duminică, 19 aprilie 2015

LiTeRaTuRă şi MULTICULTURALISM - ADY ENDRE şi OCTAVIAN GOGA, 6 APRILIE 2015

LiTeRaTuRă
şi
MULTICULTURALISM
ADY ENDRE
şi OCTAVIAN GOGA

 „MAGHIARĂ, SLAVĂ ORI VALAHĂ
E JALEA-N VECI ACEEAŞI JALE“
ADY ENDRE


 
ADY ENDRE
(1877, METENŢIU – 1919, BUDAPESTA)
ADY ENDRE - OPERA POETICĂ

1. Versek (Poezii, 1899)
2. Még egyszer (Încă o dată, 1903)
3. Új versek (Poezi noi, 1906)
4. Vér és arany (Sânge şi aur, 1907)
5. Szeretném, ha szeretnének (Aş vrea să fiu iubit, 1909)
6. A Minden-Titkok versei (Poezia secretelor, 1910)
7. A menekülő Élet (Viaţa fugitivă, 1912)
8. A Magunk szerelme (Iubirea noastră, 1913)
9. Ki látott engem? (Cine m-a văzut?, 1914)
10. A halottak élén (În fruntea morţilor, 1918)
11. Az utolsó hajók (Ultimele vapoare, 1923)


„E MARE VINA MEA: SE CHEAMĂ SUFLET“

[I]

Ady Endre se numără printre poeţii pe care dacă-i citeşti ziua 
nu-i uiţi noaptea. Construcţia lor nu se dărâmă pentru că, întocmai ca în baladă, cineva s-a aşezat la temelia zidurilor. 
E inima poetului care „se zbate ca o pleoapă“. Autorul poemelor „tuturor tainelor“ realizează fă­ră efort, ca nimica, dezideratul 
de a fi naţional şi uni­versal totodată. În poezia mare a lumii el 
vine pe şleaul drumului principal. „Iubesc viaţa cu largi negaţii“, mărturiseşte undeva. Afirmaţie dramatică şi pasionată. 
Câte un poem pare un orator înflăcărat, care, gesticulând vast, 
se biciuie peste faţă cu faldurii largi de la mânecile pline 
de metafore. Ceea ce nu poate uita Ady e „marele ogor“, pusta. 
O obsesie care îi ară creierii. De ciulinii pustei îşi priponeşte 
cu speranţă şi deznădejdi cele mai multe rime. Acest bard 
cu profil dinamic pare a înainta în destin, împiedidat în norii 
de colb interior. Aşa se nasc cântecele lui „în praf“.  
Praful e „horcăit“ afară, cu sânge.
MARIN  SORESCU
[II]  

Începutul de veac a favorizat poezia „dezrădăcinării“ 
 unor mari fantome dizlocate care par a merge cu tălpile în sus, atingând norii, în timp ce cu buzele încearcă să sărute un pământ sfânt, ce le fuge de sub picioare. Nişte rădăcini enorme, smulse 
cu cranii, „din pusta celor morţi demult“, va flutura prin lume Ady. Un sen­timent ambiguu pulsează aici, în care intră mânia, 
dispe­rarea, dragostea fanatică şi ura. Un prim simptom 
de ne­fericire: incapacitatea de adaptare, chiar şi acasă. 
Nestarea pe loc e un început de pulverizare. Pe Tisa sau 
pe malul Dunării el se simte „de la Gange“. Dar când se uită 
în Sena, care îi fură de atâtea ori privirile de om însingurat, răsucind în creier gânduri groase ca funia, vede de fapt, 
curgând în bulboană, Tisa lui. Versurile sunt nervi lipiţi: 
contactul cu ele curentează.

