TERESA MARIA MORIGLIONI
DRĂGAN
(1932 – 1986)
„Poeta originară din
Versilia, copleşită uneori
de nostalgia locurilor
natale, şi-a citit
pulsiunile conştiinţei cu
fidelitate
şi le-a exprimat cu
sinceritate.
Convinsă de faptul că
angrenajul cuvintelor
îl reprezintă pe un scriitor cu înţelesurile
celor dintâi amintiri, că
limbajul sinelui
nu trebuie căutat, fiindcă el
vine firesc
şi inevitabil ca pubertatea,
Teresa Maria Moriglioni
Drăgan a fost instrumentul
sonor şi scriptural al
biografiei sale,
care şi-a căpătat cea mai
deplină valorizare prin artă.“
ROMUL MUNTEANU
LUI FEDERICO GARCÍA LORCA
Şi tu de-asemeni Federico
în singurătatea
nopţii metropolitane
plângeai sângele porumbiţelor,
zdrobirea rozelor încătuşate;
plângeai neispăşita vină
de a fi plămădit din carne.
De-a lungul liniilor ferate
unde doar lama trenurilor de noapte
tăia pe viu cimenturi disperate,
desfăcând bobocii
realităţilor de neînchipuit
oraşul ascunde matadorii
în timp ce-mpătimiţii de televizor
dorm somnul nevinovăţiei
cu conştiinţa spălată
de spumele detergenţilor
şi mizericordioase anestezii de suflet
sau mizericordioase desfătări fac
cu putinţă delegaţilor noştri
celor necontaminaţi de pietate
împlântarea cuţitului
şi sfâşierea cărnii.
Niciun alb de iasomie
sângele lui Ignazio nu poate să acopere
şi nici pe cel de găină.
Coerenţă şi îndurare,
ochii strâmbi ai îngerului rebel
sfâşiat de călăul iubirii
pentru-a ispăşi păcatul
de-a-nvinui pe Domnul.
SEBASTIAN
Sebastian, doar ochii câinilor
ştiu să spună muzica ta;
câinii care nu pot să
fie
îmbrăţişaţi cu vorbele noastre.
PE CENUŞILE
Pe cenuşile poeţilor
şi eu, cărămidă cu cărămidă,
îmi înalţ turnul meu Babel
unde mă voi zidi.
Totul va fi zidit
în turnul numerelor:
frumuseţea florii şi a Elenei
Nike din Samothrace
preludiul şi moartea Isoldei
Gotamo şi Francesco.
Triumfă creierul sinistru.
Dar printre bătrânele ziduri uitate
buruienile vor creşte
şi oţelul strălucitor al capsulelor
răsfrânge idescifrabile
volburi răzbunătoare.
VĂ VOI FOLOSI AŞA
Vă voi folosi aşa, cuvintelor,
cu înţelesurile
amintirii celei dintâi,
ca pe primul semn cu degetul
pe nisipul udat de mare.
Vă voi folosi cum veniţi la mine
adunate în gândirea mea
ca viaţa, laolaltă,
pentru că doar pe voi vă mai am
ca să exist.
SĂ-ŢI AJUNGĂ
Să-ţi ajungă,
să-ţi ajungă să vezi soarele,
să-ţi ajungă trupul ce te poartă,
să-ţi ajungă foamea ce o ai
şi să-ţi ajungă setea,
ogorul şi copacul care creşte
ce foc va fi pentru roadele tale,
să îţi ajungă cerul
cu ţipătu-i albastru,
humusul cald al gunoiştei
care se coace sub rotirea astrelor
şi limba câinelui
care linge cuminte
mâna ta ce îmbătrâneşte.
Să-ţi ajungă, şi gata!
LUI NIETZSCHE
Nu mai rămâne decât cântecul
sau deplina tăcere.
Firul Ariadnei este un ghem
ce se desfăşoară în sine.
Voi merge spre respiraţia adâncă
a Fiarei în labirint
cântând neruşinata mea minciună
pentru a trăi până-n ultima clipă.
Şi ca să fiu totuşi ceva, voi fi poetă.
Dar mai înainte ca mâna
îndurătoare a lui Orfeu
să stingă facla ce nu dă lumină
înainte ca orbirea lui Homer
să fie cânt
voi cuteza o ultimă zvâcnire:
a exista este destin sau e voinţă?
