NICOLAE
DABIJA
PSALM
Nu am, Doamne, nimic, şi-s bogat.
Sunt, Doamne, cel mai bogat, că
te am.
Cu fiece mugur ce iese din ram –
Te-am aflat,
cu cerul ce-mi intră în casă prin
geam!
Nu Te supăra, Doamne, că port
roura-n gene,
că cel mai fericit am fost, fără
să ştiu:
când sfâşiat eram de fiare în
arene
Tu mă strângeai la pieptu-Ţi, ca
pe-un fiu...
Şi ce uşoare-s lanţurile grele
şi piatra de sub cap mi-e pernă
moale –
în locul unde lacrimile mele
se întâlnesc cu râurile Tale!
PSALM
Oare atunci, când ţi-a fost cel
mai greu,
nu m-am lăsat, de bună voie,
răstignit,
n-am sângerat pe cruce,-n locul
tău,
poporul meu, de ce m-ai părăsit?!
Când holda ţi se risipea pe vânt,
şi lumânări se aprindeau ca de la
sine
şi graiu-ţi renăştea dintr-un
cuvânt
eram să-ţi spun că: „Domnul e cu
tine!“
Şi-acum, când cerurile toate
scapăr
şi pomii îţi sunt smulşi din
rădăcine,
iar eu încerc de moarte să te
apăr,
de ce te-ntorci cu faţa de la
mine?!
De ce n-ai crede şi cuvântul meu
ci – doar pe cei cu duhul
migrator,
care afirmă c-au vorbit cu
Dumnezeu
şi ţara ta le-a hărăzit-o lor?!
De ce când scos eşti parcă din
strâmtoare
dar ţi-i sărată, -ncă, de lacrimi
pita
chiar tu eşti cel ce-ai vrea
să-mi cer iertare
de la acei ce te-njugau ca vita?!
Cu tine mi-a fost cald şi-ntre
nămeţi,
cu harul tău mai plin de haruri
îs;
dar mi-ai respins iubirea cu
dispreţ
şi mi-ai răspuns, la jertfă, c-un
surâs...
Au nu am fost şi nu-s feciorul
tău
care – mai mult ca viaţa-mi –
te-a iubit,
acuma, când te laşi sorbit de
hău,
poporul meu, de ce m-ai părăsit?!
PSALM
Sunt, Doamne, atât de trist şi
singur:
precum un rug în care ninge,
ce ba învie, ba se stinge...
Sunt, Doamne,-atât de trist şi
singur...
Precum de rouă – nişte crânguri,
mi-s zilele de lacrimi pline.
Se vede, Doamne, de la Tine
cât sunt de trist, cât sunt de singur?!
De orice rază ce m-atinge
mă simt rănit până la sânge...
Sunt, Doamne, atât de trist, şi singur:
precum un rug în care ninge.
SPITAL DE
URGENŢĂ
Doamne, Te aud prin spital,
şi nu mai ajungi pânۥ la mine;
să pui palma pe creştetul meu
să mă-ntrebi de mi-i rău sau mi-i bine?!
E prea plin de durere spitalul
cu aţâţi coborâţi de pe cruce;
şi Tu ieşi să-i întâmpini în prag
când Ambulanţa i-aduce.
Să te apropii aştept şi de mine,
cum stau pe cearceaf ca o umbră,
să mă mângâi pe răni şi să zici:
„Ia-ţi patul în spate şi – umblă!“
Şi s-alerg după Tine, Iisuse, –
cu cei scoşi dintre lupi sau din lupte,
cu cei loviţi din glonţi sau de trenuri –
şi eu, cu picioarele rupte...
IERTAREA
Să existe oare, Doamne, iertare –
în viitura morţii şi a vieţii –
pentru popoareie-acelea care
şi-au ucis cu pietre profeţii?!
Profeţii, de vorbe prea grele răniţi,
care – sub bolţile în vâlvătăie –
în vreme ce erau batjocoriţi,
se revărsau pe lanuri ca o ploaie...
Şi când erau de vii puşi în morminte,
scuipaţi, loviţi de-un neam al nimănui,
ei se rugau de Tine, Doamne Sfinte,
ca să-i faci loc în raiul Tău, şi lui.
Cum eşti, Părinte blând, plin de iertare,
Te rog să dai, cu duhul bunătăţii,
o şansă şi pentru popoarele care
şi-au ucis cu pietre profeţii.
BĂTRÂN
Nu mai zâmbeşte cu gura, ci cu ridurile.
Nu mai vorbeşte cu cuvinte, ci cu tăceri.
Când stă pe loc, dau peste el toate zidurile.
Când e-ntrebat ce zi este azi zice: „Ieri“