MIRCEA CIOBANU, POVESTITORUL, PICTORUL ŞI
MODELUL
„Peste nişte ceasuri a intrat în atelier o femeie între două vârste.
Când a văzut-o, cel dintâi gând al său a fost că caute pe faţa ei acel însemn
particular pe care ochiul celorlalţi pictori nu-l descoperise. Arta lui nu
trebuia în ruptul capului să fie dată de ruşine – şi, amuţit
de îndârjire, se
întreba cum Dumnezeu s-a întâmplat că un chip ca oricare altul nu s-a
lăsat zugrăvit atâta amar de
ani şi, mai ales, cum pictorul de dinaintea lui n-a fost în stare să-l aştearnă pe pânză? Doamna N. fusese, fără
îndoială, şi tânără, şi frumoasă. Acum douăzeci de ani oricărui artist i-ar fi
tremurat mâna în faţa ei – nu din pricina frumuseţii, ci pentru că, lucru
ştiut, lipsesc de pe chipul fiinţelor tinere acele înscrisuri ale timpului pe care pensula îşi sprijină trăsătura de
asemănare. Acum douăzeci de ani – dar acum
un an, dar astăzi, când, atins de veştejire, nu mult, destul însă ca
liniile lui să poată fi urmărite până la
una din vârful grafitului, obrazul femeii chiar şi un artist de bodegă i l-ar fi putut zugrăvi între două halbe de
bere.
Timpul presupunerilor se
isprăvise. Pe scaun, îmbrăcată într-o rochie de tafta vineţie, Doamna N. dădea
semne de nerăbdare. Nerăbdător era însuşi pictorul şi, cum până la asfinţitul
soarelui mai avea câteva ceasuri bune, s-a apucat de lucru – dar uitând că
jurase să şteargă pentru totdeauna surâsul de pe faţa domnului N.. În asfinţit,
s-a înclinat înaintea modelului şi a început să-şi spele pensulele, semn că
pentru el întâia şedinţă a luat sfârşit. Neliniştea i se risipise. Mulţumit de
sine, uitase până şi faptul că ar trebui să se socotească umilit, ca orice om
cu virtuţile încă puse la îndoială. A mâncat, şi-a făcut plimbarea de seară în
tovărăşia gazdei, a dormit fără griji – a doua zi, după micul dejun a intrat
în atelier doar cât să-şi arunce un ochi spre şevalet şi să constate încă o
dată că amintirile lui despre înfăţişarea doamnei N. nu contrazic întru nimic imaginea schiţată pe pânză. Şi până la cea de-a doua sa întâlnire cu modelul,
ceasurile s-au scurs de la sine. Când
s-a deschis însă uşa atelierului şi doamna N. s-a arătat în prag, pictorul a
simţit cum salutul de întâmpinare îi îngheaţă pe limbă. Privea când la model, când
la pânză – şi, timp de o clipă, a crezut că domnul N., batjocoritorul domn N.,
a trimis pe altcineva în locul soţiei sale: într-atât de numeroase erau
neasemănările dintre femeia de azi şi imaginea ei de ieri. Bănuiala aceasta n-a apucat să i se
înrădăcineze în suflet. Important pentru el era să şteargă cât mai repede urma dovezilor
lui de nepricepere! Un simţământ de vinovăţie i-a urmărit
lucrul, de aceea – şi până când asemănarea nu s-a înfiripat iarăşi sub pensulă, abia dacă şi-a lăsat răgazul să-şi
potolească setea. Doamna N. sta liniştită în scaunul ei şi-l privea drept în
ochi. Era, vezi bine, deprinsă cu
neclintirea. I se ceruse de atâtea ori să intre în atelier
şi, aici, prezenţa ei se arătase de atâtea ori zadarnică, încât nu-i păsa de vremea pierdută
sub ochii încă unui pictor. La răstimpuri ofta, dar nu de plictis – pictorul
nostru, un bun cunoscător de oameni (şi nu fără temeiuri), putea să deosebească lesne semnele
plictisului de semnele melancoliei, şi în sinea lui a mulţumit femeii pentru
blânda ei lăsare la voia gândurilor. El însuşi îşi
recăpătase calmul îşi, odată cu el, încrederea în sine. Neizbânda de ieri şi-o uita în fiece
atingere de pensulă, mai mult – uitase chiar şi ameţitoarea clipă când i s-a dat să afle cum poate
să-şi strice omul numele, şi toată ştiinţa lui cât de repede se clatină în faţa
împrejurărilor! Lumina zilei scăzuse; obrazul doamnei N. se acoperea de nuanţe
grele, ale asfinţitului; încă puţin şi (aşa cum ştia el că se întâmplă cu lucrurile şi oamenii
în plin amurg) acel obraz şi lucrurile ce-l
împrejmuiau aveau să i se pară că răspândesc lumina în loc s-o primească: întâi o răspândesc şi apoi, încet
pe-ncetul, se sting ca nişte vremelnice surse
de lumină. Acum a pus şi pictorul pensula deoparte, când cea dintâi aşternere de umbră s-a lăsat peste obrazul
modelului, acoperindu-l – dar tot acum i s-a năruit şi liniştea câtă o agonisise în orele din
urmă. Căci, înclinându-se înaintea femeii, ca pentru despărţire,
a privit-o încă o dată – şi parcă aşa cum o
atinsese subţirele amestec de umbră şi
lumină ce flutura prin atelier semăna, dar izbitor! cu fiinţa de ieri. Era prea
târziu: imaginea de ieri sta ascunsă sub reprezentarea
de azi, sub straturile ei umede şi
mirositoare a crud – şi doamna N. părăsise încăperea,
n-o mai avea la îndemână ca să poată verifica de fapt cui seamănă ea? zugrăvelii de acum?
