„ŞI POEZIA ARE
DUMINICILE EI“
VIFORENI, 10 APRILIE 2015
OCTAVIAN VOICU
(1940 – 2005)
Constantin
Puşcuţă, cel ce s-a născut la 28 octombrie 1940 în satul Viforeni, din judeţul Bacău, a devenit, din 1966, prin pseudonim
literar, Octavian Voicu. Om al cetăţii şi om al cărţii, având o
singură profesie, de rob al poeziei,
Octavian Voicu înseninează spaţiul cultural băcăuan prin volumele sale.
1.
Ce întemeiază privighetoarea (1973)
2.
Viaţa pe rod (1975)
3.
Cât eşti lumină (1979)
4.
Cartea locului (1986)
5. Eu sunt, tu eşti, El Este! (1998)
6. Pagini alese (2000)
7. Cartea lui Copil Împărat (2002)
8. Cartea privirii (2003) |
|
OCTAVIAN
VOICU, PRIVEGHI AM FOST
„Ce întemeiază
privighetoarea..., Poetul...? Nu mai mult decât Cântecul! Spunerea
despre existenţă şi întru existenţă. Rugăciunea, legătura noastră cu Dumnezeu. Dezmărginirea şi sinergia, asumarea Jocului Secund! Rămâne ce
întemeiază poeţii sau, «ceea ce dăinuie, întemeiază Poeţii» – spune
Hölderlin. Iată, sunt treizeci de ani de la
apariţia acestui volum şi cred în continuare în această artă poetică – Poetul este cel de pe buzele căruia cuvântul
întemeiază! Umilinţă
absolută, smerenie, nu orgoliu: a da sens superior prin Cântec fiinţei care suntem!”
OCTAVIAN
VOICU
OCTAVIAN VOICU, POEMUL-RUGĂCIUNE
„Cred în poemul-rugăciune. Într-o asemenea rostire, se adună toată «deofiinţa»
noastră, a Omului. Cred, împreună cu alţi poeţi, că orice poet autentic
este rugăciune, întrezărire de absolut,
rostire maximă. Limbajul poetic este numirea fiinţei noastre! Cuvintele sunt mari, dar mă locuieşte această propensiune, acest dor. Scriem un poem neîntrerupt.
Nu mă interesează să scriu metafore,
cuvinte sărace, înstrăinate, figuri
de vorbire în sine. Chiar dacă ele sunt, mai mult sau mai puţin, ingenioase. Când ne rugăm lui Dumnezeu, toate limbile sunt universale, de «circulaţie» cosmică! În această «întemeiere» nu sunt limbi mari, mijlocii, mici!”
OCTAVIAN
VOICU
OCTAVIAN VOICU, SUNTEM O IVIRE
ÎN LUME
„Suntem o ivire în lume, înmulţim, generaţie după generaţie,
rugăciunea pentru neamul din care suntem. Poate am căpătat o anumită îndrăzneală
în discursul meu de a fi solidari, de a fi memorie cuprinzătoare, neadormire,
de a deosebi binele de rău, de a căuta timpul potrivit cu descoperirea unuia
către altul, de a nu privi ca neînsemnat pe semenul meu. Iubirea aproapelui nu înseamnă lipsa de judecată de
valoare, ba, judecata ce mi-o fac, mi-o fac prin el! Dar încă o dată, mă rog lui Dumnezeu să am darul de a
învăţa de la semeni, de la cei în mijlocul cărora trăiesc.”
OCTAVIAN
VOICU
OCTAVIAN VOICU, SĂ
FIU CU SEMENII MEI
„Mărturisirea Fiinţei! Programul şi scopul? Să fiu cu
semenii mei şi cu cei care au fost şi cu cei care vor fi o bună lumină. O îmbunătăţire. O visare cu ochii deschişi. O desluşire. Cosmosul s-a „ordonat”
după Cântecul divin – să căpătăm şi noi oamenii, asemănare – fiind suflet
deplin. Întunericul nu este lumină neagră, ci lipsă de Lumină, tot aşa păcatul
– lipsa ascultării; moartea – lipsa vieţii; tăcerea – lipsa cuvântului; urâtul
– lipsa frumosului! Eu sunt un idealist – din Om nu se poate şterge chipul
Cuvântului! Şi poetic locuieşte, există, omul – a spus acelaşi Hölderlin. Dar
poate mai adevărat ar fi că nu eu am scris cărţile,
multe, puţine, câte sunt, ci ele m-au scris pe mine!”
