ŞTEFAN AUG. DOINAŞ, AVENTURILE LUI PROTEU

METAMORFOZELE (I)

Sunt cel ce nu sunt. Nencetat un altul

şi-n veci acelaşi. Vietăţi diforme

se bulucesc în mine să-şi transforme

târâşul, zborul, umbletul şi saltul.

Cunosc oceanul cu viitori enorme

şi vipia ce bântuie înaltul.  

Argintul, zgura, sângele, cobaltul  

le-mbrac în tot mai felurite forme.

Plăcerea mea-i de-a-mi da eu însumi mie

nu numai o figură, ci o mie –

diverse-n grai, în gest, în răsuflare.

Sunt cel ce-şi mută limita fiinţei

în cercul schimbător al preferinţei:

azi om sau peşte, mâine zeu sau floare

METAMORFOZELE (II)

Ce-i mai lipseşte broaştei mele ca să

susţină-n spate universul? Stele

şi rituri vechi, hieroglife grele

de tîlc ornează aspra mea carcasă.

Ca-n zodiace, un savant tabel e

sculptat în osul meu cu daltă groasă,

şi-o vârstă fără primăveri se lasă  

pe gât ghicită-n ridurile mele.

Mereu mă-ntrec cu-Ahile, şi mă-nvinge.

Dar ce folos că zboară ca o minge

şi iese-n orice-ntrecere întâiul?

Eu ştiu prea bine: nici măcar divinul

nu poate fi mai iute ca destinul,

când îşi dezvăluie-alergând călcâiul.

METAMORFOZELE (III)

Femelă cu mustăţile pe oală,

mă fac adesea focă. Ies din undă

şontâc-şontâc. şi sui pe stânca scundă

prăjindu-mă la soare-n pielea goală.

Din când în când o voce mă inundă  

din alte zări. Dar trupul meu de smoală

e prea greoi: adoarme şi se scoală

lovit pe ţărm de-o patimă profundă.

O, ceas al acuplării! Vrând să-mi intre  

cu sfredelul lor dulce-adânc în vintre,

masculii-mi dau târcoale. Marea fierbe.

Ce monstru sacru-aş zămisli acuma!

Dar carnea mea dispare, şi doar spuma

împroaşcă-n ţărmuri albicioase jerbe.

METAMORFOZELE (IV)

Sunt Ion în vârful unui stâlp. Merinde  

nu cere gura mea: hrănit cu posturi,

mă-mbăt de roua serii şi beau rosturi

cărora numai inima le prinde

extractul pur din mult prea simple costuri.
Prin trupul meu încep să se perinde
multiple forme, euri licărinde

ieşind la ceasul lor din adăposturi.

Să simţi în jur pustiul – ce cutremur!

Îmi muşc de spaimă buzele şi tremur

ca frunza plopilor fără-adiere.

În vârfu-acestui stâlp aştept Cuvântul.  

Se va rosti? Ori sunt sortit, ca vântul,

să fac zadarnic gesturi de-nviere?

METAMORFOZELE (V)

Există undeva un câmp sub soare

în care-un pui de dropie mă-ngână.  

Metamorfoză! Legea ta bătrână  

o-ngăduie-ntre holde să măsoare

ce-am fost, ce sunt şi ce voi fi. O mână

de fulgi mi-e consistenţa, o ninsoare  

de zboruri altele tot timpul. Oare

nu port eu şapte măşti pe săptămână?

Integru eu plural, identitate!

Mai dăinuie sub tine-o entitate

capabilă-a mă confirma-ntre dropii

ca dropie? În zarea cânepie

eu las să putrezească pe câmpie

penetul ca de fum al unei còpii.

METAMORFOZELE (VI)

O salcie-ntre sălcii îşi achită

cu lacrimi şi amenţi învecinarea.

Mă despletesc solemn şi-mi plec spinarea

până la umbra tufei de răchită.

Prin tuburi strâmte dulcele şi sarea

mă-nfrăgezesc. O arie-nvechită  

mă-mprejmuie şi-ncearcă să-mi înghită

delirul frunzelor şi nepăsarea.

Îmi place-această stare ce mă pierde

în foşnet tandru şi lumină verde.

Să fii copac, şi iarna să te scuturi

de tine însuţi, – ce vârtej de ore

încete, iuţi, tăcute şi sonore!

Adorm sub fulgi şi mă trezesc sub fluturi.

METAMORFOZELE (VII)

În faptul serii ispitesc matrozii

ivindu-mă sirenă peste ape.

Unii se tem, dar alţii vin aproape

de sânii vii şi solzii morţi ai cozii.

