ADY ENDRE, „MAGHIARĂ, SLAVĂ ORI VALAHĂ
E JALEA-N VECI ACEEAŞI JALE“
OPERA POETICĂ
1. Versek (Poezii, 1899)
2. Még
egyszer (Încă o
dată, 1903)
3. Új
versek (Poezi
noi, 1906)
4. Vér
és arany (Sânge şi
aur, 1907)
5. Az
Illés szekerén
(Pe căruţa lui Illés, 1908)
6. Szeretném,
ha szeretnének
(Aş vrea să fiu iubit, 1909)
7. A
Minden-Titkok versei
(Poezia secretelor, 1910)
8. A
menekülő Élet
(Viaţa fugitivă, 1912)
9. Margita
élni akar (Marghita
vrea să trăiască, 1912)
10. A
Magunk szerelme (Iubirea noastră, 1913)
11. Ki
látott engem? (Cine m-a văzut?, 1914)
12. A
halottak élén
(În fruntea morţilor, 1918)
13. Az
utolsó hajók
(Ultimele vapoare, 1923)
„E MARE VINA MEA: SE CHEAMĂ
SUFLET“
[I]
Ady Endre se numără printre
poeţii pe care dacă-i citeşti ziua nu-i uiţi noaptea. Construcţia lor nu se dărâmă
pentru că, întocmai
ca în baladă, cineva s-a aşezat
la temelia zidurilor.
E inima poetului care „se zbate ca o pleoapă“.
[II]
Autorul poemelor „tuturor tainelor“
realizează fără efort, ca nimica, dezideratul de a fi naţional şi universal
totodată. În poezia mare a lumii
el vine pe şleaul drumului principal. „Iubesc
viaţa cu largi negaţii“, mărturiseşte undeva. Afirmaţie dramatică şi
pasionată. Câte un poem
pare un orator înflăcărat, care, gesticulând vast, se biciuie
peste faţă cu faldurii largi de la mânecile pline de metafore.
[III]
Ceea ce nu poate uita Ady e „marele ogor“, pusta. O obsesie care îi ară creierii. De ciulinii
pustei îşi priponeşte cu speranţă şi deznădejdi cele mai multe rime. Acest bard
cu profil dinamic pare a înainta în destin, împiedidat în norii de colb
interior. Aşa se nasc cântecele lui „în
praf“.
Praful e „horcăit“
afară, cu sânge.
[IV]
Începutul de veac a favorizat poezia „dezrădăcinării“ unor mari fantome
dizlocate care par a merge cu tălpile în sus, atingând norii, în timp ce
cu buzele încearcă să sărute un pământ sfânt, ce le
fuge de sub picioare.
Nişte rădăcini enorme, smulse cu cranii, „din pusta celor morţi demult“,
va flutura prin lume Ady. Un sentiment ambiguu pulsează aici,
în care intră mânia, disperarea, dragostea fanatică şi ura. Un prim
simptom de nefericire: incapacitatea de adaptare, chiar şi acasă. Nestarea
pe loc e un început de pulverizare. Pe Tisa sau pe malul Dunării el se
simte „de la Gange“. Dar când se uită
în Sena, care îi fură de atâtea ori privirile de om însingurat, răsucind în
creier gânduri groase ca funia, vede de fapt, curgând în bulboană, Tisa lui. Versurile
sunt nervi lipiţi: contactul
cu ele curentează.
[V]
Adesea revolta lucidă îmbracă
haina romantică, pe linia lui Petöfi,
care se temea cel mai mult de
faptul de a muri între perne, iar nu pe câmpul de luptă, călcat de copitele
cailor. Dacă dorinţa revoluţionarului paşoptist
s-a împlinit întocmai, moartea
venindu-i ca o rimă rară la zăngănitul junei tristeţi închinate apărării libertăţii. Ady se teme le rându-i de a nu mai avea el norocul acela. Ce mort frumos puteam să fiu! exclamă undeva.