amintirilor lui, încă vii, despre chipul
zugrăvit ieri? Ori totul este numai capriciul retinei lui istovite? Întunericul
l-a prins în atelier, faţă în faţă cu un portret al nu se ştie cui şi, pe
deasupra, neisprăvit. Noaptea şi o bună parte din ziua următoare şi le-a
măcinat în aşteptare şi îndoială. Undeva, într-una din încăperile casei
aceleia, o femeie i se arătase de două ori şi niciodată cu propria ei
înfăţişare – ce se va întâmpla astăzi cu pânza lui? Şi a cutezat să deschidă
uşa atelierului doar când paşii modelului s-au auzit pe treptele scării
interioare. Mult ar fi vrut
omul nostru să se fi înşelat şi îndoielile lui să fi fost doar ecoul prelungit
al unei închipuiri! Nu se înşelase. Ceea ce întrezărise el în asfinţitul
zilei trecute ţinea de cel mai curat adevăr. Doamna N. i se uita drept în ochi
– aceeaşi pentru oricare alt fel de-a privi lumea, nu însă şi pentru privirea
unuia ca el, care trăia din observarea şi preţuirea nuanţelor. Nu-şi recunoscu
modelul – iar pânza, Doamne, pânza lui cât de jignitor semăna cu pânzele
celorlalţi! «Mâine am să le scot afară!» şi-a zis deodată, ca ultimul dintre superstiţioşi, de parcă însăşi
prezenţa acelor multe nereuşite i- ar fi pângărit ochiul şi mâna. Până la
căderea nopţii aşa a lucrat: fără bucuria de odinioară, dar, mai ales, cu felul
acela de grabă înspăimântată care-ţi înmulţeşte sub ochi greşeala din
greşeală. «Cine eşti?» sta gata să exclame pictorul, ori de câte ori
pensula îi aluneca spre încă o – vai! –
inutila nuanţă. Doar în asfinţit i s-a mai domolit tulburarea. Tot atunci însă şi-a recunoscut el
iarăşi modelul – or, în durata unui asfinţit ar fi avut răgazul doar să-l privească:
atât: să-l privească şi să-şi spună că pentru muritoarea aceasta, aşa cum îşi
schimbă de pe o zi pe alta măştile, există şi un ceas al asemănării desăvârşite
cu sine însăşi. Astăzi alcătuită parcă din pământuri dense şi grele; ieri din
substanţe pietroase; la cea dintâi întâlnire – din materii limpezi şi reci; mâine
doar Dumnezeu ştie din ce amestecuri avea să i se năzare că este făcută doamna N.. Fusese, pe rând, fericită, gravă, posomorâtă
– şi, totuşi, stările ei de suflet nu-i preschimbaseră
trăsăturile feţei: stările ei de suflet se întrezăreau înapoia trăsăturilor
feţei ca dedesubtul unor suprafeţe perfect şlefuite: acolo, în adâncime, se
înnoiau rând pe rând înfăţişările doamnei N.! Era ca şi cum i s-ar fi cerut să
picteze una dintre acele pietre, ale giuvaergiilor, iar el să izbutească nu
numai reprezentarea durelor, perfectelor netezimi, ci şi a liniilor, a
nuanţelor şi a capriciilor de cristalizare din interioarele lor – astăzi sub un
cer înnorat, mâine sub soare, peste o vreme în lumina zăpezii.
