PETRU SCUTELNICU, PE
GENUNCHII MELANCOLIEI
NUMELE MEU
se face prea frig
în numele meu
se mai acoperă
copiii
cu o vocală
noaptea şchioapătă
când mi se
stinge o stea pe omoplat
din toată toamna
rămâne
ceaiul chinezesc
AUTOBIOGRAFIE
la privirea ta
dintâi
toamna se retrage
în cazarmă
se întristează
cerceveaua
numai toamna te ia
râul şi te duce
dincolo de
fereastra îmbolnăvită
într-o ţară largă
cât o tristeţe
vecinul se trezeşte
din viaţă
într-un anotimp de
urgenţă
dintr-o oră
intraductibilă
RĂTĂCIREA
NUMELUI
înfrunzeşte iarna
pe unde îţi era
numele
veştedă ora
cu toamna ruptă-n
coate
lacul de culoarea
singurătăţii
toamna
dresată să sară la gâtul melancoliei
se netezesc
secundele în cimitir
plouă până se face
ceaţă în cuvinte
PE
GENUNCHII MELANCOLIEI
pictorul de
amintiri
lângă o statuie
îmblânzită
îţi vine să-i dai
numele tău
unei toamne târzii
dintr-o melancolie
torenţială
când scrii cu viaţa
pe ziduri
un poem
înfloreşte
fabrica de vanilie
se
agaţă o perlă
de
tibia singurătăţii
se
întristează
trenurile
de navetişti
ANOTIMPUL SECRET
cuvântul
înserează peste casa ta
e atât de primăvară
o rană tandră în
dreptul inimii
şi sângele dă ora
exactă
se întristează
cartea de gramatică
e ger pe sânul tău
ziua de luni
argintează
spaima trecătorilor
şi
strigătul perforează cutia poştală
ORAŞUL
DE UNICĂ FOLOSINŢĂ
într-un spital de
provincie
spaima dezgolită la
ecograf
poemul decojit până
la vena cavă
prin nămeţi de
singurătate
utilaje
albastre deslăcrimează oraşul
se înghesuie Polul
Nord
în ziarele din
provincie
ne externăm cu
teama ameliorată
PEISAJUL
STRĂZII
îţi ajunge
noiembrie până la os
când priveşti
strada de la etajul cinci
al singurătăţii
magazinul de
nostalgii
şi proprietarul de
iluzii
frigul se târăşte
pe pereţi
regăseşti bistroul
anghila din lacrimă
ridurile istoriei
furtuna amanetată
şi geografia
tristeţii
OROLOGIU
bătea de miezul
verii
când mi-aţi
întors tinereţea pe toate părţile
mi se înnora Olanda
din privire
stăteam în bătaia
vieţii
şi m-atingea o
schijă de singurătate
tată eu am făcut
tot ce-am vrut
cu moartea mea
IUBITA
MEA CU PICIORUL TRIST
cu numele rătăcit
cu numele obosit
cu iarna pe urmele
noastre
ni se tocea zăpada
din privire
numele în care nu
încăpeam amândoi
ne bucuram
de câtă moarte ne-a mai rămas
mi se
întinde seara pe trup şi-mi leg o toamnă
ghimpată în jurul
casei
CÂNTAR
mi-e toamnă acum
până la glezne
până la genunchi
până la brâu
i se oprise
toamna şi n-a mai ştiut ora exactă
până la următoarea
crizantemă
anotimpul cu gust
de iasomie
îmi strivea
cuvântul în uşă
un cerşetor surpat
de singurătate
se răsuceşte iarna
în mine
duminicile în doze
mici
tatălui de
atâtea ori i-au rupt cerul din privi
FUGAR
un perete veşted
şi-o mirare tandră
o frumuseţe
istovitoare
sărăcit de
singurătate
fugar până la
lacrimă
într-o spanie
neînţeleasă
mai e ora
când te plimbi cu trăsura prin poem
cuvinte carnivore
o moarte cu gâtlej
de sticlă
PE
MAI DEPARTE
e o joi lipită de
spatele iernii
gheara unui amurg
îmi scotoceşte prin suflet
se face pulbere
dimineaţa
oameni printre
schije şi şpan
un tigru într-o
lacrimă
cafeneaua Arizona o
altă lacrimă inventată
de Romulus Guga
trăită de noi de
Ion Mureşan
într-un Cluj
ipotetic
o moarte virtuală
sau la Croco şi mai
departe
STRADA
pe străzile
poemului
e o lacrimă
şi mai e ţara mea
a început să ningă
cu numele tău
ne răneam în
literele îngheţate
umblam în ţinută de
seară prin poem
spintecat de spaimă
o linişte de cometă
nu mai aveam nimic
de murit