[VI]
Poemele sunt concepute de multe ori ca nişte tragedii lirice, cu unul sau
mai multe personaje. Marele
Vistiernic închipuie un dialog între destin
şi eroul liric, ultimul fiind chemat să-şi primească răsplata în aur,
pentru tot ce i-a fost dat să pătimească. Mergând să poposească dincolo de
moarte,
Ady ne lasă braţele pline de
garoafe aprinse.
MARIN SORESCU
S-A
FURIŞAT IERI TOAMNA ÎN PARIS...
S-a furişat ieri Toamna în Paris,
Pe Saint-Michel aluneca şoptit, –
Prin arşiţă, pe sub frunzare mute,
Cu mine s-a-ntâlnit.
Pornisem către Sena şi-mi ardeau
În suflet vreascuri mici, fumegător,
Ciudate, triste cânturi purpurii
Spunând că am să mor.
Mă-ajunse Toamna şi-mi şopti ceva,
Lung Calea Saint-Michel înfiorând,
Zum-zum, săltau de-a lungul drumului
Glumeţe foi în vânt.
O clipă: Vara nici n-a tresărit,
Şi Toamna din Paris râzând dispare.
A fost, şi ştiu doar eu că-a fost aici,
Sub geamăt de frunzare.
SUNT RANĂ DE JĂRATIC
Sunt rană
de jăratic, ard zvâcnit,
Lumina
chin îmi e şi roua chin e,
Te vreau
pe tine, iată, am venit,
De-un chin
mai plin mi-i dor, te vreau pe tine.
Scapără,
alb încinsă vâlvătaie,
Sărutul
doare, dorurile dor,
Tu eşti
infernul meu şi chin şi vaier,
Tare mi-i
dor de tine, tare dor.
Dorul m-a
rupt, sărut m-a-nsângerat,
Sunt rană,
chinul, noul chin mi-i hrana,
Dă-mi
chinuri mie, cel înfometat,
Sărută-mă,
sunt rană: arde rana.
MII DE TRANDAFIRI ÎN PUSTĂ
Trăiam în
Pustă şi-a venit ispita:
Cu
traista-i cântătoare, năzdrăvana,
Venea,
venea, venea râzând Satana.
Prin Pusta
arsă de urzici şi spini
El presăra
comori în faţa mea
Şi-n mii
de trandafiri le prefăcea.
Şi merg
cântând şi aur greu culeg
Şi-mi râd
de vise şuie şi-amăgiri,
Căci,
iată, umblu printre trandafiri.
Pământul
sterp îmi sângeră piciorul,
Şi cânt pe
când las stropi de sânge grei,
În valea
trandafirilor, ehei!
VREAU SĂ TE PĂSTREZ
Mă-nnebunesc
săruturile-ţi toate,
Sunt ca-mplinirea unui grav destin;
O dăruire-adâncă, bunătate.
Sunt ca-mplinirea unui grav destin;
O dăruire-adâncă, bunătate.
În
poala ta căzând, plângând în şoaptă,
Femeia mea iubită, te implor,
Alungă-mă, aruncă-mă în noapte.
Femeia mea iubită, te implor,
Alungă-mă, aruncă-mă în noapte.
Când
buza mea s-o-ntinde mai fierbinte,
Atunci îngheţe aspră buza ta.
Loveşte-mă, mă calcă, râzi, mă minte!
Atunci îngheţe aspră buza ta.
Loveşte-mă, mă calcă, râzi, mă minte!
Dorinţa
e-un călău ce ne pândeşte.
Blestem e chiar cel mai frumos prezent.
Te pă`răsesc, căci dorul mă striveşte.
Blestem e chiar cel mai frumos prezent.
Te pă`răsesc, căci dorul mă striveşte.
Fiindcă
vreau să te păstrez, drept pază
Eu ţi-am ales mai bine depărtarea,
Ce-ncântă, care idealizează.
Eu ţi-am ales mai bine depărtarea,
Ce-ncântă, care idealizează.
