LiTeRaTuRă şi MULTICULTURALISM, LÉOPOLD SÉDAR SENGHOR şi RABINDRANÃTH TAGORE, 8 aprilie 2015

De la „POÈME À MON FRÈRE BLANC“  la „PĂMÂNTULE, DRAGULE“ (LÉOPOLD SÉDAR SENGHOR

şi RABINDRANÃTH TAGORE) 

LÉOPOLD SÉDAR SENGHOR

(Joal, Senegal, 9 octombrie 1906 –

Verson, Normandia, 20 decembrie 2001)

„Cher frère blanc,
Quand je suis né, j’étais noir,
Quand j’ai grandi, j’étais noir,
Quand je suis au soleil, je suis noir,
Quand je suis malade, je suis noir,
Quand je mourrai, je serai noir.
Tandis que toi, homme blanc,
Quand tu es né, tu étais rose,
Quand tu as grandi, tu étais blanc,
Quand tu vas au soleil, tu es rouge,
Quand tu as froid, tu es bleu,
Quand tu as peur, tu es vert,
Quand tu es malade, tu es jaune,
Quand tu mourras, tu seras gris.

Alors, de nous deux,
Qui est l’homme de couleur?“

(POÈME À MON FRÈRE BLANC) 

MASCĂ NEAGRĂ

Doarme odihnindu-se în candoarea nisipului.

Koumba Tam doarme. O frunză verde de palmier adumbreşte

zbaterea părului şi bronzează fruntea boltită,

Îndoita crestătură a pleoapelor închise – izvoare pecetluite.

Ce gingaşă semilună, gura ceva mai neagră, abia împlinită

unde-i surâsul femeii complice?

Umerii obrajilor, conturul bărbiei cântă

un acord tăcut.

Chip ca o mască ferecată pentru tot ce-i pieritor, fără ochi,

fără substanţă,

Cap de bronz perfect, patinat de vreme,

Nepângărit de farduri, de rumeneli, de riduri, de dârele lacrimilor,

nici de sărutări,

O, chip, aşa cum Dumnezeu te-a creat înaintea însăşi

a memoriei vârstelor,

Chip al zorilor lumii, nu te deschide ca un gingaş defileu

pentru a-mi tulbura simţurile.

Cât te iubesc, o, Frumusete, a privirii mele obosite!

RUGĂ

Măşti! O, Măşti!

Mască neagră, mască roşie, voi, măşti albe şi negre,

măşti din cele patru zări din care adie Spiritul,

vouă mă închin în tăcere!

Şi ţie mai întâi, Străbun cu cap de leu,

voi ocrotiţi acest loc din care e proscris orice râs de femeie

şi orice zâmbet sortit să se ofilească,

voi răspândiţi în jur boarea veşniciei în care mă simt

învăluit de duhul Părinţilor mei.

Măşti ale chipurilor fără mască, netezite de riduri şi gropiţe,

voi care aţi plăsmuit portretul acesta, care este chipul meu

aplecat peste altarul hârtiei albe

aidoma chipului vostru, ascultaţi-mă!

Iată că moare Africa imperiilor – e agonia unei jalnice prinţese,

aidoma Europei de care suntem legaţi

prin cordonul ombilical.

Aţintiţi-vă privirile nestrămutate asupra copiilor voştri

care se află acum înrolaţi

şi care îşi dau viaţa precum sărmanul ultima haină.

Să răspundem prezent la renaşterea Lumii,

căreia îi suntem necesari

precum plămada pâinii de grâu curat.

Căci cine-ar mai fi atunci să înveţe ce însemnă ritmul

defunctei lumi de maşini şi de tunuri?

Cine va mai striga de bucurie pentru a trezi morţii

şi oropsiţii în zori?

Spuneţi, cine va mai reda memoria vieţii

celor cu nădejdile sfârtecate?

Ne numesc oamenii bumbacului, ai cafelei, ai uleiului,

ne numesc oamenii morţii.

Noi suntem oamenii dansului, ale căror picioare

se întremează frământând înţelenitul pământ.

 NU TE UIMI

(pentru khalam)

Nu te uimi, prietenă a mea, de mi se-nnegurează melodia

Şi glasul suav al trestiei îl părăsesc pentru khalam

            şi pentru tama,

Iar mireasma verde a orezăriilor pentru

            galopul ropotitor al tam-tam–ului de război.

