LiTeRaTuRă şi MULTICULTURALISM - BARBU FUNDOIANU , 7 aprilie 2015

LiTeRaTuRă şi MULTICULTURALISM  

BARBU FUNDOIANU (BENJAMIN FONDANE)  

„OAMENI DE LA ANTIPOZI, VOUĂ VĂ VORBESC“

BARBU FUNDOIANU - OPERA POETICĂ

I. CĂRŢI ÎN LIMBA ROMÂNĂ

1. TĂGĂDUINŢA LUI PETRU, 1918

2. IMAGINI ŞI CĂRŢI DIN FRANŢA, 1922

3. PRIVELIŞTI (POEME), 1930

II. CĂRŢI ÎN LIMBA FRANCEZĂ

1. ULYSSE, 1933

2. RIMBAUD LE VOYOU, 1933

3. LA CONSCIENCE MALHEUREUSE, 1937

4. FAUX TRAITÉ D’ESTHÉTIQUE, 1938

5. BAUDELAIRE ET L’EXPÉRIENCE DU GOUFFRE,1947

REVERIE

O, cât aş vrea, în calm, să mor pe dună,

Spre largul leneş al Mediteranii;

Când asfinţitu-ntunecă platanii

Şi noaptea creşte albă pe lagună.

S-ascult vuind din volburi de genună

Cetăţi în clocot, clopote, litanii;

Când Atlantide mucede şi stranii

Îşi profilează stârvurile-n lună.

S-ascult, agonic, vuiet de gondole

Şi brusc – în ritmul lent de barcarole,

Sirenele să-şi fluture năframa.

În vraja caldă-a notelor rebele,

Ca un copil naiv – să nu-mi dau seama!

Şi să m-arunc în mare după ele.

„EVREU DE BUNĂ SEAMĂ ŞI TOTUŞI ULISSE“

CÂT CUPRINDE VEDEREA

În noaptea asta am văzut copaci smulgându-se din pământ

focul desfăcusie plicul mării
zorile erau prost distribuite
pe fondul pânzei care reprezenta pampasul
un cal alerga nechezând pe un nor
el uimea ochiul albastru al porumbeilor obosiţi
– era un vis sau poate era o viziune?

voiam să aprind lampa raţiunii
voiam să-mi trezesc muşchii
să mă ascund după pata de unsoare
era acolo lumea vegherii a minunilor
necunoscutul se răsucea pe pântec

reclame de foc lăudau Coasta de cerneală

rătăceam orb prin sălile de aşteptare ale gărilor

şi-i întrebam pe oameni spre care ţel mă-ndrept

de ce voiam să merg atât de departe să-mi părăsesc patul

să-mi hrănesc febra cu banchize

evreu de buna seamă şi totuşi Ulisse

zadarnic jupuisem de piele universul

pâini voiajau prin aer cu ochii deschişi

spaţiul nu se putea mânca

spaima dansa goală în jurul unui peşte uriaş
mulţimile înaintau robuste şi încăpăţânate       

urletele lor erau lungi şi sordide

cereau moartea subită

zgomote în jurul capetelor

erau oare păsări

tunetul arunca pumni de cuvinte                         

ce căutam pe balcon?