ULTIMUL SURÂS
Oh, am trăit foarte urât,
Oh, am trăit foarte urât.
Ce mort frumos am să mai fiu,
Ce mort frumos am să mai fiu.
Satir cu chip destins frumos,
Satir cu chip destins frumos,
Pe buze-un zâmbet voi avea,
Pe buze-un zâmbet voi avea.
În ochii mei sticloşi şi mari,
În ochii mei sticloşi şi mari,
Mai străluceşte cineva,
Mai străluceşte cineva.
Buzele reci zâmbind tăcut,
Buzele reci zâmbind tăcut
Îţi mulţumesc pentru sărut,
Îţi mulţumesc pentru sărut.
DĂ-MI OCHII TĂI
Dă-mi ochii tăi ca să-i îngrop
În fruntea mea
care apune,
Să mă privesc ca
pe-o minune.
Dă-mi ochii tăi
ce totdeauna
Lucesc albaştri
şi creează
Şi iartă
şi-nfrumuseţează.
Dă-mi ochii tăi
care ucid
Şi pârjolesc
vijelios,
Şi care mă
zăresc frumos.
Dă-mi ochii tăi, căci mă iubesc
Pe mine, dacă te iubesc –
Şi ochii tăi îi
pizmuiesc.
PLÂNSETUL MEU
Cel
care-i plâns de mine, să nu plângă,
Şi cel ce-ngroapă, groapa să n-o
sape:
Sunt rege pe regatul de morminte
Şi-n plânsul meu întregul plâns încape.
De
plâng, întreaga Viaţă plânge,
Ruini,
dezastre, chinuri şi blesteme.
Şi
dacă-mi strig durerile în vânturi,
Tot
ce-i predestinat prin mine geme.
Să împrumut pe cel care mi-i drag
Cu lacrimi şi dureri eu pot prea bine.
Şi chiar şi-n moarte falnic şi
frumos
Va fi cel ce-o să fie plâns de
mine.
CEI CE
AJUNG MEREU PREA TÂRZIU
Mereu ajungem prea târziu,
Venim, desigur, de departe.
Ni-i pasul trist şi e pustiu,
Mereu ajungem prea târziu.
Nu ştim nici să murim în pace,
Când vine Moartea-ntr-un sfârşit
În suflet flacără se face,
Nu ştim nici să murim în pace.
Mereu ajungem prea târziu,
Târziu ni-i visul şi succesul,
Limanul, pacea, port pustiu,
Mereu ajungem prea târziu.
CAR CĂLĂTORIND
PRIN NOAPTE
Ce ciuntă este astăzi Luna,
Şi cât deşert cu noaptea vine,
Câtă tristeţe-i azi în mine,
Ce ciuntă este astăzi Luna.
Întregul Tot s-a sfărâmat,
În arderi totul se împarte,
Toate iubirile sunt sparte,
Întregul Tot s-a sfărâmat.
Mă poartă-n goană-un şubred car,
Un vaier pare a-l petrece,
Când ţipăt cald,
când pace rece,
Mă poartă-n
goană-un şubred car.
CUTREIER APE NOI
Tu porţi eroul
vremii care vine,
Vaporul meu, să râdă orişicine,
Zboară, vaporul meu,
Tu porţi eroul vremii care vine.
Să zbori plutind, plutind mereu
mai iute,
Pe Ape noi, mari Ape ne-ncepute,
Zboară, vaporul meu,
Să zbori plutind, plutind mereu
mai iute.
Noi orizonturi îţi lumină faţa,
Clipă de clipă-i nouă, largă
Viaţa,
Zboară, vaporul meu,
Noi orizonturi îţi lumină faţa.
Nu vreau oceanul viselor visate,
Noi chinuri, taine, doruri voi
străbate,
Zboară, vaporul meu,
Nu vreau oceanul viselor visate.