Ascultă ameninţarea bătrânilor-prezicători, canonada

            mânioasă a Cerului.

Ah! poate mâine pentru totdeauna va amuţi

            viersul de foc al trubadurului tău.

Iată de ce ritmul cântecului meu e atât de stăruitor încât

            degetele-mi sângerează pe strunele chitarei.

Da, poate că mâine, scumpa mea, voi cădea

            pe pământul nepotolit,

Plângând după ochii tăi în amurg, după tam-tam–ul

            neguros al obuzelor.

Iar tu vei suspina în taină după vocea

arzătoare care-ţi cânta frumuseţea neagră.

ŞI SOARELE

Şi soarele, bulgăr de foc, se-nclină peste marea purpurie.

Rătăcesc pe marginea junglei şi-a abisului

prin labirintul potecilor.

Şi mă urmăreşte această mireasmă semeaţă, ce-mi gâdilă nările

Delicios. Mă urmăreşte mireasma cu tine, pereche a mea.

Soarele cade în spaimă

Într-o multiplicare de lumini, într-o tresărire de culori

de ţipete de mânie.

O pirogă, subţire ca un ac, nemişcată într-o mare imensă,

Un vâslaş cu perechea sa.

Sângeră stâncile la capul Nase când se aprinde farul

de la Mamelles, acolo departe.

Şi tristeţea mă împunge asemenea visului spre tine.

Căci numai la tine gândesc pe drum, când înot

Culcat sau în picioare, dimineaţa şi seara la tine mi-e gândul

Şi noaptea când plâng, oh, şi chiar când râd,

Când vorbesc de tine-mi vorbesc, în tăceri,

în bucurii şi-n chinuri. Când gândesc nu mai gândesc,

Draga mea, la tine doar gândesc!

ÎNFLORIRE DE TRANDAFIRI...

Scrisoarea ta, ca o înflorire de trandafiri în Septembrie,

Preţioasă. O citesc la lumina lămpii şi o mângâi visând.

Simt parcul înflorit, plimbările încete şi vegetaţia

Şi dulcile flori de umbră, ciclamenele luminând.

Zăresc mireasma trandafirilor, aroma vinurilor vechi care urcă,

Iar de pe plajă suind parfumul trupului tău de pâine arsă.

O, pielea ta de aur roşu! Ţâşnesc miresme din jujubieri,

bâzâind ca albinele soarelui. 

Uneori gândesc la tine atât de puternic! e splendoarea durerii

Asemenea flăcării de physalie în plinul inimii mele.

Împotriva desperării, refugiul meu este împărăţia Copilăriei.

Şi merg pe plajă, la Joal-Popenguine,

Nisipul sub tălpile picioarelor mele: sărut al pământului matern.

Bucurie a mersului prin nisipul blond, care se năruie mătăsos,

Plăcere a muşchilor care joacă liberi pe plajele Edenului,

Bucuria înotului în apa călduţă ca în placenta de naştere,

Bucuria de a înota, şi gura deschisă în apa sărată.

Pe urmă iarăşi merg să mă pierd până la strugurii mării,

până la cireşii sălbatici.

Cine îmi va reda platourile Etiopiei, unde păstorul

Se odihneşte la umbra fluierului său?

În depărtare răspunde un cântec alintător.
FEMEIE NEAGRĂ

Femeie goală, femeie neagră

înveşmântată în culoarea ta care e viaţa,

în forma ta care e frumuseţea!

Am crescut la umbra ta; alintul mâinilor tale

îmi învăluia ochii.

Şi iată că în miezul Verii şi-n cumpăna Amiezii,

de la înălţimea

unui defileu pârjolit de arşiţă, te descopăr

Ţară a făgăduinţei,

iar frumuseţea ta mă săgetează drept în inimă,

ca fulgerarea unui vultur.

Femeie goală, femeie necunoscută,

fruct copt cu carnea tare, întunecate extaze

ale vinului negru, gură ce ai făcut

să cânte gura mea,

savană cu orizonturi limpezi, ce freamătă  

sub mângâierile arzătoare ale Vântului de Răsărit,

tam-tam sculptat, tam-tam încordat ce răsună

sub degetele Învingătorului,

vocea ta gravă de contraltă e cântecul divin

al iubitei.