MARIN  SORESCU
[III] 

Adesea revolta lucidă îmbracă haina romantică, pe li­nia 
lui Petöfi, care se temea cel mai mult de faptul de a muri
 între perne, iar nu pe câmpul de luptă, călcat de copitele cailor. Dacă dorinţa revoluţionarului paşoptist s-a împlinit întocmai, moartea venindu-i ca o rimă rară la zăngănitul junei tristeţi închinate apărării libertăţii. Ady se teme le rându-i de a nu mai avea el norocul acela. Ce mort frumos puteam să fiu! exclamă undeva. (...) Poemele sunt concepute de multe ori ca nişte 
tragedii lirice, cu unul sau mai multe personaje. 
(...) Mergând să poposească dincolo de moarte,

Ady ne lasă braţele pline de garoafe aprinse.

MARIN  SORESCU


S-A FURIŞAT IERI TOAMNA ÎN PARIS...

S-a furişat ieri Toamna în Paris,
Pe Saint-Michel aluneca şoptit, –
Prin arşiţă, pe sub frunzare mute,
Cu mine s-a-ntâlnit.

Pornisem către Sena şi-mi ardeau
În suflet vreascuri mici, fumegător,
Ciudate, triste cânturi purpurii
Spunând că am să mor.

Mă-ajunse Toamna şi-mi şopti ceva,
Lung Calea Saint-Michel înfiorând,
Zum-zum, săltau de-a lungul drumului
Glumeţe foi în vânt.

O clipă: Vara nici n-a tresărit,
Şi Toamna din Paris râzând dispare.
A fost, şi ştiu doar eu că-a fost aici,
Sub geamăt de frunzare.

SUNT RANĂ DE JĂRATIC

Sunt rană de jăratic, ard zvâcnit,
Lumina chin îmi e şi roua chin e,
Te vreau pe tine, iată, am venit,
De-un chin mai plin mi-i dor, te vreau pe tine.

Scapără, alb încinsă vâlvătaie,
Sărutul doare, dorurile dor,
Tu eşti infernul meu şi chin şi vaier,
Tare mi-i dor de tine, tare dor.

Dorul m-a rupt, sărut m-a-nsângerat,
Sunt rană, chinul, noul chin mi-i hrana,
Dă-mi chinuri mie, cel înfometat,
Sărută-mă, sunt rană: arde rana.

MII DE TRANDAFIRI ÎN PUSTĂ

Trăiam în Pustă şi-a venit ispita:
Cu traista-i cântătoare, năzdrăvana,
Venea, venea, venea râzând Satana.

Prin Pusta arsă de urzici şi spini
El presăra comori în faţa mea
Şi-n mii de trandafiri le prefăcea.

Şi merg cântând şi aur greu culeg
Şi-mi râd de vise şuie şi-amăgiri,
Căci, iată, umblu printre trandafiri.

Pământul sterp îmi sângeră piciorul,
Şi cânt pe când las stropi de sânge grei,
În valea trandafirilor, ehei!


DĂ-MI OCHII TĂI

Dă-mi ochii tăi ca să-i îngrop
În fruntea mea care apune,
Să mă privesc ca pe-o minune.

Dă-mi ochii tăi ce totdeauna
Lucesc albaştri şi creează
Şi iartă şi-nfrumuseţează.

Dă-mi ochii tăi care ucid
Şi pârjolesc vijelios,
Şi care mă zăresc frumos.

Dă-mi ochii tăi, căci mă iubesc
Pe mine, dacă te iubesc –
Şi ochii tăi îi pizmuiesc.

PLÂNSETUL MEU

Cel care-i plâns de mine, să nu plângă,
Şi cel ce-ngroapă, groapa să n-o sape: 
Sunt rege pe regatul de morminte
Şi-n plânsul meu întregul plâns încape.

De plâng, întreaga Viaţă  plânge,
Ruini, dezastre, chinuri şi blesteme. 
Şi dacă-mi strig durerile în vânturi,
Tot ce-i predestinat prin mine geme.

Să împrumut pe cel care mi-i drag
Cu lacrimi şi dureri eu pot prea bine.
Şi chiar şi-n moarte falnic şi frumos    
Va fi cel ce-o să fie plâns de mine.     
 SALVEAZĂ-TE

Flăcăule, născut pe-un mal mâlos,
Nu mai tânji pe-aici, pândind o rază. 
N-au loc aici voivozii visători.
Salvează-te, salvează.

