POEZIE ALOGICĂ
Polul extrem opus acestei poezii de descendenţă
mallarméană e poezia alogicului, a conţinuturilor somnambule, halucinante,
provenind – sau vrând să provină – din semiconştient şi inconştient. Ea se
revendică mai ales de la
Rimbaud şi Lautréamont, dar şi de
la ocultism, alchimie şi cabală. Poezia alogică se dă drept poezie onirică. Or,
oniric înseamnă aici, în sens psihologic, visul nocturn sau visul diurn,
provocat artificial (prin droguri etc.).
Aceasta spre deosebire de visul poetic care,
îndeosebi în terminologia romanică modernă, înseamnă fantezie creativă. Limita
între cele două potenţe onirice e fluidă, mai ales în ce priveşte rezultatul
lor artistic. E limita între un principiu psihologic şi unul estetic. Dar amândouă
principiile se întâlnesc în justificarea subiectivităţii dezlegate de realitate
şi în declaraţia că omul, în virtutea facultăţilor sale onirice, e stăpânul
lumii.
Poezia alogică se foloseşte, ca şi cea
intelectuală, de fantezia imagistică ireală. Dar e acea fantezie care îşi primeşte conţinuturile
pasiv, fără a le ordona, din straturile de profunzime ale visului nocturn sau
diurn. Îndreptată împotriva omului în măsura în care e „monstru cerebral“ (A.
Breton), îl pune pe acelaşi plan cu puterea ce domină străfundurile sale
prepersonale, anonime. Omul nu e depotenţat. Puterea sa e doar altfel motivată.
E semnificativ faptul că un teoretician al poeziei alogice vorbeşte pe un ton
apologetic despre „dictatura spiritului“ (Tr. Tzara). Accentul
formulei cade pe „dictatură"; faptul că „spirit“ aici vrea să însemne
acţiune, anume acţiunea necontrolată a straturilor de profunzime alogice, face
ca dictatura să fie cu atât mai violentă. Ceea ce s-a văzut încă la Rimbaud. Între
timp au acţionat doctrinele lui
Freud şi C. G. Jung. Acesta
din urmă interpretează poezia pornind de la impulsul unor obscure „viziuni
primare“, pentru care poetul e doar un mediu care permite ca materialele
inconştientului colectiv să se filtreze prin el; forma are importanţă
secundară. Urmările s-au văzut la suprarealişti.
Precursorul lor nemijlocit e Apollinaire. De la el
vine şi denumirea de „suprarealism". În 1908 a scris un poem în proză: Onirocritique. Titlul
concretizează conceptul de vis (în franceză oricum polivalent) într-un termen
ştiinţific, referindu-se probabil la cartea de vise (Oneirokritika) a lui
Artemidoros (secolul al II-lea e.a.), păstrată din Antichitatea târzie.
Conspectăm câteva pasaje ale textului, caracterul său permiţând ca spicuirile
să fie la fel de arbitrare ca şi omisiunile. „Cărbunii cerului erau atât de aproape, încât mă temeam
de mirosul lor. Două animale neasemănătoare se împerecheau şi trandafirii lăstăreau bolţi de
viţă care se plecau sub povara ciorchinilor de lună. Din gâtlejul maimuţei
ieşeau flăcări şi împodobeau lumea cu crini. Se înveseleau monarhii. Douăzeci
de croitori orbi se apropiau. Către
seară, copacii îşi luau zborul, şi mă vedeam însutit. Trupa care eram eu se
aşeza la malul mării. Spada îmi potolea setea. O sută de marinari mă ucideau de
nouăzeci şi nouă de ori. Un popor întreg, îndesat într-un teasc, sângera cântând.
Umbre neasemănătoare întunecau cu dragostea lor pânzele stacojii, pe când ochii
mei se înmulţeau în râuri, în oraşe şi pe zăpada munţilor.“
Dincolo de
text, cititorul avizat va percepe vocea lui Rimbaud, va recunoaşte procedeul său.
Piesa pare un adaos apocrif la
Les Illuminations. În tonul unei naraţiuni succesive se înşiră imagini
ireale şi frânturi de acţiune, lipsite de contact între ele şi putând fi
înşirate la fel de bine şi în altă ordine. În măsura în care este vorba de o
legătură între evenimentele izolate, este o legătură a metamorfozei absurde –
aidoma visului (un cap devine mărgăritar, sunete devin şerpi). Nu apare nici un
om izolat, mereu numai mase. S-ar putea ca imaginile şi modul de exprimare să
fie apropiate de vis. Dar e o lume de vis a demenţialului, untului, a grimaselor
şi asasinatelor. În acestea, nu numai în stilul experimental oniric, stă
modernitatea simptomatică a textului.
În comparaţie cu ceea ce suprarealiştii propriu-zişi
au dat la iveală începând cu anii douăzeci, precursorul lor Apollinaire rămâne
încă poetul lor cel mai inventiv. Suprarealiştii pot interesa numai prin programele lor, care, vehiculând un
arsenal de doctrine semiştiinţifice, confirmă un procedeu datând de la Rimbaud. Convingerea că, în haosul inconştientului, omul îşi
poate lărgi experienţa la infinit; că
în producerea unei „suprarealităţi“, alienatul mintal nu e mai puţin „genial“
decât poetul; conceperea poeziei ca dicteu amorf, izvorât din inconştient: iată
câteva puncte ale acestui program. El confundă vomitarea – şi, pe deasupra, cea
artificială -cu crearea. Nici o operă de seamă nu a ieşit de aici. Despre
liricii de valoare care, ca Aragon
sau Éluard,
sunt număraţi de obicei printre suprarealişti, cu
greu s-ar putea spune că-şi datorează poezia acestui program, ci, dimpotrivă,
obsesiei stilistice generale care, începînd cu Rimbaud, a
transformat lirica în limbajul alogi-cului. Suprarealismul e un efect, nu o
cauză, e una din numeroasele forme ale modernei „nostalgii a misterului"
(J. Gracq).
Fără a recurge la influenţe posibile, şi futurismul
italian şi expresionismul german pot fi înţelese astfel foarte bine ca fenomene
autohtone. Exploziile lor de cuvinte, realitatea lor distrusă, somnambulismele
lor, oraşele lor în prăbuşire, glumele lor groteşti: toate acestea confirmă
structura stilistică apărută cu câteva decenii înainte în Franţa, manifestându-se
apoi şi în alte ţări.
Pătrunderea liricii în clarobscururi somnambule de
vis poate fi observată peste tot în Europa Spre deosebire de poezia onirică mai
veche, romantică, ea coboară şi mai adânc sub pragul dincolo de care rămăşiţele
lumii diurne ar mai putea oferi un sprijin. Poemul lui Benn Der Traum (Visul) e pură melodie
onirică; nume stranii nălucesc fantomatic prin el, alcătuiri ireal îngemănate
îl străbat într-o alternanţă de plutiri, desprinderi, atingeri succesive; „al
florilor numite duh autovoluptuos“; „femei îngenuncheate, abia conexe ale lor
contururi, întinse capete sus în amurg“; poemul însuşi e ceea ce spune despre
vis: „De nimic pe pământ nu se mai leagă numele sale... Sunt simultane lumile
acestui vis, monospatiale, sunt vuiet şi cădere...“
HUGO
FRIEDRICH, STRUCTURA LIRICII MODERNE