Femeie goală, femeie necunoscută,

ulei neînvălurat de nici o adiere,

ulei ce luceşte calm

pe pieptul atletului, pe piepturile prinţilor din Mali,

gazelă cu glezne cereşti, perlele scânteiază

ca stelele nopţii pe pielea ta,

desfătări ale închipuirii capricioase,

reflexele de aur

roşu pe pielea ta ce străluce,

la umbra pletelor tale, spaima mea se împrăştie

luminată de sorii apropiaţi ai ochilor tăi.

Femeie goală, femeie neagră,

îţi cânt frumuseţea trecătoare, formă pe care-o torn

în tiparele eternităţii,

înainte ca Destinul gelos să te prefacă în scrum

pentru a hrăni rădăcinile vieţii.

AFRICA DIN SUFLET

[I]

Puţini sunt marii poeţi contemporani care să cuprindă în scrisul lor, asemenea lui Senghor, sentimente de inefabilă gingăşie şi prospeţime, împletite intim cu mari idei umaniste, de aspiraţie spre fericire a celor mulţi, de luptă pentru libertate şi dreptate socială. Lui îi reuşeşte admirabil această sinteză, realizând-o cu un remarcabil simţ al măsurii, cu mijloace artistice de un inedit frapant. La aceasta contribuie, desigur, legătura vitală pe care o are cu pământul natal, cu „duhurile strămoşilor şi părinţilor“, poetul oficiind ca un mare preot la altarul dragostei de ţară, al dragostei faţă de marea mamă, Africa.

RADU CÂRNECI

 [II]

Natura luxuriantă a Africii găzduieşte legende cu zei, în care nopţile sunt de duhuri,

în care zilele sunt de foc, în care dragostele sunt adânci ca jungla şi arzătoare

ca soarele amiezii. Această natură este propice marilor pasiuni ale poetului, natură

care, departe de a atrage poezia lui Senghor spre pastelul idilic, conferă acesteia

 o au­tenticitate gravă. Memoria poetului e plină de cântece nemaiauzite, ochii lui cuprind savane cu turme, şi păsări, şi fiare, şi ierburi înalte, paşii lui sărută pământul,

iar pământul, cu gest părintesc, îl îmbrăţi­şează, şi-n inima-i plâng oropsiţii şi împilaţii

lui fraţi. Exotismul de mare frumuseţe, de adâncă sinceritate ca şi ineditul tonului acestor poeme au făcut ca încă de la debut autorul Cântecelor din umbră

şi al Nocturnelor să se bucure de o preţuire fără rezerve.

RADU CÂRNECI

 [III]

Creaţia lui L. S. Senghor este profund angajată. Acest lucru se vede atât din poezia dragostei de patrie, în care cultul strămoşilor este pe primul plan, cât şi din – mai ales – poemele sale sociale, care ne permit să-l considerăm prin excelenţă şi un poet de viziune civică. Este vorba de poeme de dezbatere etică şi filozofică, politică şi socială, prin care poetul senegalez, ca şi martinezul Aime Cesaire, ca şi chilianul Pablo Neruda, ca Asturias sau Nazim Hikmet, aduc în prim-planul poeziei mondiale mari probleme pe care secolul nostru trebuie să le rezolve: libertatea asupriţilor, egalitatea tuturor popoa­relor în faţa istoriei, dreptul la autodeterminare, la fiinţa naţională, la armonie şi egalitate între toate popoarele mari şi mici deopotrivă. În această categorie aflăm poeme în care demnitatea omului negru este plenară, în care forţa sa de creaţie,

de participare la fericirea omenirii este totală.

RADU CÂRNECI

SCRISOARE MAMEI

Mamă, mi se scrie că albeşti ca jungla spre sfârşitul

ploilor de peste iarnă

Când trebuia să fiu sărbătoarea ta,

sărbătoarea atletică a recoltelor tale,

Anotimpul tău însorit cu de şapte ori nouă ani senini

şi hambarele doldora de meiul cel mai de soi,

Campionul tău Kor-Sanou!

