TÂRZIU ŞI
ADÂNC
Rea ca o
spusă mieroasă noaptea începe.
Cu merele
celor muţi ne hrănim.
Împlinim
o lucrare ce mai degrabă stelei o laşi;
în toamna
teilor noştri stăm
ca un
roşu de steag gânditor,
ca
oaspeţi arzători la miazăzi.
Jurăm în numele
noului Crist,
să
cununăm pulberi cu pulberi,
păsări cu
rătăcitoare-ncălţări,
inima noastră
cu scara de apă.
Lumii
jurăm sfintele juruinţi ale nisipului,
bucuros le
jurăm,
tare jurăm,
pe-acoperişuri de somn şi fără vise,
şi fluturăm
firul vremii, cărunt...
Ei ne
strigă: huliţi!
De mult
noi o ştim.
De mult
noi o ştim, ei şi ce?
În morile
morţii voi măcinaţi făina albă a făgăduinţii,
o puneţi
în faţa fraţilor şi surorilor voastre.
Noi
fluturăm părul vremii, cărunt.
Ne-aduceţi
aminte: huliţi!
Prea bine
o ştim,
deasupra noastră
să cadă păcatul...
Deasupra
noastră să cadă păcatul
tuturor
semnelor vestitoare,
să vină gâlgâitoarea
mare,
împlătoşata
pală de vânt a întoarcerii,
ziua miezului
nopţii,
să vină
ce niciodată nu a mai fost!
Să vină
un om din mormânt.
LINIŞTE
TÂRZIU ŞI
ADÂNC
Rea ca o
spusă mieroasă noaptea începe.
Cu merele
celor muţi ne hrănim.
Împlinim
o lucrare ce mai degrabă stelei o laşi;
în toamna
teilor noştri stăm
ca un
roşu de steag gânditor,
ca
oaspeţi arzători la miazăzi.
Jurăm în numele
noului Crist,
să
cununăm pulberi cu pulberi,
păsări cu
rătăcitoare-ncălţări,
inima noastră
cu scara de apă.
Lumii
jurăm sfintele juruinţi ale nisipului,
bucuros le
jurăm,
tare jurăm,
pe-acoperişuri de somn şi fără vise,
şi fluturăm
firul vremii, cărunt...
Ei ne
strigă: huliţi!
De mult
noi o ştim.
De mult
noi o ştim, ei şi ce?
În morile
morţii voi măcinaţi făina albă a făgăduinţii,
o puneţi
în faţa fraţilor şi surorilor voastre.
Noi
fluturăm părul vremii, cărunt.
Ne-aduceţi
aminte: huliţi!
Prea bine
o ştim,
deasupra noastră
să cadă păcatul...
Deasupra
noastră să cadă păcatul
tuturor
semnelor vestitoare,
să vină gâlgâitoarea
mare,
împlătoşata
pală de vânt a întoarcerii,
ziua miezului
nopţii,
să vină
ce niciodată nu a mai fost!
Să vină
un om din mormânt.
LINIŞTE
Linişte! Înfig
ghimpele-n inima ta,
pentru că
trandafirul,
trandafirul
stă cu umbra-n oglindă şi sangerează!
Sângera
şi atunci când noi amestecam pe da şi pe nu,
şi-l
sorbeam
pentru că
un pahar spart zăngănea pe masă;
clopotele
vesteu o noapte ce dura mai mult decât noi.
Noi beam
cu lacome guri:
era un
gust ca de fiere,
dar spumega
vinul.
Urmăream
raza ochilor tăi
şi limba
ne gângurea ceva dulce...
(Aşa gângureşte,
aşa gângureşte şi-acum.)
Linişte!
Ghimpele pătrunde mai adânc în inima ta:
el e-n
alianţă cu trandafirul.
SE ZICE,
AM AUZIT
Se zice,
am auzit
că-i în
apă o piatră şi-un cerc
şi peste
apă un cuvânt
care aşterne
cercul în jurul pietrei.
Am văzut
plopii mei coborând la apă,
am văzut
cum braţul lor înşfacă-n adânc,
am văzut
rădăcinile lor fugin d spre cer şi spre noapte.
N-am
alergat după ele,
am cules
de pe jos doar acea fărâmitură
care are
forma şi nobleţea ochiului tău,
am scos
de pe gâtul tău salba versetelor
şi-am
împrejmuit cu ea masa pe care sta fărâmitura.