E strâmbă lumea, Hunnia-ndărătnic 
Stă vechea bătălie-n vis s-o vadă,
Îşi bate Viitorul, vrea balade,
Baladă vrea, baladă.

Ţi-i fruntea pală, ochii-n febre ard,
Îţi umblă-n cânt bolnavi de şoapte grei,
Şi tot mai vrei să fii încununat, 
Vrei laurii, îi vrei?  

Dă-ţi cartea cântecelor tale-n foc, 
Nu mai tânji pe-aici pândind o rază,
Flăcăule născut pe-un mal mâlos, 
Salvează-te, salvează.

 CINE DĂ MAI MULT

Mă-mbună Moartea cu mai multe daruri.
Culesul Vieţii s-a vădit cam scurt.
Vând totul, tot ce-mi dăruieşte Moartea, 
Cine dă mai mult ?

Târziu de înţelegeri, iubire prea târzie,
O vorbă niciodată rostită şi un fum, –
Al Gloriei. Le-aş vinde pe o nimica toată
Oricărui vanitos nebun.

Să facem târgul: preţul e o cupă
Cu tainica licoare-a plăcerii minunate
Să pot muri cântând, cu gura plină 
De cântece neruşinate.


APROAPE DE CIMITIR

Un geam la casă voi avea,
Şi mii de riduri pe obraji,
Şi cimitirul la doi paşi.

Mic cimitir cu ochi smeriţi,
Şi totuşi de-ndrăzneală grei,
Se uită drept în ochii mei.

Şi până-n zori ne tot privim
Şi uneori mă înfior,
Vai, el se-apropie uşor.

Aripi de taină-mi cresc şi mie,
Şi nu mai ştiu, – exist ori nu-s?
Trăiesc? Iar luna bate sus.

Tot satul doarme, eu veghez,
Mă uit la cimitir mereu, –
E-aici, aici, la geamul meu.

Şi-n somnul treaz de spaime plâng
Şi-ntreb de mii de ori la fel:
Zbor eu spre dânsul, vine el?

FRAŢI VITREGI ÎN CUVINTE

Cu degete-nnegrite, pe frunţi cu-n trist cuvânt,
Stau stând,
Şi mi se pare fraţii mei că sunt.

Se-aprind impur şi sunt bătrâni de tineri,
Ard cu nesaţ,
Şi nu ştiu pentru ce: sărmanii fraţi.

Ştiu leac vrăjitoresc, otravă-amară,
Au colţi şi gheară,
Şi nu ştiu să trăiască, nici să moară.

Dar jalea-i grea pe buza fiecărui,
Cu strâmb temei.
Oricum ar fi: sunt, totuşi, fraţii mei.

LAZĂR ÎN FAŢA PALATULUI

Soseşte trist în toamna mută
Din Biblie bătrânul Lazăr,
Bogaţii temători salută.

Lazăr respiră, umblă, tace,
Sosesc cu el pe nevăzute
Mari, vechi-străvechi puteri oloage.

Lui Lazăr pieptul îi mai bate,
Ar vrea să râdă lung şi tare,
Dar buzele-s a plâns surpate.

Olog de toamnă-i Lazăr sfânt,
Şi pe pământ te mai şi bucuri,
Ar vrea şi el din când în când.

Ar vrea şi el să dănţuiască
Cu roşi satiri în codri roşi,
Vesel cimpoi să mânuiască.

Se duce-n pieţele plăcerii,
Cu pieptul sec femei aşteaptă,
Şi-un nu ştiu ce balsam durerii.

Îi pun în faţă must şi vin
Bogaţii-n turmă temătoare.
El gustă dulcele puţin.

Şi-i suflă-o palidă arsură
Când o femeie, când o fată,
Şi-aceasta-i vechea aventură.

Din piept, de astmă aruncată,
A Toamnei tuse-i ca un geamăt
De voluptate sufocată.

La râsul ăsta cu suspine
Pălesc obraji şi inimi. Toamnă
Va fi. De parcă Moartea vine.