Asemenea palmierului din Katamague,

Ce-şi domină rivalii cu pănaşul său

fluturător de-argint

Şi pletele femeilor freamătă pe umeri,

şi inimile fecioarelor se zbuciumă în piept.

Iată-mă în faţa ta, Mamă, soldat fără trese

înveşmântat în cuvinte străine, în care ochii tăi

nu văd decât un amestec de oase şi zdrenţe.

De-aş putea, Mamă, să-ţi vorbesc! Dar tu n-ai auzi

decât o ciripeală sclifosită şi n-ai înţelege nimic,

Ca atunci când, împreună cu femeile din sat,

încercaţi să-l îmblânziţi pe zeul turmelor de nori

Făcând să detune puştile în zumzetul

cuvintelor paragnessé.

Mamă, vorbeşte-mi. Limba-mi alunecă

peste cuvintele noastre sonore şi aspre.

Numai tu le poţi face dulci şi melodioase

precum îi vorbeai fiului tău drag odinioară.

Ah! Povara pioasei minciuni mă apasă,

Nu mai sunt funcţionarul cu autoritate, anahoretul

pe care discipolii îl ascultau fermecaţi.

Europa m-a zdrobit ca pe-un infanterist

sub labele pahidermice ale tancurilor,

Inima mi-e mai istovită decât mi-era trupul odinioară,

când mă întorceam din îndepărtate hoinăreli

pe vrăjitele meleaguri ale Duhurilor.

O, Mamă, trebuie să fiu palmierul înflorit

al bătrâneţii tale,

şi cât aş fi vrut să-ţi redau bucuriile anilor tineri!

Dar nu mai sunt decât un copil nefericit,

al cărui trup îndurerat se zvârcoleşte în aşternut,

Nu mai sunt decât un copil care-şi aminteşte

de sânul tău duios şi care plânge.

Primeşte-mă în noaptea pe care o luminează

liniştea nestrămutată a privirii tale,

Spune-mi iar basmele străvechi ce se povestesc

la şezătorile negre,

ca să rătăcesc iar pe drumuri pierdute

în negura vremii.

Mamă, sunt un soldat umilit, hrănit cu mei prost.

Povesteşte-mi aşadar despre mândria

strămoşilor mei!

MESAJ

Copii cu minte scurtă,

vă mai amintiţi cântecul korelor?

Voi învăţaţi, mi s-a spus, gramatica franceză

şi istoria strămoşilor Gali.

Sunteţi doctori la Sorbona, burduşiţi de diplome,

Colecţionari de hârtii – dacă ar fi măcar ludovici

de aur, de numărat la opaiţ, cum făcea răposatul

tău tată cu degete stăruitoare!

Fiicele voastre, mi s-a spus, îşi boiesc chipul

ca femeile uşoare

Şi vor dragoste liberă şi înălbirea rasei!

Sunteţi mai fericiţi.

Dar un simplu ua-ua-ua de trompetă

Şi plângeţi seara acolo de dor şi sângeraţi.

Trebuie să vă amintesc străvechea epopee?

Mergeţi la Mbissel şi Fa’Oye, rostiţi rugăciunea

altarelor care au însemnat calea cea mare,

Urmaţi Calea Regilor şi cugetaţi la drumul

pătimirii şi gloriei.

Marii voştri preoţi vor răspunde: Glasul Sângelui!

Mai frumoşi decât palmierii sînt Morţii din Elissa;

neînsemnate erau dorinţele pântecului lor.

Iar scutul cinstei nu-i părăsea vreodată,

nici suliţa regală.

Ei nu adunau cârpe, nici măcar bănuţi de aur

să-şi gătească păpuşile.

Cirezile umpleau câmpiile, umbra smochinilor

le binecuvânta casele.

Iar hambarele gemeau de grânele strânse de urmaşi.

Glasul sângelui! Gândiţi-vă iarăşi şi iar!

Cuceritorii vor saluta opera voastră, copiii

vă vor fi coroana albă.

O, CORN DE VÂNĂTOARE…

O, corn de vânătoare, vino-mi în ajutor!  

M-am rătăcit în pădurea pletelor sale,

corn de vânătoare, din fildeş, adumbrit de patima  

vremii, crescut pe îndelete din mâlul negru.