OCTAVIAN
VOICU
|
 |
|
„ALTOR FIINŢE PĂMÂNTU-I DE ADĂPOST“
PĂRINŢI
Tot mai singuri, tot mai vechi.
Şi vorbesc atât de tare încât
Stârnesc păsările din curte.
Vorbesc de toate, fără înconjur.
Îi aud cum spun:
De ce băiatul nostru n-o fi dormind noaptea?
Parcă ne-ar avea el acum pe noi copii!
Tot mai singuri, tot mai vechi
Tac şi se privesc
Ca şi cum s-ar vedea după o mie de ani.
OCTAVIAN VOICU
AMINTIRE
Stă sub umbrar şi mereu tropăie
Alungând muştele rele de vară,
Căluţul alb ca de vis.
De peste gard un copil i se joacă
În ureche cu o păpădie.
Trec şi tot acest poem mă urmăreşte
Cum m-aş întâlni cu copilăria
Şi s-ar lua după mine
Să mergem într-o altă vară, uitată,
Acolo la Viforeni.
Trec...
OCTAVIAN VOICU
IULIEPe dealurile cu flori, acolo la Viforeni,
numai eu şi
albinele într-o amiază de iulie;
cărarea abia
se ghiceşte sub iarba grasă;
e pe-aproape
casa de veci a satului
şi nimeni nu
trece fără vreo treabă
cum eu acum
îmbătându-mă de-o dulce privelişte;
dintr-o culme
în alta spre-o mirişte câţiva grauri;
sub un tei
toropit sunt cel de-acum o mie de ani;
copilăria cu
turme şi cu jucării decupate
dintr-un
bostan verde mă cheamă
şi eu nu mai
am cuvinte să-i răspund;
trec doar
murmurând încă o dată locul,
trec doar
murmurând încă o dată locul.
OCTAVIAN VOICU
DE TINE SĂ SE SPUNĂ
Cu faţa ta arzând treci înainte,
Topeşte porţi şi surpă, fă cărare.
Să ia lumină din lumină fiecare
Şi gura să se-nvrednicească de cuvinte.
S-adăpostească-n palma ta gângănii,
Găsească toate rost sub straşini largi,
De tine să se spună: i-au fost dragi
Aceste locuri, le trecea zburând pe sănii…
OCTAVIAN VOICU
MARE DE NETRECUT
Mâinile mamei adunând boabe
Pe sub butuci de vie –
Acum, în toamnă! Mâinile ei
Văi şi urme – crengi puternice.
Prin ani, carte de citit o viaţă…
Mâinile mamei alegându-mi un măr
Domnesc, rotunjindu-mi faţa.
Cum altădată, în copilărie,
Îmi atingea obrazul – pregătindu-mă
De drum.
Mâinile ei de pus deasupra rănilor lumii!
Mâinile ei aspre, dulci. Sărut
prelung
Pentru un fiu şi cuvintele ei,
Care nu se pot lua în deşert,
Pentru că sunt atât de puţine
Şi-abia de ţi-ar ajunge să spui:
Lacrima aceasta de la mine la tine –
Mare de netrecut…
OCTAVIAN VOICU
|
 |
|
„SUNT UN VESTITOR BUN?“
POEM
E septembrie şi mă duc să-l aflu
Pe domnul Bacovia prin grădinile oraşului,
Trebuie să fie pe acolo preumblându-se,
Căutând un vers –
Sau deja murmurând unul –
,,Sunt clipe când toate le am...”
E septembrie! Notează că eşti fericit...
Că lumina ce ţi s-a dat, strigătul,
Pentru drumul înapoi, înainte, au fost adevărate.
Notează: prima vamă bună de frunze a fost
Luată, aseară, de un vârtej puternic.
Şi nu numai atât,
Istoria contemporană
Se scrie, o scrii, şi chiar mai mult,
Cu propria ta mână,
Fii mulţumit!...
OCTAVIAN VOICU
SCRIE DESPRE
IUBIRE
Scrie despre iubire strigă
în gura mare
pune mâna pe inimă
tu care ai cuvânt
nu peste mult Domnul va
veni pe pământ
să ne întrebe de darul ce
ni L-a lăsat
de Legea cea dreaptă
şi de toate câte cu ea
sunt
scrie despre iubire nu
pregeta
de iubire toată răutatea
se teme
spune tuturor aceastea cu
vreme şi fără vreme
eşti cel cărui s-a dat
cuvântul spre a-l întrupa
OCTAVIAN VOICU
DAR EU VĂ SPUN
Dar eu vă spun: e o părere
că ştii
Pe de rost cum va arăta
iarba
Din primăvara ce vine –
E o amăgire că înfrunzirea
Va fi cum a fost cea
dintotdeauna.
