şah cu peste o sută de căsuţe şi câteva piese în
neorânduială.
Pedro: Am asistat la o logodnă cu
Poezia. Etern, poetului i se arată „lucirea
unui pumnal”. Rolul inelului de argint, simbol lunar, poate
metaforiza căsătoria mistică cu Domnul (inelul primilor creştini!), cunoaşterea
şi înţelepciunea necesare în creaţie. Se mai cunoaşte: este simbolul puterii şi
al înţelepciunii, atât în Biblie, cât şi în mitologia musulmană. Inelul primit de poet, de la regele „aproape dat uitării”, alături de
celelalte simboluri „întrezărite” poate să fie şi un semn al
supunerii, al sclaviei liber consimţite. Nu devenim sclavi decât cu voia
noastră. Ulf devenise deja un sclav al Poeziei. Poezia, credeau grecii, are
origine divină!
Jorge: Să nu uităm, el se afla în căutarea Cuvântului şi
prin el a Poeziei. Să-l ascultăm: „Străjerul
mă împinge mai în spate. Un alt ins îmi luă locul şi rămase în picioare.
Mângâie strunele ca pentru a le potrivi şi repetă cu glas scăzut cuvântul pe
care aş fi dorit să-l pot pricepe şi
nu l-am priceput. Cineva a rostit plin de cuviinţă: «Acum nu vrea să spună nimic». Văzui câte o lacrimă ici-acolo. Omul înălţa ori îndepărta
glasul, iar acordurile, aproape aceleaşi, erau monotone sau, mai bine spus, infinite. Aş fi dorit ca acel cântec să nu
se mai sfârşească niciodată şi să
însemne însăşi viaţa mea. Brusc încetă. Am auzit zgomotul harfei în clipa în
care cântăreţul, fără îndoială istovit, a aruncat-o la pământ.
Învălmăşindu-ne am ieşit cu toţii. Eu eram printre cei din urmă. Am văzut cu
uimire că lumina zilei începea să coboare.”
Pedro: Înţeleg că ai auzit „cuvântul”, fiinţă vie, dar nu l-ai priceput. Nu a avut loc legătura / comunicarea
dintre spirite, dintre suflete. Pledezi implicit pentru primatul auzului asupra
privirii. Era şi opinia lui Platon: „Semnul se vede, dar nu se înţelege, ideile se înţeleg, dar nu se văd.” Cultura trebuie ascultată, ideile şi idealurile
(idolii noştri) trebuie considerate semne, simptome, iar nu adevăruri. Înclin să cred că ideile nu au nici caracter universal,
nici caracter atemporal, deşi mi-ar plăcea să fie invers, dacă „totul e invers”, cum credea Sorescu.
Jorge: Sunt obligat
să-ţi reproduc un dialog revelator pentru ceea ce va urma:
– Inelul regelui ţi-a fost azi talismanul, dar
în puţină vreme va trebui să mori, pentru că ai auzit Cuvântul. Eu, Bjarni
Thorkelsson, te voi salva. Sunt neam de Skald. În închinarea ta ai numit sângele rouă a spadei,
iar bătălia înfruntare a oamenilor. Îmi amintesc a fi auzit aceste întorsături de la tatăl tatălui meu. Tu şi cu
mine suntem poeţi; te voi salva. Acum nu mai rostim fiece lucru ce face să
vibreze cântul nostru, ci îl cifrăm într-un singur Cuvânt, care-i Cuvântul.
I-am spus:
– N-am putut să-l aud. Te rog să-mi spui şi mie care
este.
Şovăi o clipă şi apoi îmi răspunse:
– Am jurat să
nu-l dezvălui. Şi, în afară de asta, nimeni nu-l poate învăţa pe celălalt.
Trebuie să-l cauţi singur. Să ne grăbim, căci viaţa ta e în primejdie. Te
ascund la mine, unde nu va îndrăzni să te caute nimeni. Dacă vântul va fi prielnic, mâine poţi naviga înspre sud.