strigai după ajutor cu glas pierdut

dar în zadar mă văicăream gemeam

o fericire neştiută îmi cuprinsese şalele

Strigam că-s liber fericit dar groaza

îmi arunca un soare crud abia copt

ce putrezea când l-atingeam cu mâinile

ce-aş fi putut să fac decât

să izbucnesc în râs satisfăcut                               

singur! eram deodată singur în lume singur cu al meu râs

da eram singur încercam să aflu unde-i Dumnezeu

toate sertarele erau în sfârşit deschise căscate

unde-ar putea să fie

am sfâşiat pânza cerată a neantului

unde-ar putea să se ascundă să se înghesuie

unde-ar putea de-atâta vreme să îmi apese pleoapele

CVARTETUL AQUILAR

ULISSE

Lui İlarie Voronca

Şerpii aduşi în cuferele mării

posacii zori din porturi cu sori viitori

străbat oraşu-acesta liber

necunoscut necunoscut unde te duci unde mă duc

printre resturile de portocale ale oboselii

oraşul în genunchi lustruieşte parchetul foamei 

niciun pom nu-şi scoate pălăria când mă apropii

dar afişele anuaţă serbări dezmăţate

afişe pentru filme de groază şi greve sângeroase

să fiu eu într-adevăr cel aşteptat la sărbătoare

trebuie oare să-mi arăt coastele

trebuie să strig în gura mare

care-s cuvintele de care aveţi nevoie

ce stea v-ar face vouă plăcere să vedeţi

eu graiul vostru nu-l cunosc ce pot să fac

eu nu sunt ghicitor

cuvintele şi necazurile mele sunt cele ale tuturor

nu sunt taumaturg

mi-s goale buzunarele de aur plămânii mei sunt goi de aer

speram să văd alte chipuri decât pe-al meu

mă săturasem să colind Europa cu fesele crăpate

n-aveţi alt limbaj altfel de crize

acelaşi lucru şi totuşi

puţina bucurie pentru un călător flămând de umbră
puţină uitare pentru rănile nopţii           

puţină carne blondă pentru setea mea                  

străzile sunt arcane aspre eu încotro s-apuc

unde sunt mâinile voastre de prieten sexul vostru de zăpadă

nimeni nu şi-a îndreptat spre mine privirea albastră

pereţii sunt plini de crime rufele întinse la uscat 

ce faceţi cu soarele vostru     

lăsaţi-mă să-mi tai din el o felie însângerată  

am câteva vise pârguite să le împărţim           

zadarnic mă privesc în vitrine sunt singur         

am oare ceva să vă spun

n-aţi putea să mă înveseliţi fie doar un secol

am atâta nevoie să râd să plâng           

dar cine vrea să-i dăruiască puţină bucurie unui drumeţ

nefericit

şi care femeie m-ar însoţi în primul hotel              

pentru zece secunde de mângâiere surdă
am în mine atâtea care-ar dori să tacă

atâtea curcubeie pentru umerii voştri supli

nădăjduiam să dau de-o ţară plină cu surse minerale

trebuie oare să-mi port numele ca pe o pată de grăsime  

deci ajutaţi-mă să mă uit

am să vă plătesc cândva cu imagini şi suspine

am venit la voi cu mâinile goale                               

ajutaţi-mă să mă îmbogăţesc                                

ajuţaţi-mă să aflu automata bucurie

EXODUL

Oameni de la antipozi, vouă vă vorbesc,

vă vorbesc aşa de la om la om,

cu puţinul din mine ce a mai rămas din om

cu picul de glas ce mai am în gâtlej.

O! de n-ar striga,                          

de n-ar striga sângele meu de pe drumuri, răzbunare!

Alalli a sunat, vânatul e prins,

dar lăsaţi-mă să vorbesc, să vă mai vorbesc

cu aceleaşi cuvinte ce ne-au fost comune,

mai avem doar atât de puţine cu înţeles!

Veni-va o zi, aceasta e sigur, când cu setea potolită,

noi vom fi dincolo de amintire,

moartea va fi desăvârşit opera urii,

iar eu voi fi un mănunchi de urzici

sub picioarele voastre.

Ei bine, atunci să ştiţi că aveam şi eu un obraz

ca al vostru. O gură care se ruga ca şi voi.

Iar când un fir de praf pătrundea sau un vis

în ochi, acest ochi plângea un pic de sare.

Şi când un spin răutăcios îmi zgâria pielea

curgea din ea un sânge tot atât de roşu

ca şi al vostru.

O, da, ca şi voi am fost şi eu crud,

şi dornic de duioşie şi însetat de putere,

de aur, de plăcere, de durere.

Ca şi voi am fost rău şi mi-a fost teamă,

încrezut în timp de pace şi beat la succese

m-am împleticit speriat în ceasul eşecului!