Eu nu-s vioara celor fără
vlagă,
Duh sfânt sau duh de cârciumi
de mă leagă,
Zboară, vaporul meu,
Eu nu-s vioara celor fără
vlagă.
SĂ MĂ VEDEŢI
CU LIMPEZIME
Eu vreau să mă iubiţi pe mine,
Am poate merite puţine:
Eu vreau să mă iubiţi pe mine.
Astăzi sunt eu cel fără seamăn,
Mâini poate meritele-mi scad,
Astăzi sunt eu cel fără seamăn.
Poimâine poate vine altul,
Azi eu sunt cel neasemuit,
Poimâine poate vine altul.
Nu pot să-aştept, nu pot să-aştept,
Nu pot să-aştept căci sunt grăbit,
Nu pot să-aştept, nu pot să-aştept.
Eu vreau să mă iubiţi pe mine,
Să mă vedeţi cu limpezime,
Eu vreau să mă iubiţi pe mine.
PSALMII DE I-AM ÎNVĂŢAT
Psalmii de i-am învăţat,
Îndelung de ne-am rugat,
Lepădăm,
Şi uităm, uitării dăm.
De-am iubit cereasca pară,
Focul Soarelui de vară,
Lepădăm,
Şi uitam, uitării dăm.
De-am avut şi vin pe masă,
Mamă, dragoste, mireasă,
Lepădăm,
Şi uităm, uitării dăm.
De ne-a dus vânt van prin lume,
Dacă-am prins şi vremi mai bune,
Lepădăm,
Şi uităm, uitării dăm.
De-am avut şi zile sfinte,
Grijă, voie, suflet, minte,
Lepădăm,
Şi uităm, uitării dăm.
CARELE DIN
DEPĂRTARE
Peste un ceas răsare Luna
Şi-n lungul drumului cel mare
Către oraş, pe drum de piatră
Vin, vin,
Vin carele din depărtare.
Şi iată Luna, sună muzici,
E brumă de-ntomnare
Şi scârţâind, ţesute-n alb de lună
Vin, vin,
Vin carele din depărtare.
Toţi cei ce-şi dau spre Lună faţa
În somn sunt prinşi de-nfrigurare
Când de departe vin zorite,
Vin, vin,
Vin carele din depărtare.
Către oraş, să ia, să deie,
Scârţâitoare, scrâşnitoare,
Roţi şubrede-nvârtind cu ţipăt,
Vin, vin,
Vin carele din departare.
Scapără Luna, urcă zorii
Şi-n zori mulţimi de felinare
Pălesc în lung de străzi când,
iată,
Vin, vin,
Vin carele din departare.
Şi în oraş cu trupuri frânte
Sărmani trăind treziri amare
Îi vor pe cei ce vin şi-aşteaptă:
Vin, vin,
Vin carele din depărtare.
Apune Luna ostenită
Şi suie purpuriul Soare,
Râzând, minune rotitoare:
Vin, vin,
Vin carele din depărtare.
SALVEAZĂ-TE
Flăcăule, născut pe-un mal mâlos,
Nu mai tânji pe-aici, pândind o rază.
N-au loc aici voivozii visători.
Salvează-te, salvează.
E strâmbă lumea, Hunnia-ndărătnic
Stă vechea bătălie-n vis s-o vadă,
Îşi bate Viitorul, vrea balade,
Baladă vrea, baladă.
Ţi-i fruntea pală, ochii-n febre ard,
Îţi umblă-n cânt bolnavi de şoapte grei,
Şi tot mai vrei să fii încununat,
Vrei laurii, îi vrei?
Dă-ţi cartea cântecelor tale-n foc,
Nu mai tânji pe-aici pândind o rază,
Flăcăule născut pe-un mal mâlos,
Salvează-te, salvează.
FRAŢI
VITREGI ÎN CUVINTE
Cu degete-nnegrite, pe frunţi cu-n trist cuvânt,
Stau stând,
Şi mi se pare fraţii mei că sunt.