Pedro: Stranie şi neverosimilă mi s-a părut în parabola ta
solidaritatea celor doi poeţi. Onestitatea lui Bjarni mi se pare suspectă,
simulată. Nu-i spune Cuvântul, pentru că a jurat, pentru că „nimeni nu-l poate învăţa pe celălalt” (admirabil spus!) şi de aceea (fatalitatea!) „trebuie să-l cauţi singur”. Deci numai aşa
poate fi asigurată longevitatea
Artei: jurându-i credinţă Regelui =
Cititorului, învăţând şi căutând singur Cuvântul, creatură vie, care cere
schimbarea creatorilor. Aş putea reveni cu
un argument din Aşa grăit-a Zarathustra; „Schimbarea valorilor
înseamnă schimbarea creatorilor. Căci cel ce trebuie să fie creator mereu
distruge.” Dar să vedem ce a făcut căutătorul Cuvântului, pentru a învăţa singur calea
necesară creaţiei. Poetica atmosferei îmi
aminteşte de traiectele iniţiatice configurate de Ion Creangă în „Povestea lui Harap Alb” şi de Eliade
în enigmatica nuvelă „La Ţigănci”...
Jorge: Alchimia creaţiei este
extrem de complexă. Dialogul dintre cei doi nu a rămas fără urmări. Acesta a fost începutul aventurii care avea să cuprindă atâtea
ierni, povesteşte Ulf. Ai reţinut „ierni”. Să-l ascultăm pe cel predestinat să caute
Cuvântul: „N-o să redau acum isprăvile ei toate, nici n-o să încerc să-mi amintesc
înşiruirea cumpenelor mele. Am fost vâslaş, neguţător de sclavi, sclav, tăietor
de lemne, jefuitor de caravane, cântăreţ, căutător de ape adânci şi de metale.
Am îndurat vreme de un an robia în minele de argint viu care şubrezesc dinţii.
Am slujit alături de oşteni suedezi ca străjer la Constantinopol. Pe malurile
Azovului m-a iubit o femeie pe care n-o s-o uit nicicând; am părăsit-o sau m-a
părăsit, asta însemnând de fapt acelaşi lucru. Am fost trădat şi trădător. Nu o
dată soarta m-a silit să ucid. Un oşteam grec m-a provocat şi mi-a întins,
pentru a alege, două spade. Una din ele era mai lungă decât cealaltă cu o
palmă. Am înţeles că încerca să-mi zdruncine curajul şi am ales-o pe cea
scurtă. M-a întrebat de ce. I-am răspuns că de la braţul meu la pieptul lui
distanţa e oricum aceeaşi. Pe un tărâm al Mării Negre se află un epitaf runic
pe care l-am săpat pentru tovarăşul meu Leif Annarson. M-am luptat cu Oamenii
Albaştri din Sarkland, cu sarazinii. În fuga vremii am fost mulţi, dar tot acest vârtej n-a însemnat decât un somn
prelung. Esenţial era Cuvântul. Uneori mă îndoiam de el. Îmi repetam că
părăsirea acelui frumos joc de a îmbina cuvintele frumoase este desigur o
nesăbuinţă şi n-are nici un rost să te
opreşti la un singur cuvânt, care e, poate, iluzoriu. Această cugetare s-a
dovedit zadarnică. Un misionar mi-a sugerat cuvântul Dumnezeu, pe care
însă l-am înlăturat. Cândva, într-un
revărsat de zori, pe malul unui râu ce se arunca într-o mare, mi s-a părut că
mi se dezvăluie taina. M-am întors pe meleagurile urnilor şi am găsit cu
greu casa poetului.”
Pedro: O primă condiţie pentru a fi poet şi a descoperi esenţialul, adică
Cuvântul, este să poţi să fii mulţi, să poţi juca bine toate rolurile în această Lume ca
Teatru. Să te iluzionezi că viaţa ţi-a dat totul! Sau că i-ai răpit totul! Să
te identifici cu voinţa ce se află la originea binelui, frumosului, adevărului,
dar şi a urâtului, răului, minciunii, crimei etc, să fii trădat şi să trădezi!
Jorge: Reîntâlnirea dintre cei doi poeţi este la fel de
revelatoare ca şi povestea de până acum. Îţi voi reproduce doar deznodământul:
– Ce ţi-a dăruit prima femeie pe care ai avut-o? m-a
întrebat.
– Totul, i-am răspuns eu.