Eu spun: miracolul există
Şi nimic nu a mai fost,
Şi totul e altceva.
Spun: sufletul poate
îmbătrâni,
Ochiul şi urechea pot
deveni nepricepute.
Pot minţi, pot să se
sature de viaţă.
Spun: minunile se
întâmplă.
Frunza pe care o veţi
vedea
Va fi altă frunză,
Firul pe care îl veţi
vedea
Va fi alt fir,
Steaua deasupra altă stea.
Tu, din colţul tăcerii,
eşti prea devreme
Ieşit din această vale,
De nu auzi cântările,
rodirile,
De ochiul tău nu vede pe
ceruri
Primeniri...
OCTAVIAN VOICU
DE VREME CE TOATE
Am găsit că apa acestui
loc este limpede
Şi vânturile blânde,
Am aflat un loc bun
Sub un crug pe care-l voi
stăpâni –
Spune cel ce întemeiază.
Şi de vreme ce toate sunt
prielnice
Aici vreau să mă înalţ.
Vreau să fiu fruct al
acestui loc
Şi mormânt bogat.
Izvorul va creşte în
preajma mea
Şi copacul grădinii va
înflori –
Cei ce vor veni şi din
stele
Mă vor afla aici –
Numai cel ce a stat pe un
loc ştie
Al cui este şi care-i
obiceiul.
OCTAVIAN VOICU
ÎN TOATE DIMINEŢILE TALE
Caută în toate dimineţile
tale
Chipul curat al stelei
Care te-a privegheat,
Firul care ţi-a liniştit
auzul –
Şi pasărea care te-a
legănat.
Caută în toate dimineţile
tale
Cântecul care închide
rănirea,
Care înalţă suflarea,
Care se depărtează de
ţărmuri în spaimă.
Caută ce poţi numi,
Ce vămile cuvântului
prind,
Ce sufletul tău speră.
În toate dimineţile tale
fii
Lacrima pe care soarele
O va răsfrânge în mii de
feţe,
O va zidi ca pe un astru.
OCTAVIAN VOICU
PRIMĂVARĂ ÎN ICOANE
Luminile, cum cad în aur,
dau frunzare
şi tu pe sub toate imnul
dezlegând
te preamăreşti, e rupere
de gând,
ţi-e inima de Dumnezeu mai
mare;
crescutul fir e freamăt
răsunând,
se unduiesc izvoare către
mare,
respiri efluvii ample,
planetare
şi imnul tău e purpură
cântând;
părinţi pe margine, tăcută
fire,
se auzind din toate o
chemare,
cupolele şi ele dau în
floare,
cuprindere ţi-e sufletul,
zidire,
se vindecă şi iarăşi se
răneşte
fiinţa ta şi iarbă sfântă
creşte!
OCTAVIAN VOICU
ROUĂ PE ALTARE
Spovedire de lumină în
fereastra ta
şi de întuneric spovedire,
trecem pe sub toate cu
uimire
şi întrebând şi fără a
întreba!
Ocolire, vârfuri, cale,
umbre
peste spinii depărtării
strânşi aproape,
punem piatra unghiului şi
ape
dau la turnuri turme să
se-adumbre,
cumpene şi creştete
albite,
orbii stând la vânt să
prindă veste,
mână cel ce vrea să treacă
peste
prăbuşiri, hotare
nenumite,
cuibărite nopţi
şi-mpărăţii fugare
ridicări în dimineaţă rouă
pe altare.
OCTAVIAN VOICU
AUD PRIN VIS
Aud prin vis cocoarele,
aud ţărmul
Izbit de sloiuri -
Sunt un mugure uriaş
Pe copacul luminii.
Doamnă, ce semne sunt
acestea:
La răsărit şi la apus
La miazăzi şi miazănoapte
Bat aripi;
Iese abur din câmpia
vânătă.
Să fie primăvară, atât de
timpurie...
Au grăbit-o cuvintele
mele,
Inima mea îndrăgostită.
Sunt un vestitor bun?
Gura mea poate potrivi
minuni!?