Cei ce mă poartă chiar şi-n somn sub pleoape

sunt gata să înfrunte antipozii

urmându-mă. Dar alţii, ca nerozii,  

se roagă mării tulburi să-i îngroape.

Dar, vii sau morţi, ei poartă în răspărul

zburlit al bărbii sure adevărul

atingerii de sfinte simulacre.

Ei mor, sau încă mai trăiesc. Dar moartea

sau viaţa o să le păstreze partea

nemuritoare-a unor clipe sacre.

METAMORFOZELE (VIII)

Am vrut să fiu călăul care taie

grumazul lui Ioan Botezătorul,

şi-am înălţat cu mâna mea toporul,

şi-am pus eu însumi capul pe-o tigaie,

şi l-am depus, bărbos, lângă piciorul  

femeii care dănţuia-n odaie

ieşind din văluri ca dintr-o văpaie

cu pântecul şi sânii arşi de dorul

dezmăţului în faţa maiestăţii

libidinoase. Urletul cetăţii

doar mie-mi răsuna-n timpan. De-aceea

mi-am astupat urechile-amândouă.  

Şi-atunci am auzit scăldat în rouă

un pas desculţ cutreierând Iudeea.

METAMORFOZELE (IX)

Cel care-şi află alibi sub volta

sonetului pătrunde-n templu. Iată:

înalţ cu răsuflarea-ntretăiată

şarpantele ce ţin în braţe bolta

de sunete. O normă-nvăpăiată

în aur strânge din văzduh recolta  

de ritmuri ample, ordonând involta  

corolă de-nţelesuri, zvăpăiată.

Prisosu-ndepărtat e aici avere.

Cu lanţuri moi de libertăţi severe

rigoarea, când s-a-ndrăgostit, permite.

Ce limite-mi sporesc mereu cuprinsul?

Sunt saturat de muzici, şi-mi simt insul

muşcat pe dinlăuntru de termite.

METAMORFOZELE (X)

Când centru-acestei lumi devine miră  

ochit cu grijă de-o privire sumbră,

în stoluri agitate ies din umbră

sticleţi, acvile, dropii, păsări-liră;

de şerpi, de raci, de sepii se adumbră

interiorul mării; somni conspiră

în cuiburi; iedere zglobii se miră

suind pe-albastre marmuri în penumbră.

Acestea toate n-au decât o moarte:  

a lor. Cu ochi plesniţi şi maţe sparte

ele răspund unor fatale-apeluri.

O, trupuri ferme, straşnici ipochimeni!

Ce mai sunt eu pe lângă voi? Un nimeni  

murind fără-a muri în mii de feluri...

METAMORFOZELE (XI)

Mă schimb. Dar nu treptat; ci, ca prin farmec,

îmi lepăd vechea formă şi simţire,

şi nu mă-ntreb cu câtă-ndreptăţire

uzurp un tron şi scapăr alte arme,

şi nici ce duh mă bântuie-n neştire  

să mă dezmint mereu, sau ce alarme

răsună-n carnea nouă care-şi doarme

în somn străin împrumutata fire.

Ştiu doar atât: că mască după mască  

mi-ajută trup şi suflet să renască

la nunţi multiple sub acelaşi astru

de voluptatea-acestui schimb. Omidă,

eu nu mai fac popas în crisalidă,

ci mă lansez ca fluture albastru.

METAMORFOZELE (XII)

Pe toţi i-am amăgit. Dar oare nu e

tot amăgire şi Elena care

mă-mbrăţişează fără-mbrăţişare

pierind uşor ca fumul din căţuie?

S-o-ntreb pe Thetis? Valurile-amare

schiţează doar o şoaptă albăstruie

prin care şerpii îndoielii suie;

şi-i singurul răspuns la întrebare.

Nestrămutata cumpănă divină

în orice joacă îmi găseşte vină,

şi celui care minte-i dă minciuna.

Dar totuşi zeii-ar trebui să-nveţe

că dacă mă maschez sub mii de feţe,

eu, cel ascuns sub mască, n-am niciuna...

METAMORFOZELE (XIII)

Cum îşi desprind la vestiar actorii

celebri-mprumutatele costume,

şi eu, acum, abandonez cutume

de ipostaze-obscure sau notorii,

de-ntruchipări în viaţă sau postume,

care m-au exaltat, până ce zorii

gonind aplauzele iluzorii  

îmi dau, izbăvitor, un singur nume.

Adio, măşti de-o clipă, învelişuri

de oameni, plante, monştri reci – haşişuri

pe care v-am fumat, pe rând, pe toate.

Voi fiţi ce-am fost şi ce-am să fiu: fidele

esenţei voastre şi-ncercării mele

de-a fi cu mult mai mult decât se poate.