– Dacă aş fi iubit-o, mărturisea cu
amărăciune pictorul, m-aş fi mulţumit s-o privesc. De ce n-ar fi şi asta o
preocupare: să numeri câte înfăţişări se perindă într-o viaţă pe sub un obraz de
femeie, el însuşi supus schimbării. Eu însă nu de-aceea fusesem chemat. Eu
trebuia să fac un portret. Cine ştie dacă nu cumva şi domnul N. istovise în
căutarea chipului adevărat al soţiei lui! Dacă nu cumva portretul acesteia,
odată isprăvit, n-ar fi preţuit şi pentru el cât un enorm oftat de uşurare? «Cum merge lucrul?» m-a întrebat după o săptămână – şi eu i-am
răspuns cu o înălţare din umeri. Ce ar fi trebuit să-i mai înşire pictorul
nostru? Că doamna N. este o femeie ca oricare alta
doar pentru cel ce se uită în treacăt la ea? Da, dar îndeletnicirea lui sta tocmai în
refuzul acestui fel de privire pe deasupra. Lui i se cerea s-o cunoască şi,
iată, faptul de-a o fi cunoscut îi împiedica mişcările şi făcuse din el un
pictor de trei parale.
– Atunci am înţeles, povestea pictorul, că pot să
părăsesc atelierul învins!
Găsise numitorul comun al tuturor imaginilor
ce se perindau, în necontenită prefacere, pe sub înfăţişarea altminteri
obişnuită a doamnei N. – dar, ca să-l aştearnă pe pânză, ar fi însemnat să
accepte că trufia lui se mulţumeşte cu foarte puţinul unei reducţii: chipul
mereu schimbător al doamnei N. exista pentru a fi contemplat şi pentru a naşte
în cel ce-l contemplă fericita umilinţă de-a nu izbuti să-l zugrăvească
niciodată.
– Cum merge lucrul? a întrebat după încă o săptămână domnul
N..
Iar pictorul, fiindcă optase
pentru neştirbirea faimei lui, a răspuns:
– Peste câteva zile veţi avea portretul! –
cu o mâhnire de al cărei gust avea să-şi aducă multă, foarte multă vreme aminte.
Spusese: «îl veţi avea!» de parcă s-ar fi sfiit să recunoască
altminteri că pentru o fiinţă născută să rămână liberă a dibăcit cea mai
potrivită carceră din câte pot fi născocite. A doua zi, în zori, a ieşit în
oraş, ca să întrebe de locuinţa ţesătorului Cutare.
– L-am găsit repede, şi-a urmat
pictorul relatarea. Insul era din fire tăcut şi lipsit cu totul de meteahna
curiozităţii. Nu m-a întrebat de ce am nevoie de-o ţesătură aşa şi aşa, lungă
de-atât şi lată de-atât! Şi-a luat creionul de după
ureche, şi-a notat ceva pe o hârtie – şi m-a
jupuit de bani cu o fermitate ce dovedea pricepere la oameni. Ciudăţenia
comenzii mele nu-i scăpase. Cerusem o pânză de
mătase în felul maramelor sau, dacă vreţi, în felul vălurilor de mare doliu –
o pânză dintre cele mai subţiri, cu adaosul că nuanţa ei ţineam să se păstreze, atunci când o voi
privi în bătaia luminii, fumurie. Dar dacă ţesătorul a ridicat preţul – şi eu am
ştiut că aşa o să se întâmple de-ndată ce l-am văzut că
notează ceea ce ar fi putut să-şi aducă aminte oricând! –, dacă
a ridicat preţul a fost pentru că, după ce i-am precizat dimensiunile, am
adăugat: Şi totul dintr-o singură bucată! O imprudenţă, căci nici ţesătorul nu
înţelesese altceva. Din acest inutil spor de exactitate şi un prost ar fi ghicit
că sunt la strâmtoare. Şi ca să-mi pedepsească buimăceala, în loc să mă cheme peste o zi
sau două – vezi bine, nu primise te miri ce comandă pe te miri ce preţ!, ca să mă
pedepsească, zic, mi-a făcut semn să aştept şi-a dispărut după o perdea, în vuietul
războaielor de ţesut. Când a revenit, ţinea în palma
dreaptă un pachet mic. Mi l-a întins, apoi m-a luat uşurel de braţ şi m-a petrecut până la ieşire. Şi nici nu-mi aduc aminte când m-am
pomenit singur. Eram în stradă, dintr-odată sărac şi cu auzul plin de zgomotul
unei uşi trântite undeva, înapoia mea. De ce amănunţise pictorul acest episod al
istorisirii lui – nu ne-am dat seama decât puţin mai târziu, când i-am
desluşit în glas vibrarea unei ciudate păreri de rău. Da, pictorului îi părea
rău că nu-şi ţinuse istorisirea printre cele nemărturisite ale cugetului! Încă
nu isprăvise şi mâhnirea de-a
fi aruncat mărgăritare în gura porcilor îl şi cuprinsese. Parcă ar fi vrut să nu-şi mai adune puterile pentru
capătul relatării, ci să şi le irosească printre detalii fără însemnătate.