Alunec pe urmele pahidermelor, pe puntea uleioasă

a tainelor sale.

cum să descurc încâlcitele vicleşuguri ale lianelor,

să astâmpăr şuierăturile şerpilor?

Şi iarăşi chemarea rănită, căreia doar sunetul

sinistru al unei sirene-i răspunde,

iarăşi chemarea tânguioasă, dar numai  

ţipetele păsărilor mute îmi răspund,

ca nişte copii spintecaţi în puterea nopţii,

şi fuga maimuţelor roşii.

Muştele ţeţe şi foşnetul frunzelor îmi sfredelesc

spaima şi asud şi tremur de frig.

Dar răspunsul cântecului său limpede în poiană

mă întremează şi-mi călăuzeşte paşii

şi mireasma florilor de odinioară,

în care mă voi scălda cu ţipete de bucurie.

Aurul verde al chipului său mai molcom decât arama,

coloană netedă a sufletului său înflorit

în soare şi-n bătaia alizeelor, panaşele frunzelor

de palmier deasupra spaimelor primare,

o, Pădure străveche, cărări pierdute, ascultaţi

cântecul neprihănit al Pelerinului.

RABINDRANATH TAGORE

(1861-1941)

OPERA POETICĂ

1. Ofranda lirică (GITANJALI, Paris,1925)

2. Lebăda (Cygne, Paris, 1923)

3. Coşul cu fructe (La Corbeille de Fruits, Paris,1920)

4. Grădinarul (Le Jardinier d’Amour, Paris,1920)

5. Fugitiva (La Fugitive, Paris,1922)

I. TRADUCERI ROMÂNEŞTI

1. Grădinarul (1914)

2. Mama şi copilul (1921)

3. Poezii (1966)

4. Luna în creştere (1968)

5. Poezii (1987)

6. Antologie lirică (1998)

II. PROZĂ. ROMANE

1. Căminul şi lumea (1924)

2. Gora (1965)

III. PROZĂ. NUVELE

1. Lumina ochilor (antologie de nuvele, 1922)

2. Pietrele flămânde (volum de nuvele, 1926)

3. Ghirlanda dragostei (volum de nuvele, 1961)

IV. ESEURI

Sadhana (1922, două volume)

V. CORESPONDENŢĂ

Scrisori rupte (1978, antologie de epistole)

POETUL ŞI LUMEA

[I]

            Poezia şi artele întreţin credinţa profundă a omului în unirea fiinţei sale cu tot ce există şi al cărui adevăr final este adevărul personalităţii. Este o religie uşor de înţeles, şi nu un sistem metafizic care trebuie analizat şi discutat. Noi ştim, prin experienţă personală, ce sunt creaţiile noastre şi afirmăm instinctiv, prin ele sensul creaţiei care ne înconjoară.

[II]

Unitatea Indiei este spirituală. Lucru rar întâlnit în istoria ome­nirii, un popor

atât de dispersat a reuşit să-şi menţină coeziunea datorită identităţii de gândire. Unificarea universului sub semnul iubirii, categorie metafizică şi etică, explică această coeziune. Unitatea de gândire este atât de profundă, încât diferitele minţi cugetătoare care s-au succedat în timp, oricât de îndrăiheţe, nu au făcut decât să îmbogăţească patrimoniul concepţiilor anterioare, sacrificându-le propria originalitate. Câtă deosebire între gânditorul european care vrea să refacă lumea de la început, imaginând un sistem filozofic pe cât posibil cu totul inedit, şi gânditorul indian care nu năzuieşte să fie mai mult decât un fluviu capabil să îmbogă­ţească oceanul care îl depăşeşte! Ideea consubstanţialităţii universale, precum şi aceea a unui adevăr tradiţional unic a fost admirabil redemonstrată şi dezvol­tată recent de către un ilustru filozof hindus contemporan, Ananda Coomaraswamy, mai ales în lucrarea sa principală, Hinduism şi budism. „Există o multiplicare neîncetată a Unităţii inepuizabile şi o unficare neîncetată a indefinitei Multiplicităţi", afirmă Coomaraswamy, rezumând astfel chintesenţa gândirii indiene de-a lungul epocilor.