Şi n-am
mai văzut plopii mei.
ANII DE
LA TINE LA MINE
Iarăşi
îţi unduie părul când plâng.
Albastrul
ochilor tăi
îl aşterni
pe masa dragostei noastre:
un pat
între vară şi toamnă.
Bem o
licoare pe care nici eu, nici tu,
nici un
al treilea n-a pregătit-o:
sorbim ceva
gol, ceva de sfârşit.
Ne privim
pe noi în oglinzile oceanului,
şi ne-ntindem
mai iute bucatele:
noaptea e
noapte, începe cu zorile,
alături de
tine mă culcă.
FUGA
MORŢII
Negru lapte al zorilor
seara îl bem
la amiază îl bem dimineaţa îl bem noaptea
îl bem şi îl bem
săpăm o groapă-n văzduh acolo patul nu-i strâmt.
În casă stă un bărbat cu şerpii se joacă el scrie
când seara se lasă el scrie-n Germania părul tău argintiu
Margareta
el scrie şi iese în faţa casei şi stele scânteie el fluieră
şi-şi cheamă
dulăii
îşi fluieră jidovii să sape o groapă-n pământ
ne ordonă cântaţi acum pentru dans.
Negru lapte al zorilor noaptea te bem
te bem dimineaţa,-n amiază şi seara te bem
te bem şi te bem.
În casă stă un bărbat cu şerpii se joacă el scrie
când seara se lasă-n Germania părul tău argintiu
Margareta,
părul tău de cenuşi Sulamita săpăm o groapă-n văzduh
acolo patul nu-i strâmt.
El strigă săpaţi mai adânc în pământ voi unii voi alţii
cântaţi mişcaţi din arcuş
îşi scoate pistolul din brâu îl flutură – albaştri-i sunt ochii.
Înfingeţi mai bine lopata voi unii voi alţii cântaţi pentru
dans mai departe.
Negru lapte al zorilor noaptea te bem
la amiaza te bem şi seara
te bem şi te bem
în casa stă un bărbat cu părul tău auriu Margareta
părul tău cenuşiu Sulamita cu şerpii se joacă.
El strigă mai dulce ca moartea cântaţi moartea-i
un maestru din ţara germană
el strigă mai sumbru atingeţi viorile atunci veţi sui
el strigă mai sumbru atingeţi viorile atunci veţi sui
ca fumu-n
văzduh
atunci veţi avea o groapă în nori acolo patul nu-i strâmt
atunci veţi avea o groapă în nori acolo patul nu-i strâmt
Negru lapte
al zorilor noaptea te bem
te bem la amiază moartea-i un maestru din ţara germană
seara te bem dimineaţa te bem şi te bem
moartea-i un maestru din ţara germană ochiul lui
te bem la amiază moartea-i un maestru din ţara germană
seara te bem dimineaţa te bem şi te bem
moartea-i un maestru din ţara germană ochiul lui
e albastru
cu glonţul de plumb te loveşte te loveşte precis
în casă stă un bărbat părul tău aurit Margareta
dulăii asupra-ne asmute, ne dăruie-o groapă-n văzduh
cu şerpii se joacă visează e moartea-un maestru
cu glonţul de plumb te loveşte te loveşte precis
în casă stă un bărbat părul tău aurit Margareta
dulăii asupra-ne asmute, ne dăruie-o groapă-n văzduh
cu şerpii se joacă visează e moartea-un maestru
din ţara germană
părul tău aurit Margareta
părul tău de cenuşi Sulamita
părul tău aurit Margareta
părul tău de cenuşi Sulamita
CORONA
Toamna-mi mănâncă frunza-i din palmă: suntem preteni
Vremea din nuci o cojim şi-i învăţăm să se ducă:
vremea se întoarce în coajă. În oglindă-i duminică,
în vis este somn,
adevăr gura grăieşte.
Ochiul meu se apleacă spre sexul iubitei:
noi ne privim.
Ne spunem ceva dramatic,
ne iubim cu mac şi memorie,
dormim ca vinul în scoici,
ca marea în raza de sânge a lunii.
Stăm la fereastră îmbrăţişaţi, ei se uită din stradă la noi:
e vremea să ştie!
E vremea piatra să purceadă a înflori,
neliniştea-n inimă să se abată.
E vremea, vremea să vină.