Da, am fost un om ca toţi ceilalţi

hrănit cu pâine, visuri, desperare. Da,

am iubit, am plâns, am urât, am suferit,

am cumpărat flori şi n-am respectat

întotdeauna scadenţele. Duminica

mă duceam la ţară să pescuiesc,

sub ochiul lui Dumnezeeu, peşti ireali,

mă scăldam în râul

care cânta în păpuriş şi mâncam cartofi prăjiţi

seara. Apoi, apoi mă înapoiam acasă să mă culc

trudit, cu inima ostenită şi plină de singurătate,

plină de milă pentru mine, plină de milă pentru om,

căutând, căutând zadarnic pe un pântec de femeie

acea pace de negăsit pe care cu toţii am pierdut-o

odinioară, într-o livadă mare în care înflorea,

la mijloc, arborele vieţii...

Am citit ca şi voi toţi jurnalele, cărţile,

şi n-am înţeles nimic despre lume

şi n-am înţeles nimic despre om,

deşi adesea am susţinut altminteri.

Şi când moartea, moartea a venit,

am pretins poate că ştiu ce-i, dar azi, azi

vă pot spune adevărul:

a pătruns întreagă în ochii mei uimiţi,

uimiţi de cât de puţin pricep.

Voi, voi aţi priceput mai mult decît mine?

Şi totuşi, nu!

Eu n-am fost un om ca voi.

Voi nu v-aţi născut pe drumuri,

nimeni nu v-a aruncat prin canaluri copiii,

pisoi micuţi, ce n-au făcut încă nici ochi,

voi n-aţi rătăcit din oraş în oraş

hăituiţi de poliţie,

voi n-aţi cunoscut dezastre în zori,

vagoanele de vite,

şi hohotele amare ale umilinţei,

acuzarea de o crimă pe care n-aţi comis-o,

de crima de a exista,

schimbând nume şi obraze

spre a nu purta un nume hulit

şi un obraz care a servit lumii întregi.

drept scuipătoare!

Va veni, fără îndoială o zi, când acest poem

se va găsi în faţa ochilor voştri.

El nu cere nimic! Uitaţi-l, uitaţi-l! Nu e

decât un ţipăt, ce nu poate fi subiect

de poem perfect; voi avea oare timpul

să-l sfârşesc?

Dar când veţi călca în picioare mănunchiul de urzici,

ce am fost eu într-alt veac,

într-o istorie care, pentru voi, va fi perimată,

amintiţi-vă doar că am fost nevinovat

şi că, întocmai ca şi voi, muritorii acelor zile

am avut şi eu o faţă brăzdată,

de mânie, de milă şi de bucurie,

o faţă de om, pur şi simplu!

 
CÂTEVA CUVINTE PĂDUREŢE

                      

[I]

Volumul de faţă aparţine unui poet mort, în vârstă de 24 de ani, prin anul 1923. De atunci urma lui se pierde prin continent. Cei care l-au desluşit undeva, într-un „studio“ de cinema, sau în biroul unei societăţi de asigurare, au întâlnit un om rece şi insensibil pentru o activitate care-i era atribuită şi niciun fel de lacrimă

în privire pentru un trecut în căre cheltuise energia unei semnificaţii. Mort? Nu, asasinat după toate regulile artei, după o lungă uremie morală, în care voinţa lui de a săvârşi şi voinţa lui de a fi s-au luat în lupta crâncenă, desfrunzindu-se una pe alta de pene, de sânge, ca în faimoasele bătălii de cocoşi, în Flandra. Celui căzut, cu gura în ţărână, i-am supravieţuit eu.
Nu-i încă momentul să hotărăsc dacă sunt eu mortul, 
sau dacă eu asasinul.          