POETUL PUSTEI UNGUREŞTI

Flăcău cuman cu ochii mari era,
Menit de doruri multe să bolească,
Păzea o turmă şi-astfel străbătea
Vestita pustă ungurească.

Amurguri şi miraje lunecând
De mii de ori i-au pus pe suflet stea,
Dar de-i creştea în inimă vreo floare
Poporul turmei i-o păştea.

De mii de ori gândind la vin, la moarte,
Ori la femei a dat un chip minunii,
Sfânt cântăreţ ar fi putut să fie
În orişicare altă parte-a lumii.

Dar de-şi privea ortacii, tâmpii, sluţii,
Murdari păzind spinarea turmei sure,
Tacea şi cântecul şi-l îngropa
Şi fluiera ori începea să-njure.

NEPOTUL LUI GHEORGHE DOJA

Eu sunt nepot dintr-ai lui Gheorghe Doja,
Plângându-mi neamul, nobil opincar.
Hei, domni, mai bine-ar fi să staţi de vorbă
Cu cei ce poartă coasa, căci Vara e de jar.

Vara-i de jar şi coasa-i dreaptă iar,
Hei, domnilor, pumni albi şi răi şi moi,
Ce-ar fi de-ar fi ca oastea pribeagă a lui Doja
Cu groaznică mânie să vină peste voi?

Poporul dacă vine, hei, domni, ce va mai fi?
Şi din cetăţi tâlhare-ncotro vă trage soarta,
Oşti laşe? Când cu vuiet uriaş ne vom propti
Să-nchidem poarta?



OCTAVIAN GOGA 

„CÂNTAREA PĂTIMIRII NOASTRE“

◊◊◊
 „Eu, graţie structurii mele sufleteşti, am crezut întotdeauna 
că scriitorul trebuie să fie un luptător, un deschizător de drumuri, un mare pedagog, al neamului din care face parte, un om 
care fil­trează durerile poporului prin sufletul lui şi se transformă într-o trâmbiţă de alarmă. Am văzut în scriitor un element dinamic, un răscolitor de mase, un revoltat, un pricinuitor 
de rebeliuni. Am văzut în scriitor un semănător de credinţe
 şi un semănă­tor de biruinţă. O asemenea atmosferă, 
în care trăiam eu, nu putea să producă o altă conştiinţă 
literară decât aceasta. Mi se pare că, în asemenea 
circumstanţe, frământările de ordin pur individual 
trebuie să fie puse la o parte; că, în vaierul
celor mulţi şi în această mişcare mare a maselor, 
sufletul tău trebuie să fie frământat, trebuie
să fie un bucium care, pe vârful de munţi, seamănă 
revolta din culme în culme, din pisc în pisc.
Iată care a fost crezul meu literar din acele vremuri.“
OCTAVIAN GOGA,
„FRAGMENTE  AUTOBIOGRAFICE“ 
(vol. DISCURSURI)
◊◊◊
 „Deşi prin natura şi mărimea subiectului, ca şi prin rolul 
ce-şi luase, d. Goga era încă un poet epic sau cel puţin un poet 
de mare suflu epic, d-sa totuşi era mai liric decât predecesorii săi. D. Goga blestema trecutul şi prezentul, apărea ca justiţiar 
al poporului său, sunând din trâmbiţi marşul redeşteptării
 şi chemând la luptă pen­tru sfărâmarea străvechilor lanţuri. Acesta este sentimentul nou ce d. Goga aducea în poezia română. Iar acest sentiment şi această concepţie poetică 
aveau cauze multiple şi complicate. La d. Goga sentimentele unui fiu de ţăran, rămas, cum se întâmplă de obicei în Ardeal, aproape de sufletul clasei sale, erau fecundate şi intelectualizate de preocupările unei minţi care se împărtăşise de pro­blemele veacului. Problema revendicărilor sociale şi naţionale, care agită spiritul european, altoită pe sufletul de luptător al unui ţăran ardelean, a dat fondul nou, unic al Poeziilor d-lui Goga.“ 
GARABET IBRĂILEANU
(în VIAŢA ROMÂNEASCĂ, 1916)

 LUPUL


Te-am auzit cum hăuleai departe,
Înfiorând pădurea-nzăpezită,
Bătrâne lup, cu gura istovită,
Etern pribeag al câmpurilor moarte,
Te-am auzit cum hăuleai departe.

