ŞTEFAN AUG. DOINAŞ, ORFEU ŞI TENTAŢIA REALULUI

ORFEU ŞI TENTAŢIA REALULUI

Analiza con­cretă a textelor poetice ne demonstrează, dimpotrivă, că realul se află, în mod fericit, şi la începutul şi la sfârşitul procesului creator, şi că ceea ce se prezintă, la o primă vedere, ca o abatere de la real, în textura poeziei lirice, nu este de fapt decât un anume tratament la care e supus realul. Diversitatea modalităţilor poetice ne obligă să identificăm cel puţin trei tipuri de procedee care modifică imaginea obişnuită, banală a realităţii: prin notaţia revelatoare, prin tehnica suprapunerii sau a contrastului, prin aglomerarea datelor exterioare, prin redimensionarea lor sau prin selecţia absolută pe care o îndură, se face simţită o întreagă artă de a intensifica prezenţa realului; alte procedee – ca stilizarea, geometrizarea, reducerea la substrat, abstractizarea şi neantizarea – sunt tipic reductive; în fine, a treia categorie o formează procedeele proiective: antropomorfizarea, simbolizarea, proiecţia culturală, transportul în abso­lut etc.

Nu e mai puţin adevărat că cuvântul tentaţie, avan­sat de esteticianul francez, se află aici la locul său; cu condiţia de a-i acorda dubla sa semnificaţie: pe de o parte, aceea de tentativă, de orientare spre obiect, in­clusă în noţiunea însăşi de conştiinţă; pe de altă parte, aceea de încercare, de probă la care este neîncetat su­pusă conştiinţa, ori de câte ori vine în contact cu ceea ce se găseşte dincolo de ea. În cazul poeziei, aceste sen­suri devin amândouă şi mai acuzate: o dată, din cauza conştiinţei specifice a artistului creator, care întreţine o dialectică intimă, aparte, cu datele lumii sale; a doua oară, din cauza materiei sau instrumentului specific al poeziei – limbajul, net diferit, în substanţa şi compor­tamentul său, faţă de materia în care se încorporează celelalte arte.

Orice poet adevărat se simte mereu pus la încercare: atât de solicitarea fără răgaz a lumii, de asediul neîntrerupt al faptelor şi lucrurilor din jur, de nemilosul raport pe care eul său îl contractează cu in­finita metamorfoză a vieţii; cât şi de lupta acerbă cu cuvintele care, tocmai  pentru că-i stau la îndemână, pentru că sunt mijlocul esenţial al cunoaşterii şi al ex­presiei în care se traduc cunoaşterea şi sensibilitatea, sunt nespus de rebarbative poetic. Faptul că, prin limbajul de fiecare zi, poetul întâlneşte clipă de clipă proza vieţii face ca realismul să devină o tentaţie cu totul specială, o încercare sui generis pentru poezie. A spune că poetul caută sau nu realul, şi deci realis­mul expresiei, înseamnă a uita unde anume cade accen­tul, pe care din termenii dubletului indestructibil eu-uni­vers. În acest raport, iniţiativa nu aparţine poetului, ci realului, căci poetul este tot timpul urmărit de către real, pândit – aşadar – de realism. Realul, confortabil, solid şi minuţios aşezat în jurul nostru, ca împrejurul unei cetăţi, vai!, expugnabile, apărând mereu în  valuri succesive ca o oaste inepuizabilă, este încă o dată pro­pus, în mod imperios, atenţiei noastre cu fiecare cuvânt pe care-1 rostim, datorită caracterului referenţial al lim­bajului: dincolo de fiecare nume stă un lucru la care vorbirea trimite fără încetare. Când poetul  aşterne pe pagina albă primul său cuvânt, realul este deja acolo, nu ca realitate iconică a  semnului grafic, ci ca realitate-substrat a graiului. Orice cuvânt, oricât de virgin, este  gra­vid de realitate. Marea problemă a poeziei constă în necesitatea ca limbajul, saturat şi borţos de real, să şi nască – în expresia specifică a textului – o realitate vie de ordin artistic. E un loc comun al oricărei estetici că viabilitatea li­rismului nu stă exclusiv în capacitatea de observaţie şi de reprezentare a poetului, că materialul faptic acumu­lat nu determină adâncimea expresiei, aşa cum  fotogra­fierea unui peisaj, imitarea fidelă a figurilor nu măsoară valoarea unei opere plastice. Una din condiţiile artei majore este raportul intim, cât mai direct, priza nemijlo­cită  dintre eul creator şi lumea care-l înconjoară. Numai că, alături de bogăţia şi autenticitatea unei experienţe de viaţă şi de cultură, se situează, cu un rol la fel de important, autenticitatea expresiei, adică coerenţa inte­rioară a mijloacelor concrete – cuvânt şi imagine, sunet şi armonie, linie şi culoare etc.  – ale diverselor arte. În cazul poetului, creaţie înseamnă transformare radicală a limbajului, care, din referenţial, din perfect transpa­rent, trebuie să devină un ecran aproape opac care să ivească, să re-creeze în propria sa profunzime, „figurile" a două lumi – artistul şi realul exterior – care se în­tâlnesc în el; lipsit de dimensiune, cuvântul trebuie să devină un  spaţiu capabil să adăpostească cohabitarea paradoxală a vechiului lucru cu noul său sens. Aceasta înseamnă că poezia însăşi este un univers: ea ordonează lucrurile în funcţie de direcţia inedită a unor tâlcuri, le smulge din urzeala lor naturală – rece, distantă şi neclintită –, pentru a le regrupa într-o anu­mită ordine care este a ei, şi numai a ei. Procedeele amintite mai sus au rolul de a descompune materialul bogat şi amorf al realităţii cotidiene, şi de a-1 recompune într-o urzeală originală, luminată de o anume semnifi­caţie. Ceea ce nu ar fi deloc ciudat, şi nici dificil, dacă această semnificaţie ar ţine de ordinea raţiunii, a logicii comune. Dar ea ţine de ordinea afectivităţii: raportul eului liric cu lumea din jur este de ordin afectiv, cir­cumscrie întotdeauna o dinamică intimă a sufletului nos­tru, în poezie, datele realului nu mai fiinţează ca atare, ca repere ale unui real propus cunoaşterii raţionale, ana­litice; ele se transformă în simple simptome ale unei trăiri; ele devin doar semnele heraldice sonore, blazonul ritmat al unei nobleţi spirituale a cărei autenticitate stă în propria ei subiectivitate: acelaşi element, vântul, de pildă, e pentru Rilke mesagerul unei taine pe care na­tura o vesteşte fără a o numi (Uneori), pentru Mantale corespondentul discordanţelor din inima sa (Corn englez), pentru Pasternak imaginea distanţei care separă doi iu­biţi (Vântul), pentru Jorge Guillen o altă ipostază a lu­minii (Prezenţa aerului), pentru Leopardi sugestia infi­nitului (Infinitul), pentru Shelley instrumentul eliberării şi împrăştierii simţirii sale în univers (Odă la vântul de Vest) etc.