BARBU FUNDOIANU (PARIS, 1929)

[II]

Poezia aceasta s-a născut în 1917, pe vremea războiului, într-o Moldovă mică cât o nucă, într-o febră de creş­tere, de distrugere. Nimic din ceea ce constituie materia primă a aeestui lirism nu mai exista în realitate. Poetul privea curgând pe după geamuri armatele cenuşii şi tobele batând a moarte; el închipuia un univers pacific în care crea, inventa, astăzi privelişti de arătură, mâine exaltarea mistică a morţii în pâine. Scuza poeziei lui descriptive stă înainte de toate în faptul că descripţia lui nu avea un model real, ci năştea din negura minţii, ca o protestare intimă împotriva peisajului mecanic, de gloanţe, de sârmă ghimpată, de tancuri.

BARBU FUNDOIANU (PARIS, 1929)

 [III]

Poezie! Câtă nădejde am pus în tine; câtă certitudine oarbă, cât mesianism! Am crezut că în adevăr poţi libera şi răspunde acolo unde metafizica şi morala şi-au tras de multă vreme obloanele. Te credeam singura metodă valabilă de cunoaştere, singura raţiune a fiinţei de-a persevera în fiinţă. În poem, cu o lupă măritoare în ochi, desluşeam atent miile de revoluţii, miile de aberaţii ste­lare. Numai în poem, lumea ireală, pe care o traversăm ca fantome, părea că ia o formă, că devine materie vie.

BARBU FUNDOIANU (PARIS, 1929)

[IV]

Numai în poem, produs îndelung de calcul şi hazard, hazardul 
se resorbea ca un fir de aţă într-o rană. Omul se dezbrăca 
de întâmplător, de capriciu, de generaţia spon­tană şi proiecta
 în afară de dânsul o lume văzută sub specie aeterni. Paradisul terestru era în idee. Ideea era centrul şi sâmburul poemului.

Pe vremea aceea eram gol şi nu mă ştiam gol. Şarpele nu-mi arătase încă, cu degetul lui gingaş, în ce colţ de rechizită se afla decorul vopsit recent, cu arborul Binelui şi-al Răului. Din fructul arborelui oprit am mâncat. Şi-am văzut îndată că eram

gol; că Frumosul nu era mai puţin min­cinos ca Adevărul

şi ca Binele, ca Progresul şi Civilizaţia.

BARBU FUNDOIANU (PARIS, 1929)

[V]

Vorbele dintr-o dată s-au lepădat de mine; în noapte, am început să strig fără cuvinte. Devenisem orb, cu o lampă în mână. 
Am înţeles, brusc, că paradisul meu pământean, cu boi, cu belşug, cu balegi era o minciună; şi minciună poemul oriunde ar fi fost. 
Minciună Hugo, Goethe! Minciuna serafică Eminescu! 
Cu Baudelaire, cu Rimbaud, o sprânceană numai 
de adevăr începea.

BARBU FUNDOIANU (PARIS, 1929)

 [VI]

Am crezut poezia din mine sleită brusc de o mână care aducea şapte ani de vaci slabe. În ziua când s-a întors singură, ca un puţ artezian, stropindu-mă cu un curcubeu pe muşchi, fără să bată-n uşă, am înţeles din ce profundă mizerie scoteam capul, ce prieten misterios de fecund îmi arunca un colac de salvare. Am înţeles 
că nu te lepezi, nici nu apuci poe­zia când vrei, cu laţul. A deschis uşa şi-a strigat: cu-cu! Din ceasul acela am înţeles că poemul 
e altceva... Ce?... N-am priceput prea bine... nu pricep încă... 
 Ceva care modifică realitatea? Nu... Ceva care mă modifică... 
Pe mine? Dar cine? Şi cine-s eu? Dacă a fi poet înseamnă
 a crede în minciuna poeziei, poezia mea de astăzi 
e mai prejos ca leac decât alifiile băbeşti.