GEORGE POPA

 [III]

Sentimentul armoniei cosmice şi iubirea, catalizor metafizic al acestei armonii, alcătuiesc constantele principale ale poeziei lui Rabindranath Tagore, continuatorul modern cel mai reprezentativ al Vedelor sacre. „Vreau să fac din viaţa mea un lucru simplu şi drept / ca un flaut de trestie pe care universul să-l umple cu muzică“ – scrie Tagore în Ofranda lirică. Pentru a înfăptui sinteza lumii prin iubire, poetul pleacă de la aspectele vieţii de fiecare zi şi sfârşeşte cu elementele primordiale ale firii. Respiraţia cosmică a poeziei lui Tagore se vădeşte mai ales în accentele prin care el celebrează elementele fundamentale care ur­zesc arhitectura universului: lumina, pământul, natura, mişcarea, fapta, forma, variaţia nesfârşită a lucrurilor, moartea. (...) Pentru Tagore, lumina este izbucnirea bucuriei universale de a exista. Ea este graiul, interjecţia cosmică a acestei invincibile bucu­rii pe care poetul o consideră forţa originară care a făcut cu putinţă creaţia şi care ţine cumpăna dintre viaţă şi moarte, dintre extaz şi suferinţă. Şi „chiar dacă ar fi să se stingă întreg universul, spune Tagore, bucuria ar zămisli lumea de la început". Pământul, substanţă din care sunt modelate lucrurile, şi-a aflat o particulară glorificare în lirica lui Tagore. Atât timp cât, anterior vieţii pământene, poetul a străbătut cerul, 

el nu a fost decât o ab­senţă într-un haos inform.

GEORGE POPA

[IV]

De la elementele unghiulare ale universului, Tagore coboară la lucrurile mărunte ale firii, lucrurile umile de fiecare zi, pentru a le celebra cu aceeaşi vigoare şi cu accente de mare duioşie. Pentru că fiecare din aceste modeste existenţe reprezintă un rezumat al natu­rii şi, mai ales, un rezumat al frumuseţii lumii. Şi poetul subliniază că, dacă i-a fost mai uşor să cânte marile lucruri cu desfăşurare universală, este mult mai greu să găsească limbajul potrivit pentru a cânta lucrurile la dimensiune umană. Căci este mai lesne să descrii ceea ce are dimensiuni spaţiale decât ceea ce are drept măsură intensitatea: intensitatea vieţii şi a iubirii. Platon spunea: „este mai uşor să vorbeşti despre zei decât despre oameni“: „Iată: / am zugrăvit lumea veşniciei / pe umila pânză a clipelor. / Dar n-am aflat încă graiul firesc / pentru a o tălmăci. / Acest sătuc şi această câmpie pustie, / linia viorie a râului, / corul gălăgios al raţelor sălbatice, / fiecare din aceste imagini, Poete, tu le-ai văzut / atât de des în incandescenţa primăverii. / Ah! Să le creionezi mergând pe drum, / să asculţi cântecele aproape nespuse, / toate acestea-mi îmbată viaţa cu o adâncă tulburare de bucurie, / pentru care eu veşnic lupt / cu veşnica nădejde / că le voi exprima.“

GEORGE POPA 

[V]

Obiectul poeziei, afirmă Tagore, este de a degaja individualul împotmolit în faptele zilnice şi de a-i reda posibilitatea zborului în libertatea universalului. Fiecare lucru nu face decât să ne descopere viziunea nesfârşirii. (...) Rabindranath Tagore a izbutit în chip desăvârşit „să-şi facă din existenţă un cântec", să înfăptuiască acel modus poeticus vivendi. Fiorul cosmic, viziunea transfigurată despre lume şi întrepătrun­derea vibrantă cu ea, nu au fost degradate la simple ingrediente literare şi nu au fost rezervate unor momente izolate, de excepţie, ci au devenit mod zilnic de viaţă, firească stare existenţială, condi­ţie de a fi. De altfel, numai aşa este posibilă creaţia, poezia: „ritmul armoniei cosmice produce în spiritul nostru emoţia care este crea­toare", afirmă Tagore în Religia poetului. La rândul lor, „poezia şi artele întreţin credinţa profundă a omului în unirea făpturii sale cu tot ceea ce fiinţează şi al cărei adevăr final este adevărul persona­lităţii. Este o religie uşor de înţeles,

şi nu un sistem metafizic care trebuie analizat şi discutat.“

GEORGE POPA

[I]

M-ai făcut nemărginit – aceasta a fost bucuria ta.
Acest caliciu fragil neîncetat îl goleşti
şi neîncetat iarăşi îl umpli cu viaţă proaspătă.

