◊◊◊
„Moda poetică «îşi alege» maeştrii în funcţie de capacitatea acestora
de a atrage atenţia publică asupra lor, de a fascina pe confraţi prin
rapiditatea succesului obţinut. Ne aflăm în faţa unei reacţii aproape mecanice
ale cărei resorturi pot fi cu uşurinţă depistate şi puse în evidenţă. Ea se
petrece de obicei atunci când un creator de incontestabilă valoare încearcă un
moment de criză: când formula sa poetică poate fi rapid transformată (sau se transformă de la sine) în
manieră şi, apoi, în simplu clişeu literar.“
◊◊◊
„Formula
poetică se impune ca un ansamblu de procedee şi metode artistice care – prin
îndelungată repetare şi continuă adâncire – devin definitorii pentru arta unui
scriitor, fiind factori de individualizare. Orice personalitate poetică îşi
afirmă propria sa formulă, şi-o aprofundează şi şi-o lărgeşte într-o măsură
variabilă, ca pe un blazon inalienabil: ea se indică într-un anumit
comportament faţă de limbaj (deci, elementul care determină modalitatea poetică),
se simte în timbrul şi tonul personal, în gesticulaţia poetică aparte,
conţinând aliajul – aproape imposibil de analizat – care topeşte în sine,
deopotrivă, datele adânci ale vieţii şi structurii sufleteşti, împreună cu
inevitabilele manifestări asimilate în grad diferit, ale culturii care le-a
hrănit şi potenţat.“
◊◊◊
„Maniera
se declară în momentul în care scriitorul depăşeşte echilibrul
dialectic fond-formă, pentru a acorda – voluntar sau nu
– preponderenţă elementelor formale, impunând o inovaţie care constă, mai ales,
în promovarea anumitor valori ce ţin de cel de al doilea termen.“
◊◊◊
„Revenind
la problema care ne interesează, vom spune că moda poetică «îşi alege» maeştrii
săi din rândurile poeţilor la care se poate mai uşor opera această izolare a
elementelor formale, la care se poate separa maniera de a scrie, pentru a ne fi
propusă ca un model demn de imitaţie. În anii din urmă, doi poeţi români din
generaţia tânără au îndeplinit cu brio această condiţie: Nichita Stănescu şi
Marin Sorescu.“
◊◊◊
„Acelaşi
lucru s-a petrecut cu Marin Sorescu, ajuns exploatator fără milă al propriei
sale maniere, până la disparitatea grăunţelor aurifere care străluceau cândva
în materia heterogenă a zăcămintelor pe care le scotea la lumină. Am mai
scris, şi nu vom reveni acum asupra acestei probleme, de altfel reluată de o
bună parte a criticii literare. Exemplele ar putea să fie oricînd înmulţite.
Asemenea producţii literare nu se mai înscriu în categoria experimentelor, ci
în aceea a experienţelor eşuate. Ele acuză zonele de sterilitate ale unei
activităţi poetice extrem de abundente care – tocmai din cauza abundenţei sale – nu trebuie scăpată de sub
autosupraveghere.“
◊◊◊
„Moda
poetică nu confiscă numai personalitatea în germen a tinerilor confraţi,
aservindu-i unei maniere străine căreia, de altfel, nu-i pot fura decât haina
exterioară, gesticulaţia impresionantă, dar deşartă. Moda poetică se întoarce,
cu aceeaşi violenţă, împotriva meşterilor înşişi ai modei, făcând din ei
captivii unor clişee proprii, victimele unor automatisme erijate drept «reţetă
poetică» infailibilă. Ceea ce numim, aşadar, «moda la maeştri» constituie o
exacerbare a clişeului poetic, o capcană fabricată chiar de ei înşişi, aşezată
pe celălalt versant – care coboară – al activităţii maeştrilor la modă.“
◊◊◊
„Maniera,
ajunsă în punctul culminant al virtuozităţii sale, al eficienţei sale formale,
dă în pârg roade aproape rotunde, deplin închegate în structura lor materială,
dar lipsite de sevă, ca fructele unui copac fără rădăcini. Moda poetică
trăieşte în exclusivitate din circulaţia clişeelor verbale care au acţionat,
cândva, eficient în câmpul emoţiilor lirice. Pentru a stăvili talazurile ei,
critica de poezie trebuie să se aplice, cu onestitate şi cu deosebit curaj,
asupra operelor unor poeţi contemporani de seamă, denunţând momentul de derută
creatoare, când aceşti aştri intră – mai strălucitori ca oricând – într-o
trecătoare eclipsă.“
ŞTEFAN AUG. DOINAŞ, POEZIE
ŞI MODĂ POETICĂ (1972)