Se-aprind impur şi sunt bătrâni
de tineri,
Ard cu nesaţ,
Şi nu ştiu pentru ce: sărmanii
fraţi.
Ştiu leac vrăjitoresc,
otravă-amară,
Au colţi şi gheară,
Şi nu ştiu să trăiască, nici să moară.
Dar
jalea-i grea pe buza fiecărui,
Cu strâmb
temei.
Oricum ar fi: sunt, totuşi, fraţii mei.
LAZĂR ÎN
FAŢA PALATULUI
Soseşte trist în toamna mută
Din Biblie bătrânul Lazăr,
Bogaţii temători salută.
Lazăr respiră, umblă, tace,
Sosesc cu el pe nevăzute
Mari, vechi-străvechi puteri oloage.
Lui Lazăr pieptul îi mai bate,
Ar vrea să râdă lung şi tare,
Dar buzele-s a plâns surpate.
Olog de toamnă-i Lazăr sfânt,
Şi pe pământ te mai şi bucuri,
Ar vrea şi el din când în când.
Ar vrea şi el să dănţuiască
Cu roşi satiri în codri roşi,
Vesel cimpoi să mânuiască.
Se duce-n pieţele plăcerii,
Cu pieptul sec femei aşteaptă,
Şi-un nu ştiu ce balsam durerii.
Îi pun în faţă must şi vin
Bogaţii-n turmă temătoare.
El gustă dulcele puţin.
Şi-i suflă-o palidă arsură
Când o femeie, când o fată,
Şi-aceasta-i vechea aventură.
Din piept, de astmă aruncată,
A Toamnei tuse-i ca un geamăt
De voluptate sufocată.
La râsul ăsta cu suspine
Pălesc obraji şi inimi. Toamnă
Va fi. De parcă Moartea vine.
APROAPE DE CIMITIR
Un geam la casă voi avea,
Şi mii de riduri pe obraji,
Şi cimitirul la doi paşi.
Mic cimitir
cu ochi smeriţi,
Şi totuşi
de-ndrăzneală grei,
Se uită
drept în ochii mei.
Şi până-n zori ne tot privim
Şi uneori mă înfior,
Vai, el se-apropie uşor.
Aripi de taină-mi cresc şi mie,
Şi nu mai ştiu, – exist ori nu-s?
Trăiesc? Iar luna bate sus.
Tot satul doarme, eu veghez,
Mă uit la cimitir mereu, –
E-aici, aici, la geamul meu.
Şi-n somnul treaz de spaime plâng
Şi-ntreb de mii de ori la fel:
Zbor eu spre dânsul, vine el?
CINE DĂ MAI MULT
Mă-mbună Moartea cu mai multe daruri.
Culesul Vieţii s-a vădit cam scurt.
Vând totul, tot ce-mi dăruieşte Moartea,
Cine dă mai mult ?
Târziu de înţelegeri, iubire prea târzie,
O vorbă niciodată rostită şi un fum, –
Al Gloriei. Le-aş vinde pe o nimica toată
Oricărui vanitos nebun.
Să facem târgul: preţul e o cupă
Cu tainica licoare-a plăcerii minunate
Să pot muri cântând, cu gura plină
De cântece neruşinate.
EU VIN DE LA MALUL RÂULUI GANGE
Eu vin de
la malul râului Gange
cu visu-mpletit din raze de soare,
mi-e inima biată o floare de lotus
cu fine petale tremurătoare.
cu visu-mpletit din raze de soare,
mi-e inima biată o floare de lotus
cu fine petale tremurătoare.
Ce chiot
şi larmă la iaz lângă moară,
ce mâini noduroase lovesc din topoare
şi cum mă ucide sărutul sălbatic...
La marginea Tisei ce caut eu oare?
ce mâini noduroase lovesc din topoare
şi cum mă ucide sărutul sălbatic...
La marginea Tisei ce caut eu oare?