Acest mic flaut de trestie
tu l-ai purtat peste dealuri şi văi
şi-ai înălţat dintr-însul cântece veşnic noi.

La atingerea nepieritoare a mâinilor tale
inima mea îşi depăşeşte cuprinsul
şi se risipeşte în revărsări de negrăit.

Darurile tale nenumărate, cum le-aş putea cuprinde
în micile mele mâini?
Dar evuri şi evuri trec şi tu te dărui necontenit
şi mereu mai rămâne loc pentru a fi umplut.

[II]

Timpui călătoriei mele este lung;

calea pe care o am de străbătut este fără sfârşit.

Am ieşit pe aripile primei raze de lumină

şi mi-am urmat drumul prin singurătăţile lumilor,

lăsând urma mea pe atâtea stele.

Calea cea mai lungă mă apropie cel mai mult de tine

şi modularea cea mai întortocheată este tocmai cea care duce

la perfecta simplitate a acordului.

Călătorul trebuie să bată la toate porţile înainte

de-a ajunge la a sa. Trebuie să rătăcim prin toate

lumile din afară

pentru a ajunge în sfârşit la templul cel mai lăuntric.

Lăsat-am ochii să rătăcească departe, înainte

de a-i închide şi a spune: Tu eşti aici.

Această întrebare, această aşteptare

se topeşte în lacrimile a o mie de fluvii şi cufundă luinea

sub valul acestei certitudini: Eu sunt.

[III]

Ziua în care floarea de lotus s-a deschis, 

spiritul meu rătăcea la întâmplare

şi mă aflam la capătul puterilor.

Coşul meu era gol

şi floarea a rămas părăsită.

Uneori însă o tristeţe mă copleşea: mă trezeam

zbuciumat din visul meu

şi simţeam urma suavă a unei ciudate arome

în vântul de miazăzi.

Această abia simţită dulceaţă îmi făcea inima bolnavă

de dor. Mi se părea că recunosc răsuflarea verii

care năzuia către desăvârşire.

Nu ştiam atunci că era atât de aproape,

că era a mea şi că această suavitate

se împrăştiase în adâncul propriei mele inimi.            

[IV]

Propriul meu nume este o temniţă

în care plânge cel pe care l-am închis.

Şi totuşi, fără încetare mă strădui să ridic zidul în jurul meu.

Şi în vreme ce zi cu zi acest zid creşte spre cer,

în adâncurile beznei eu nu-mi mai întrezăresc

adevărata mea fiinţă.

Mă mândresc cu acest zid înalt

şi de teama celei mai mici spărturi,

eu o astup în grabă cu ţărână şi nisip.

Dar având mereu grijă de numele meu,

eu mă depărtez neîncetat de adevărata mea fiinţă.

[V]

Lumină! Lumina mea! Lumină umplând universul,

lumină, sărut al ochilor, duioşie a inimii, lumină!

Ah! lumina joacă în miezul vieţii mele!

Iubitule, dragostea mea răsună sub loviturile luminii.

Cerurile se deschid, vântul tresaltă.

Un hohot de râs a străbătut pământul.

Pe oceanul luminii fluturele-şi deschide aripile.

Creasta valurilor de lumină străluceşte de crini şi iasomie.

Lumina, o, iubitul meu, zugrăveşte cu aur ceţurile;

ea împrăştie în supremă risipă pietrele scumpe.

O încântare se răspândeşte din frunză în frunză, dragostea mea!

O încântare fără măsură,

Fluviul cerului şi-a înecat malurile.

Întregul val de bucurie se revarsă în afară.

[VI]

Ţie îţi este dat, Doamne, să iei parte la bucuria acestui ritm ?

Să confunzi, să te pierzi, să te sfarmi

în vârtejul acestei imense transfigurări?