Esenţialul fusese rostit: aflaserăm că portretul femeii urma să fie încheiat
şi, după dispreţul amar ce-l pusese în cuvintele despre trufia lui,
înţeleseserăm, în plus, că portretul există şi că spânzură la loc
de cinste pe unul dintre pereţii casei N.. A intrat aproape fugind în atelier. Aşa ne-a
făcut pictorul să credem în timp ce, cu un efort, îşi apropia deznodământul întîmplării: că a intrat aproape fugind în atelier şi că, tot aşa, în fugă, neajutat de nimeni, a întins marea ţesătură între şevalet şi
scaunul unde avea să se aşeze, curând, doamna N.. Şi,
dintr-odată, latura cealaltă a camerei s-a văzut, prin mijlocirea pânzei fumurii, ca năpădită de umbra şi ceţurile unui amurg. Era a câta zi de aşteptare când doamna N. s-a aşezat pe
scaunul ei, ca pe un scaun de osândă?
– De data aceasta, a oftat
pictorul, femeia încăpuse în mâinile mele. Ceea ce mi se arăta prin văl zărisem în asfinţitul
fiecărei zile. Nu vă mai spun cât de greu mi-a fost să nu fac
un pas şi să nu înlătur obstacolul dintre mine şi ea! Mă obişnuisem să tresar
ca înaintea unei străine ori de câte ori o zăream în pragul
atelierului şi, de ce n-aş fi drept, în tresărirea mea de uimire începusem să găsesc o adevărată plăcere, incomparabil mai vie
decât teama că o să-mi pierd reputaţia.
Doamna N. încăpuse în mâinile lui. Ca să pricepem de ce se socotea însă de pe-acum un învins, de
ce încă de pe-acum nu dădea doi bani pe viitoarele laude ale Domnului N. – ne-a mărturisit că în
după-amiaza aceea, lucrând, a trăit cu sentimentul mai
umilitor decât oricare altul al imposturii. Nu picta o făptură
în carne şi oase, ci un portret. Executa (acesta este cuvântul!) o copie după o imagine nemaisupusă
schimbării. Dincolo de pânza fumurie viaţa amuţise cu totul. Celălalt chip, de dincolo de chipul
văzut al femeii, nu se mai bănuia.
Peste suprafeţele altcândva transparente, se
aşternuseră negura şi opacul – şi dacă pictorul n-ar fi ştiut că totul se
datorează unei mistificări, s-ar fi bucurat, poate, că la fiece atingere a
pensulei asemuirea dintre lucrul mâinilor lui şi model se
încheagă! Ca niciodată mai trist şi mai dornic să piardă, omul picta dezbărându-se cu bună-ştiinţă de tot
ceea ce aflase în durata câtorva săptămâni despre doamna N.. Portretul începea, în sfârşit, să aparţină unei femei de patruzeci de ani. Un obraz cândva auriu şi acum palid; o privire cândva surâzătoare şi acum severă, umbrită de-o anume
delăsare a pleoapelor de sus; un nas cu nările mici şi neliniştite cândva şi acum atins, între arcade, de tăietura decisă a câtorva semne de încruntare; o gură arcuită de un zâmbet viu şi acum strânsă în sine, a tăcere şi a
refuz – numai cu atât trebuia să se mulţumească pictorul pentru
ca trufia lui să se sature: cu zugrăvirea unui obraz despre care oricine să
poată afirma că odinioară a fost frumos şi că-şi va păstra multă vreme încă
urmele frumuseţii.