BARBU FUNDOIANU (PARIS, 1929)

[VII]

Poezia nu-i o funcţiune socială, ci o forţă obscură care-l precede pe om, care-l urmează. Din toate părţile privirea ei ne surâde, 
ne măsoară, ne aruncă serpentine şi obuze. Ţinuta deci e de rigoare. Puţină eleganţă, puţină demenţă, domnilor! Tot viitorul pozitiv depinde de atitudinea pe care veţi fi avut-o pe frânghie,

 în timpul dansului de groază. O floare, numai una, zvârlită dintr-o lojă perfidă şi, în priviria acrobatului rămasă pe dânsa, leşină echilibrul, se sparge, aerul ca o sticlă. Faceţi loc, domnilor, panica-i o glumă proastă, iată numărul următor. Reprezentaţia continuă. Preţul biletelor nu se înapoiază. Nimic nu-i reversibil.

Nimic din ce a fost nu va mai fi niciodată. La judecata din urmă, poezia singură va judeca pe om. Ea singură nu l-a pierdut o clipă din ochii ageri. Cine îndrăzneşte să-şi ridice capul, să asmută vorbele? Omul e un animal pe care poezia îl ciopleşte din lut, 
sau îl aruncă în aer cu dinamită.

BARBU FUNDOIANU (PARIS, 1929)

  „UN DESTIN CARE NE SFIDEAZĂ ŞI NE SOMEAZĂ“ 

[I]

 „La 3 octombrie 1944, un mare poet, un strălucit gânditor, 
un intelectual de o rară calitate umană, purtând numele de Benjamin Fondane, B. Fundoianu, B. Wechsler, era ucis la Auschwitz, „îmbogăţind“ - cum scria Virgil Teodorescu într-un poem omagial - „cenuşa cuptoarelor naziste cu un pumn de pulbere rătăcitoare“. Iniţiind această ediţie de Opere, 
nu putem să nu ne gândim la omul care s-a aflat la originea lor 
şi să nu încercăm să retrăim imaginativ oroarea, 
atrocitatea, nedreptatea cumplită, barbaria absolută.“

MIRCEA MARTIN

[II]

A vorbi despre Fundoianu-Fondane, a reflecta asupra textelor sale, a ţine colocvii, mese rotunde sau a compune numere speciale de reviste dedicate lui, reprezintă operaţii care nu au nevoie 
de pretextul unei comemorări sau aniversări. Cu atât mai mult,
 o ediţie (critică) a operelor sale se cere eliberată (pe cât posibil) de circumstanţe şi conjuncturi fără a pierde din vedere mesajul infinit preţios pe care biografia autorului, modul său de a trăi, de a-şi trăi scrisul, ni-l transmite. Fundoianu-Fondane este un autor ce se impune conştiinţei şi memoriei oricui i-a citit doar câteva poeme (româneşti sau franţuzeşti) ori câteva eseuri (româneşti sau franţuzeşti). El este un gânditor şi un poet care are încă multe să ne spună. Apelăm la el şi el apelează la noi, ne interpelează. Avem nevoie de el şi el are nevoie de noi în aceste timpuri 
în care ideologiile, ce păreau că se decolorează,

se recolorează aproape religios, iar dispoziţia 
amnezică este în creştere.

MIRCEA MARTIN

[II]

Poet vizionar şi tragic, gânditor existenţial, comentator literar 

şi politic de o luciditate excepţională, vecină uneori cu profeţia, apropiat de mediile avangardiste, dar adversar al oricărui extremism străin de spiritualitate şi de cultură, 
Fundoianu-Fondane a crezut în mesajul şi în destinul operei sale şi, din această cauză, nu a ţinut nici un moment să se afirme 
cu preţul propriei demnităţi. „Inactualitatea“ pe care s-a complăcut să o cultive, nu fără o anumită ostentaţie ironică, 
de-a lungul perioadei sale româneşti, s-a dovedit câştigătoare 
pe termen lung. Expresia sensibilităţii sale poetice îşi descoperă astăzi noi complexităţi, multe dintre ideile lui par să fi fost purtate de timp, actualitatea lor ţine de perenitate. Scrierile sale în limba română sunt opera unui demoralizator şi a unui decolonizator 
a cărui impietate nu cruţă nici natura, nici cultura.

MIRCEA MARTIN