Toamna-mi mănâncă frunza-i din palmă: suntem preteni
Vremea din nuci o cojim şi-i învăţăm să se ducă:
vremea se întoarce în coajă. În oglindă-i duminică,
în vis este somn,
adevăr gura grăieşte.
Ochiul meu se apleacă spre sexul iubitei:
noi ne privim.
Ne spunem ceva dramatic,
ne iubim cu mac şi memorie,
dormim ca vinul în scoici,
ca marea în raza de sânge a lunii.
Stăm la fereastră îmbrăţişaţi, ei se uită din stradă la noi:
e vremea să ştie!
E vremea piatra să purceadă a înflori,
neliniştea-n inimă să se abată.
E vremea, vremea să vină.
E vremea.
ÎN EGIPT (pentru Ingeborg)
Să-i spui ochiului străinei: Fii apă!
Să le cauţi, ştiindu-le în apă, în ochiul străinei.
Să le strigi din apă: Ruth! Noemi! Miriam!
Să le împodobeşti, când stai întins lângă străină.
Să le împodobeşti cu părul de nori al străinei.
Să-i spui lui Ruth, lui Miriam, lui Noemi:
Iată, dorm la ea!
Cel mai frumos să o împodobeşti pe străina de lângă tine.
S-o împodobeşti cu durerea după Ruth, Miriam şi Noemi.
Să-i spui străinei:
Iată am dormit la acestea!
Să-i spui ochiului străinei: Fii apă!
Să le cauţi, ştiindu-le în apă, în ochiul străinei.
Să le strigi din apă: Ruth! Noemi! Miriam!
Să le împodobeşti, când stai întins lângă străină.
Să le împodobeşti cu părul de nori al străinei.
Să-i spui lui Ruth, lui Miriam, lui Noemi:
Iată, dorm la ea!
Cel mai frumos să o împodobeşti pe străina de lângă tine.
S-o împodobeşti cu durerea după Ruth, Miriam şi Noemi.
Să-i spui străinei:
Iată am dormit la acestea!
CEL CE...
Cel ce inima-şi smulge din piept,
trandafirul atinge,
a lui sunt petala şi spinul,
lui îi aşterne lumina pe talger,
lui îi umple paharul cu adieri,
lui îi susură umbrele dragostei.
Cel ce inima-şi smulge din piept
şi-o zvârle înalt,
nimereşte la ţintă,
piatra cu pietre ucide,
lui orologiul sângele-şi sună,
lui vremea, din palmă,
ceasul îi bate,
cu mingi mai frumoase se poate juca,
şi poate de tine vorbi şi de mine.
ZADARNIC PE GEAM PICTEZI INIMI
Zadarnic pe geam pictezi inimi:
prinţul tăcerii
strânge ostaşi, jos, în curtea castelului
Flamura sa o-nalţă-n copac - o frunză,
de-azur când e toamnă;
împarte oştirii iarba tristeţii, florile timpului;
cu păsări în plete el merge spadele să le cufunde.
Zadarnic pe geam pictezi inimi:
e un zeu între cete înfăşurat în manta
ce cândva de pe umerii tăi căzuse, noaptea, pe scară,
cândva, când era castelul în flăcări
şi tu rosteai omeneşte: Iubito...
El manta nu o cunoaşte şi steaua n-a implorat-o
şi se ia după frunza ce-i pluteşte-nainte.
,,O, iarbă”, i se pare c-aude, ,,o, floare a timpului”.
NOPTATEC...
Pentru Hannah şi Hermann Lenz
Noptatec răsfrânte buzele florilor,
cruciş şi pieziş,
trunchiul molifţilor,
muşhiul încărunţit, piatra surpată,
trezite la zbor nesfârşit
ciorile pe gheţar:
acesta-i ţărmul unde-odihnesc
cei pe cari i-am ajuns:
ei ora n-o vor numi,
fulgii n-or număra,
apele nu vor urma la zăgaz.
Ei stau în lume răzleţi,
fiecare cu noaptea sa,
fiecare cu moartea sa,
crunt, descoperit, brumat
de preajmă, de depărtare.
Ei plătesc datoria ce le-anima obârşia,
ei o plătesc cu o vorbă
ce pe nedrept dăinuieşte, ca vara.
O vorbă – ştii: un cadavru.
Să îl scăldăm,
să-l pieptănăm,
să-i îndreptăm
ochii spre cer.