OCTAVIAN VOICU
POEM DE SEARĂ
Pune aceste frunze între
cărţile acelea
şi ele îngălbenite
pune-le cu mâna ta blând
cum ai umbla cu o foarte
îndepărtată lumină
acum ajunsă în palmele
tale
o uitată urmă a trimisului
de seară
aduni în pace o lacrimă
dar chipul fecioarelor
este voia cea bună
acasă doarme oşteanul
peste timpi poate toate
durerile
uşor să pui această frunză
la rana care se vindecă
prin vis
uşor să şi duci lumina
celui ce te-a strigat din
noapte
ca pe un fiu
ca un măr pământul
şi umbra lui pe foile unei
cărţi de poezii
murmură acest vers
OCTAVIAN VOICU
TAINA SĂRBĂTOARE RARĂ
Şi poezia are duminicile
ei
când devine rugăciune
nu se mai lasă scrisă pe
genunchi
bătută la maşină
ci numai şoptită acolo în
tăcere
lângă zidul vechi
pe care lipite în
zugrăveală
chipuri neştiute aşteaptă
tu care nu ştii cum se
numesc acele cuvinte
cu care te mângâi şi le şi
uiţi până acasă
poate eşti chiar sacra
rostire
cum Domnul a zis aşa să se
facă
şi va fi umbra ta o pânză
rară
prin care stelele scapără
ninse cu uitare
OCTAVIAN VOICU
|
„DOAMNE, PRIN ÎMPĂRĂŢIE“
PORUNCI
Parcă aş avea de luat ceva în grabă,
aşa mă uit peste toate de lacom:
şi pajiştea aceasta,
şi izvorul acesta,
şi floarea de acolo,
şi copila de acolo.
Parcă aş fi trimis în grabă să aduc ceva,
aşa mă uit peste toate.
Oare
pentru cât timp am fost uitat?
Oare când urechea mea va auzi porunca:
de-ajuns!?
Pune din zbor la locul lor toate.
Dă drumul şi foii aceleia
ce-o ţii la piept închisă cu o lacrimă;
du-te în împărăţie
şi învaţă cea mai înaltă cântare;
este acolo un pom; poţi să stai cât vrei sub el.
OCTAVIAN VOICU
DOAMNE, PRIN ÎMPĂRĂŢIE
Doamne, prin împărăţie,
una mie, una Ţie,
prinde mărul auriu
cât nu-i veacul prea târziu;
cine trece şi priveşte
cuvintele nu găseşte
şi ne tace îngereşte.
Doamne, prin împărăţie,
fluturi prind cu-o
pălărie,
unul mie, unul Ţie,
parcă-i anul
o mie;
de departele e aproape
şi călătorind pe ape
una mie, una Ţie,
nimeni ştie, nimeni ştie,
iată că-i şi-a doua mie.
OCTAVIAN VOICU
POVESTE
Toate se uită ca şi cum nu ar fi fost,
tu, eşti cel de după un milion de ani, care treci,
alte albii s-au făcut poteci,
altor fiinţe pământu-i de adăpost.
Peste fântâna în care te apleci
un alt chip s-a căutat, s-a răsădit,
tu însuţi ai uitat de unde te-ai ivit
şi încotro urmează să pleci.
Pune deoparte steaua pentru o altă cale,
se anunţă mutări, se sting planete.
Turma care urcă acum din vale
este pierdută de-un fluier şi de-un păstor.
Stă norul negru pe îndelete,
nu-i pajiştea noastră lângă un pururi izvor.
OCTAVIAN VOICU
BALADĂ VECHE
Pe-o
margine de drum în sus
s-a-nţepat
moartea-ntr-o holeră
şi stă
într-un picior şi strigă
parcă s-ar
pune de zaveră.
Şi trece-un
om şi-o ia în car
suind-o
snop pe fânul moale
şi nici la
deal nu o dă jos
să nu se
plângă dumisale.
Şi cum merg
ei aşa-n amurg
s-o întrebe
îi dă ghes tăcerea:
„Umbli de una prin ponoare
şi nu te temi
cum e muierea?”
Dar când
se-ntoarse de răspuns
înspre
creştina păguboasă
văzu pe
zarea dată-n crai
de lună
nouă prinsă-o coasă.
„Ia uită-te, îşi zise-n sine,
cum am uitat să-mi iau unealta”
şi îi şopti o umbră aproape:
„Nu-i coasa ta, aceea-i alta.”