– De-atâtea ori aş fi vrut să-mi abandonez meseria, povestea el,
dar nici unul dintre motive nu mi-a
smuls pensula din mână. Îmi dădeam seama repede dincotro vine
îndemnul: toate motivele, oricât de subtil ar fi împrumutat
ele veşmintele adevărului, le născocea
nevoia mea de-a închide ochii şi de-a adormi, înspăimântat de mulţimea dificultăţilor. Acum se ivise un motiv puternic să mă
dezbare de şevalet, de data asta, însă,
ca să renunţ la uneltele mele mi se oferea şi ceva în schimb: nu mai eram lăsat
ca odinioară în faţa nimicului şi tocmai bun să mă reîntorc la pictură ca fiul rătăcitor la casa tatălui său; de data asta, întrezăream că pot să
exist în contemplarea unei singure fiinţe. Dar, mi-am spus, nu cumva cu
fiecare om se produce acelaşi miracol? Gândului acesta nu trebuia să-i dau crezare, cel puţin câtă vreme nu înlăturam dintre mine şi model urzeala de mătase şi nu recunoşteam
(cum aş fi vrut!) că arta portretului trăieşte aşa cum s-a şi
născut: din tăgăduirea nenumăratelor înfăţişări ce se perindă înapoia chipului
omenesc. Prezenţa pânzei despărţitoare îl
făcuse apatic. I se părea că nu mai vede
şi că nu mai aude ca altădată. Pânza filtra imaginea
femeii, reţinând orice nuanţă neliniştitoare: nu auzea bine, nu mai vedea ca altădată,
dar era ca şi cum ar fi acceptat o infirmitate
ascunsă, ca să nu-şi trădeze o neputinţă mai mare – aceea de-a nu coborî până la ultimele consecinţe ale descoperirii lui.
Lucra apatic, în schimb portretul
devenea de pe un ceas pe altul ceea ce domnul N. ceruse de la el şi ceea ce el
însuşi ştia că trebuie să obţină, ca să nu se dea de ruşine. Şi au fost clipe când şi-a invidiat colegii de breaslă. Să nu fi observat ei ce se petrece în
asfinţitul zilei cu înfăţişarea femeii?
Pictorului nostru îi era greu să presupună aşa ceva. Or, pentru că el singurul
găsise o cale eficace de-a reduce la unu nenumăratele ei chipuri; pentru că
silnicia aceasta nu-i aducea nici o bucurie – îşi închipuia, vinovat, că
tuturor celorlalţi pictori le-a trecut prin gând să-şi aşeze modelul înapoia unui zăbranic fumuriu, dar că n-au îndrăznit
s-o facă. Propria lor putere de recunoaştere i-a
alungat din atelier, spunea pictorul;
iar ei recunoscuseră că nu chipul, ci adevărul despre doamna N. nu poate fi
reprezentat. Pe mine m-a ţinut în atelier puterea de acţiune. Şi ce este, presupunea el, puterea de acţiune dacă nu învăţul mulţumirii cu
puţin? Ca să picteze veşnic neliniştitul obraz al doamnei N. nu s-ar fi dat
înapoi s-o ucidă. Aşa se gândea: că se prenumără
printre cei ce s-ar mulţumi cu spectacolul unui cadavru, doar pentru că, neclintit, oricând asemănător sieşi, cadavrul se lasă fără să protesteze zugrăvit. O clipă
de şovăială şi dorinţa de a-şi contempla modelul nemijlocit l-ar fi pierdut. Căci aflase cât preţuieşte, peste trufia lui, să umbli rătăcitor printre feţele fără număr şi vii ale acelei femei. Pictorul a
plecat bogat din casa domnului N.. Bogat şi însoţit de laudele tuturor – mâhnit însă şi fără să ridice ochii spre doamna N., nici spre ea, nici spre
mult lăudatul portret.
– Mi-am strâns repede lucrurile
– a dat el să-şi
încheie istorisirea. Atelierul forfotea de oaspeţi. Strânsesem vălul din
timp. Era pe undeva, pe aproape, şi n-aş fi vrut să plec fără el. Din pricina înghesuielii, nu
mai ştiam unde l-am pus. În timp ce-l căutam, stingherit la tot pasul de
bătăile pe umăr ale confraţilor mei, căci trebuie să vă spun: o bună parte din
invitaţi erau pictori, unii poate chiar dintre cei ce cunoscuseră, aici chiar,
gustul înfrângerii – în
timp ce-l căutam, zic, am simţit deodată, dar ca sub un deget poruncitor, că trebuie să privesc spre domnul
N. Îl uitasem. Cel puţin din ziua când adusesem zăbranicul în atelier şi lucrul
începuse să-mi meargă din plin, îl uitasem. Mi- am îndreptat ochii spre el. Era
fericit. Se uita spre portret ca spre un idol.”
(Mircea Ciobanu, Istorii, III)