EU AM PORNIT DIN MATCA TISEI
Eu am
pornit din matca Tisei
cu moşteniri neînfrânate,
gonind cirezi de vise oarbe
din splendida păgânătate!
cu moşteniri neînfrânate,
gonind cirezi de vise oarbe
din splendida păgânătate!
Se
prăvălea-mprejuru-mi lumea
într-o sălbatică strigare,
când eu tăcut şi singuratic
căutam o armonie mare...
într-o sălbatică strigare,
când eu tăcut şi singuratic
căutam o armonie mare...
Robust
Apollo de la ţară,
haiduc în goana tinereţii,
chemat de dragoste şi cântec
loveam cărările vieţii...
haiduc în goana tinereţii,
chemat de dragoste şi cântec
loveam cărările vieţii...
Azi nu mai
am nici râs, nici glume,
nici dor de zâmbetul femeii...
M-au omorât evangheliştii,
apostolii şi fariseii.
nici dor de zâmbetul femeii...
M-au omorât evangheliştii,
apostolii şi fariseii.
POETUL PUSTEI UNGUREŞTI
Flăcău cuman cu ochii mari era,
Menit de doruri multe să bolească,
Păzea o turmă şi-astfel străbătea
Vestita pustă ungurească.
Amurguri şi miraje lunecând
De mii de ori i-au pus pe suflet stea,
Dar de-i creştea în inimă vreo floare
Poporul turmei i-o păştea.
De mii de ori gândind la vin, la moarte,
Ori la femei a dat un chip minunii,
Sfânt cântăreţ ar fi putut să fie
În orişicare altă parte-a lumii.
Dar de-şi privea ortacii, tâmpii, sluţii,
Murdari păzind spinarea turmei sure,
Tacea şi cântecul şi-l îngropa
Şi fluiera ori începea să-njure.
NEPOTUL LUI GHEORGHE DOJA
Eu sunt
nepot dintr-ai lui Gheorghe Doja,
Plângându-mi
neamul, nobil opincar.
Hei,
domni, mai bine-ar fi să staţi de vorbă
Cu cei ce
poartă coasa, căci Vara e de jar.
Vara-i de
jar şi coasa-i dreaptă iar,
Hei,
domnilor, pumni albi şi răi şi moi,
Ce-ar fi
de-ar fi ca oastea pribeagă a lui Doja
Cu
groaznică mânie să vină peste voi?
Poporul
dacă vine, hei, domni, ce va mai fi?
Şi din
cetăţi tâlhare-ncotro vă trage soarta,
Oşti laşe?
Când cu vuiet uriaş ne vom propti
Să-nchidem
poarta?
CÂNTECUL IACOBINULUI
MAGHIAR
Din deget ne ţâşneşte sânge
De câte ori te pipăim,
Ţară maghiară-ndoliată,
Eşti vie oare, – noi trăim?
Există o mai grea răbdare?
Se fringe sufletul în om.
Vă veţi trezi vreodată oare
Popoare mute-n Babilon?
Din mii de doruri amorţite
De ce nu creşte-o vrere mare?
Maghiară, slavă ori valahă
E jalea-n veci aceeaşi jale.
De ani o mie-n chin şi lacrimi
Aflăm temeiul înfrăţirii.
De ce nu ne--ntâlnim cu vuiet
Pe baricadele gândirii?
Dunăre, Olt – la fel se-ngână,
E-un murmur stins şi mortuar.
În patria lui
Árpád piere
Cine
nu-i
domn şi nu-i tâlhar.
Când
o să ne
unim odată?
Când
vom rosti un verb de jar?
Noi toţi, zdrobiţii, împilaţii,
Noi toţi, maghiari şi
nemaghiari?
Cât
va domni nemernicia,
Noi laşe
oşti cât vom mai fi,
Cât
vom mai sta noi, milioane,
Ca
graurii, în colivii?
Mâhnit
popor, cerşetorime,
Azi
n-ai nici pâine, n-ai nici
crez,
Vei
stăpâni ca mâine totul,
Numai
să vrei, doar să
cutezi.