De aici – legitimitatea întrebării: Există un adevăr poetic? Şi dacă da, cum „încap“ în acelaşi „spaţiu de cultură“ adevărurile atât de diverse ale poeţilor? Şi, mai ales, cum se situează acest adevăr faţă de adevărul ştiin­ţific? Despre Orfeu se spune că îmblânzea fiarele, muta stâncile din loc, liniştea furtunile pe mare,  fapt pentru care Argonauţii l-au luat pe corabia care căuta Lâna de Aur. Sugestia unui rol  eminamente practic al poeziei, operând asupra lucrurilor, se corectează, fără îndoială, dacă  aflăm mai departe că în timp ce legendarul bard făcea să răsune corzile lirei piatra lui Sisif a încremenit în vârful stâncii, roata lui Ixion s-a oprit, butoaiele Da­naidelor n-au mai lăsat să curgă prin găuri licoarea, crengile cu fructe nu s-au mai retras de la gura sărma­nului Tantal.  Abolirea absurdului din univers, instituirea unui tâlc în cursul haotic al lucrurilor şi întâmplărilor, instaurarea unei lumi potenţiale de perfectă coerenţă şi înalt semnificativă – iată rostul poeziei. Funcţia prac­tică a poeziei constă în a inculca omului obligaţia de a trăi poetic, iar aceasta implică o acţiune de educare a sensibilităţii, de modelare a conştiinţei. Adevărul poetic este o forţă care face să ţină între ele, solid, elementele secrete şi impalpabile ale unui edificiu lăuntric, care proiectează asupra realităţii din jur un fel de epură a realului, corpul viu al tâlcurilor pe care le trăieşte o conştiinţă excepţională.

Maurice Blanchot, care a realizat una din cele mai penetrante lecturi moderne a mitului lui Orfeu, scrie: „Şi totul se petrece ca şi când, nesupunându-se legii, pri­vind-o pe Euridice,  Orfeu n-a făcut decât să se supună exigenţei  profunde a Operei, ca şi cum, prin această mişcare inspirată, a răpit de-a binelea Infernului umbra obscură, a dus-o, fără să ştie, în marea lumină a Operei. A privi pe Euridice, fără preocuparea cântecului, în nerăbdarea şi  imprudenţa dorinţei care uită de orice lege, aceasta e inspiraţia“ (Spaţiul literar, Paris, Galli­mard, 1955, pp. 230–231.)

Orfeu n-a putut şi nu va putea niciodată s-o readucă pe Euridice, vie, din Infern: o asemenea tentaţie a realului nu e decât o ispită deşartă. Dincolo de pragul păzit de Cerber,  lucrurile şi fiinţele se desluşesc doar în cruditatea unei lumini negre, ele nu mai sunt decât umbre, nu mai păstrează decât forma semnificaţiei lor ultime. Cu această imagine, cu forma sublimată în cântec a iubirii şi durerii, cu tâlcul suprem care apare pe orice obraz atunci  când îl atinge eternitatea – cu irepresibila năzuinţă de a spune toate acestea se întoarce poe­tul după ce a străbătut în adâncime vămile realului. Ceea ce poetul salvează nu salvează pentru sine.

Trăim subt greul văzduhului

ca pe un fund adânc de mare.

Nici o suferinţă nu-i aşa de mare  

să nu se preschimbe-n cântare.