Pe-o margine de drum în sus
s-a-nţepat draga-ntr-o holeră
şi stă într-un picior şi strigă
parcă s-ar pune de zaveră.
Scapără noaptea sub copite
şi drumu-i hău de peste lume
şi mână-un om căruţa verde
şi nimeni nu-i ştie de nume!
PRIVEGHI AM FOST
Cuvintele ce vin, izvor să se facă
alături, dulce izvor;
lângă ele, lângă ele
voi trebui mereu găsit;
nu mai am nici un zbor;
de-acum eu cu mine
spornic învăţând de la copii,
de la trecători, de la dobitoace,
de-acum eu pe mine strigându-mă
tu, celălalt, vino-ncoace;
de-acum eu cu mine
zidindu-mă lângă drum;
toţi, care treceţi, învăţaţi-mă:
sunt
scorbură neştiutoare,
orbire de
fum.
Priveghi
am fost şi m-am făcut poveste;
eu am spus mereu de drumul
celui ce se duce;
o, târziu pricep, târziu,
că sunt neştiutorul;
pentru mine toate drumurile sunt răscruce.
OCTAVIAN VOICU
VERSET VI
Bat clopotele toate
să te cheme la rugăciune,
intră sufletul tău în
minune,
Doamne, de la miresme nu-L
mai scoate,
nu-L mai scoate de la
lumina ca mierea,
lasă-L să-şi ia de-acolo
puterea,
să-şi ia cuvântul, să-şi
ia poezia
şi uşor să umble ca
păpădia
şi ca un fluture
şi nimic să-l scuture.
Ascultă cum clopotele bat
şi te cheamă la împărat!
OCTAVIAN VOICU
ODATĂ
Doamne, ninge-ne aici adânc şi îngroapă-ne
cu tot cu mânăstire;
joacă-te cu atâtea petale peste noi,
încât să fim lacrimă lângă zidire.
Şi lasă-ni-l nouă pe acest zălud de ţigan
urcat pe masă să ne cânte
până nici o lacrimă nu vom mai avea.
El de toate să ne descânte.
Doamne, nu ne mai duce în alt plai –
uită-ne de lume, de toate.
Troieneşte-ne, desprinde-ne din poveste,
mânăstireşte-ne de se poate.
CÂND VA FI
Când va fi să trec la vămi,
Doamne, lasă-mă cu flori,
multe-n păr şi-n braţe multe,
Şi multe la subţiori.
Vreau cu ele să corup
Pe oculte îngere —
Să-mi asculte-o plângere
Ce-mpotriva nimănui
O aveam de mult s-o spui.
Cînd va fi să trec la vămi,
Doamne, lasă-mă cu iarbă,
Din poiana de desculţ
Sunt un prunc, deşi am barbă –
Căci va trebui să-mi pun
Aşternut pe pietre reci,
Doamne, nu-i uşor să-ţi faci,
Aşternut pe sub poteci.
OCTAVIAN VOICU
 |
COASTA VIILOR
Culeg târziu din boabele uitate
pe Coasta Viilor cu morţi
şi ei târzii la cine ştie care porţi.
Îi spală, Doamne, de păcate!
Culeg târziu şi-i dulce rodul, sorţi
nu pun, le ţină vremea măsurate
pe câte nu le aflu, scuturate
luminile ce-ai vrea să le mai porţi!
Din depărtare corn şi pentru mine?
Sau o părere? Veacul se încheie;
fântânile prea pline să le beie
de nicăieri vreo turmă nu mai vine…
Pe-o margine de noapte tai cărare.
Te zboară gândul ca pe-o arătare!
OCTAVIAN VOICU
|
 |
OBICEI
Acolo, pe deal, la Viforeni
acum se fac dezgropări de oameni vechi
şi vin peste oasele părăduite se toarnă
şi cuvinte de iertare se spun;
acolo, pe deal, la Viforeni
în bisericuţa de lemn
se petrece toată lacrima mamei,
se adună toată amintirea.
Acolo eşti cu rădăcina, trup al meu,
acolo-i bunicul, bunica,
acolo-i pasărea, care toată primăvara
găseşte liniştea liniştii
ca să-şi scoată puii.
La deal s-au dus toţi,
la deal s-au dus toţi
şi nici unul nu s-a lăsat la vale,
şi nici unul nu sa lăsat la vale
cum atât de uşor i-ar fi fost,
cum atât de uşor le-ar fi fost
dumnealui, dumnealor, dumisale…
OCTAVIAN VOICU
|