– Şi mie viaţa mi-a dat totul; tuturor viaţa le dă
totul, dar cei mai mulţi nu-şi dau seama de asta. Glasul meu e ostenit, iar
degetele îmi sunt slăbite, dar ascultă-mă totuşi.
Rosti cuvântul Undr, care vrea să însemne minune.
M-am simţit învăluit de cântul omului care murea, dar în glasul şi în strunele
lui mi-am văzut propriile restrişti, sclava care mi-a dăruit prima iubire,
oamenii pe care i-am ucis eu însumi, dimineţile înfrigurate, zorii ce revarsă
asupra apei, vâslele. Am luat harfa şi am cântat cu un alt cuvânt.
– E bine, mi-a
spus el şi a trebuit să mă apropii ca să-l pot auzi. M-ai înţeles?
Pedro: Noul val de poeţi cântă întotdeauna, „cu un alt cuvânt” şi numai înţelegând „minunea” predecesorilor. Sensul sisific al creaţiei este fatal, dar sublim.
Jorge: Tuturor viaţa
le dă totul, dar cei mai mulţi nu-şi dau seama de asta!
Pedro: Ne dă totul, luându-ne totul. Din povestea celor
doi poeţi în care predecesorul îşi salvează succesorul, laşi să se înţeleagă că
viaţa nu ar fi jocul hazardului sau al unei puteri oculte, ci este aşa cum ne-o
facem noi, capodopera minţii şi a voinţei noastre. În realitate, aşa cum spunea
cândva Al. Dumas-Tatăl (parcă?), este un joc etern, ruleta fără de sfârşit, în
jurul căreia se succed generaţiile şi unde unii îşi joacă onoarea, alţii –
aurul, iar alţii – propria existenţă. Cred că artiştii / poeţii joacă la
această ruletă magică existenţa celor mulţi.
Jorge: O joacă aleatorie în care
căutăm Cuvântul şi refugiul în utopie. „Avem
arta pentru a nu muri din adevăr.” Am uitat cine a scris asta! Acum nimeni nu se mai preocupă de fapte. Sunt simple puncte de pornire pentru
invenţie şi raţionament. „În şcoli învăţăm îndoiala şi arta uitării. Înainte de toate, uitarea a ceea ce este personal şi local.” Trăim în timp, care e succesiv, dar încercăm să trăim sub specie
aeternitatis. Din trecut ne-au rămas o serie de nume pe care însă limbajul tinde să le uite. Eludăm precizările
inutile. Nu există cronologie şi nici istorie. Nu există nici statistici. Mi-ai
spus cum te numeşti; eu nu-ţi pot spune cum mă numesc, dat fiindcă tata
nu se numea. Mi se spune „cineva”.
Pedro: Nu-mi dau seama încă dacă-mi vorbeşti din trecut
sau din viitor. După limbaj, după lecturi se
pare că-mi vorbeşti când dintr-un viitor trecut, când dintr-un trecut viitor?
Viaţa lui Ulf repovestită de tine este o devenire, o multitudine de
combinări de forţe, joc al lumii / joc al lui Zeus care se desfăşoară mai
complex decât toate sensurile care i-au fost atribuite, este metafora eternei
reîntoarceri ce nu este niciodată reproducerea unei stări, unui modus vivendi,
ci repetarea unei diferenţe de forţe, într-o asemenea lume, elogiul creaţiei
artistice se impune de la sine.
Scriitorul se iluzionează că învinge haosul dionisiac al lumii, violenţa
insuportabilă a vieţii, pe care o ridică la rangul de aparenţă frumoasă.
Jorge: În cele patru secole de când mă aflu pe lume, am constatat
că nu contează să citeşti, ci să reciteşti. Tipografia, acum abolită, a fost unul din cele mai mari neajunsuri pentru
om, căci s-a silit să multiplice ameţitor texte ce nu erau utile.
Pedro: Concepi cu graţia lui
Morus, cel din Utopia tipărită la Basel în anul 1518, adevăruri viitoare, premature, mai bine-zis. „Texte
ce nu erau utile”. Toate textele sunt la un moment dat inutile. Sunt uitate! Paradoxal,
valoarea Textelor (con)stă în (in)utilitatea lor!
PETRE ISACHI
(Din „CONVORBIRI IMAGINARE CU JORGE LUIS BORGES“)