Te-am auzit, şi-n ceasurile grele
Ce mă gonesc cu vifore turbate,
Am priceput chemarea ta de frate,
Şi-am priceput că-n noaptea fără stele
Tu eşti tovarăş visurilor mele...

Tu, numai tu, neîmblânzită fiară,
Ce-ţi strigi pustiei patima flămândă,
Şi-n prigonirea câinilor la pândă,
Îţi plimbi prin codri ura solitară –
Tu înţelegi un suflet fără ţară...

RUGĂCIUNE


Rătăcitor, cu ochii tulburi,
Cu trupul istovit de cale,
Eu cad neputincios, stăpâne,
În faţa strălucirii tale.
În drum mi se desfac prăpăstii,
Şi-n negură se-mbracă zarea,
Eu în genunchi spre tine caut:
Părinte,-orânduie-mi cărarea!

În pieptul zbuciumat de doruri
Eu simt ispitele cum sapă,
Cum vor să-mi tulbure izvorul
Din care sufletul s-adapă.
Din valul lumii lor mă smulge
Şi cu povaţa ta-nţeleaptă,
În veci spre cei rămaşi în urmă,
Tu, Doamne, văzul meu îndreaptă.

Dezleagă minţii mele taina
Şi legea farmecelor firii,
Sădeşte-n braţul meu de-a pururi
Tăria urii şi-a iubirii.
Dă-mi cântecul şi dă-mi lumina
Şi zvonul firii-ndrăgostite,
Dă-i raza soarelui de vară
Pleoapei mele ostenite.

Alungă patimile mele,
Pe veci strigarea lor o frânge,
Şi de durerea altor inimi
Învaţă-mă pe mine-a plânge.
Nu rostul meu, de-a pururi pradă
Ursitei maştere şi rele,
Ci jalea unei lumi, părinte,
Să plângă-n lacrimile mele.

Dă-mi tot amarul, toată truda
Atâtor doruri fără leacuri,
Dă-mi viforul în care urlă
Şi gem robiile de veacuri.
De mult gem umiliţii-n umbră,
Cu umeri gârbovi de povară...
Durerea lor înfricoşată
În inimă tu mi-o coboară.

În suflet seamănă-mi furtună,
Să-l simt în matca-i cum se zbate,
Cum tot amarul se revarsă
Pe strunele înfiorate;
Şi cum sub bolta lui aprinsă,
În smalţ de fulgere albastre,
Încheagă-şi glasul de aramă:
Cântarea pătimirii noastre.

OCTAVIAN GOGA, I.L. CARAGIALE

PARIS (I)

La geam îmi cântă-n ritmuri cadenţate
Haotica Parisului năvală,
Când o ascult în goana-i triumfală,
Simt inima pământului cum bate.

Ca pe-un ostaş înfrânt de oboseală
M-a biruit năprasnica cetate,
Drumeţ orbit de flăcări nevisate,
Îmi plimb prin ea umila mea sfială.

De-acum sunt robul mândrei metropňle
În suflet simt cum creşte-ntruna zvonul
Din preajma auritelor cupole.

Dar nopţile, când umbre moi se lasă
Şi-n jur de mine urlă Babilonul,
Eu mă visez în sat la noi, acasă...

NOTRE DAME (III)

Parisu-şi urlă vasta nehodină
Şi fără somn se zbate vinovatul...
E noapte-n jur, de-a lungul şi de-a latul,
De vin, de glume şi de-amoruri plină.

Durerile şi-au amuţit oftatul,
Mor visurile sugrumate-n tină,
Scăldat în râs, în aur şi-n lumină,
Pe uliţi trece hohotind păcatul...

Drumeţ străin din ţări îndepărtate,
Eu mă strecor prin putreda cetate
Când după nori mijeşte aurora...