Toate lucrurile se grăbesc, fără răgaz, fără a se uita înapoi,

fără ca nicio putere să poată opri ceva în loc,

toate lucrurile se grăbesc.

Potrivindu-şi pasul cu ritmul acestei neobosite muzici,

fiecare anotimp soseşte dansând, apoi trece mai departe,

culori, sunete şi parfumuri îşi varsă nemărginitele cascade

în această supraabundenţă care se cheltuieşte şi renunţă

la ea însăşi şi moare în fiecare clipă.

[XI]

Mamă, pentru tine alcătui-voi un şirag de perle

din lacrimile mâhnirii mele.

Pentru a-ţi acoperi picioarele, stelele au cizelat inele

de lumină, dar darul meu ar voi să atârne la gâtul tău.

Preaplinul şi strălucirea emană din tine.

Tu ai căderea de a le dărui sau de a le păstra.

Dar această tristeţe a mea îmi aparţine în mod absolut

şi când ţi-o aduc drept ofrandă,

harul tău vine să o răsplătească.

[XII]

Şi acum, rămâneţi cu bine! Vreau să-mi uraţi drum bun,
fraţii mei. Vă mulţumesc, adânc înclinându-mă.

Iată, am lăsat cheile în uşă.
Renunţ la orice drept asupra casei mele.
Dăruiţi-mi însă câteva vorbe bune.

Multă vreme am fost prieteni şi eu am primit de la voi
mai mult decât am putut să vă dăruiesc.

Acum ziua sfârşeşte. S-a consumat lampa care a luminat
colţul meu de umbră. O chemare mi-a sosit
şi sunt gata pentru călătorie.

[XIII]

În acest ceas al despărţirii, uraţi-mi noroc, prieteni!

Cerul se înroşeşte de auroră.

Calea se deschide splendidă.

Să nu mă întrebaţi ce iau cu mine.

Plec la drum cu mâinile goale

şi inima plină de aşteptare.

Îmi voi pune coroana de nuntă.

Nu am îmbrăcat haina întunecată a pelerinilor.

Fără teamă mi-e sufletul, deşi sunt primejdii pe drum.

La capătul călătoriei mele va apărea luceafărul de seară

şi accentele tânguitoare ale cântecelor vecerniei

izbucni-vor deodată sub arcada regească.

[XIV]

Mă cufund în adâncul oceanului de forme,

în nădejdea că voi afla perla desăvârşită şi fără formă.

Navighez din port în port în luntrea aceasta

hăituită de furtună. Departe sunt acum zilele jocului meu,

când îmi plăcea să mă las zguduit de valuri.

Iar acum năzuiesc să sfârşesc în ceea ce este fără de moarte.

În sala de primire, aproape în abisul fără fund

din care se înalţă un cântec negrăit,

voi strânge harfa vieţii mele.

Te voi acorda după ritmul veşniciei, harfă!

şi când va fi vibrat supremul tău suspin,

la picioarele Marii Linişti te voi lăsa

să odihneşti tăcută.

            

[XV]

Cântecele mele te-au căutat de-a lungul întregii mele vieţi.

Ele m-au purtat din poartă în poartă. Prin ele,

pipăind şi scrutând universul, am simţit în jurul meu.

Cântecele mele m-au învăţat tot ceea ce am aflat

şi mi-au arătat ascunsele cărări

şi m-au făcut să descopăr atâţia aştri pe zările afunde ale inimii mele.

Cântecele mele mi-au fost călăuză

în timpul zilei umane

către tainicul tărâm al bucuriei şi al durerii;

iar acum către grilajul cărui castel m-au adus pe înserate,

în timp ce călătoria mea se încheie?

[XVI]

Cine eşti tu, cititorule, care mă vei citi peste o sută de ani?

Nu pot să-ţi trimit măcar o singură floare din coroana

aceasta primăvăratică,

nicio singură rază de aur din nourul acela îndepărtat.

Deschide uşile şi priveşte în depărtare.

În grădina ta înflorită,

culege amintirile parfumate ale florilor vestejite

de acum o sută de ani.

Fie ca să poţi simţi în bucuria inimii tale

Bucuria vie ce a cantat într-o dimineaţă de primăvară,

Trimiţandu-ţi graiul plin de încantare dincolo de veac.