Prin boltituri de arcuri triumfale,
Văd turnurile vechei catedrale,
Ca două braţe blestemând Gomora...

APUS

Duminecă. Nu-i nimeni pe alee,
Şi-n împietrită pace vesperală,
Străvechiul parc îmi pare-o catedrală.
Altarul ei, un strat de orhidee .

Muiat în blânda florilor sfială,  
Jos, soarele s-a mai oprit să steie,
Cele din urmă roşii curcubeie
Se frâng pe-o albă cruce sepulcrală.

Apune-apoi... Lin, una câte una,  
Vin umbrele peste copaci să cadă,
Pân' ce, târziu, din lac răsare luna.
Lumina-i rece scaldă palmierii,

Când noi, ca doi eroi dintr-o baladă,
Sorbim imensul cântec al tăcerii...

LA MAL

Sus, munte de piatră, cu fruntea de var,
Jos, lacul, o pânză albastră,
La mal, lâng-o masă cu flori în pahar,  
Noi doi, cu muţenia noastră..

Atâta repaos şi-atâta fior
Plutesc peste apele-afunde,
Că taine din vremi ce de mult nu mai dor,
Azi plimbă tăcerea pe unde.

Din soarele-apune blând raze se scurg
Spre trei chiparoşi să se-nchine,  
Trei sfeşnice stinse, uitate-n amurg
Pe-un umăr de templu-n ruine...

Cum stăm, strânşi alături, şi buzele tac
În liniştea fără cuvinte,
Ca albe corăbii, pribege pe lac
Ne leagăn-aduceri-aminte.

Şi-n vreme ce umbrele nopţii cobor
Şi gâlgâie apa la scară,
Departe, trecutul, bătrân cerşetor,
Ne cântă umil din ghitară.

STEJARUL

Pe vârf de deal, în largul de zăpadă,
Bătrân stingher, stejarul e de pază, 
Subt bolta lui vin corbii de s-aşază
Când umbrele-nserării prind să cadă.

Jur împrejur e gol, e frig, e groază...
Ş-a lupilor flămândă serenadă, 
Din când în când, în noaptea-i dă dovadă
Că-n depărtare ura mai veghează.

El, mut şi blând, stă fără să se-ncline, 
Acolo unde-n vifor şi urgie
Blestemul rădăcinilor îl ţine...

Cu împăcare înfruntând povara;
Înfăşurat în vechea lui mândrie, 
E neclintit: visează primăvara.


PROFETUL



Am fost proroc, pe drumul din pustie,
Când zilele mureau, nemângâiete...
Am fost proroc, izvor de apă vie, 
Toţi m-aţi bătut, de friguri şi de sete.

Un vaier surd din veacuri depărtate
Venea la mine-n noapte să mă cheme,
Şi mă găsea cu buze-nfrigurate
Din plânsul vostru împletind blesteme.

Hoţi flămânzi de pâine şi de soare,
În carnea mea eu v-am dospit fiorul,
Şi despicând a vremilor vâltoare, 
Prin graiul meu vorbea Mântuitorul.

Însângerat v-am răscolit cărare 
Cu inima, cu pumnul şi cu dinţii,
M-am îmbrăcat în neguri şi pierzare,
Ca să vă dau limanul biruinţii...

Când valul meu s-a revărsat pe uliţi 
O clip-abia, din larga lui năvală,
Din mii de guri, din strigăte şi suliţi,
I-am auzit cântarea triumfală.

O zgură neagră i-a rămas în urmă.
Ce mic e azi alaiul tuturora!
Străină mi-e biruitoarea turmă
Cu tot noroiul unde-şi joacă bora.

Un chiot strâmb îmi urlă la fereastră, 
Norocul lui mă mustră şi mă doare.
Nu-i visul meu în fericirea voastră,
Eu am vestit o altă sărbătoare.

Mă-ntorc din nou spre culmi de-odinioară,
Ca să nu-mi sfarm o sfântă profeţie, 
Cu ce mai am din vechea mea comoară,
Lăsaţi-mă, să plec iar în pustie...

























Publicat de la