AUREL GURGHIANU
◊ TEMPERATURA
CUVINTELOR (1972)
◊ CURENŢII DE SEARĂ
(1976)
◊ ORELE ŞI UMBRA
(1980)
◊ NUMĂRAŢI CAII
AMURGULUI (1982)
◊ DIAGNOSTICUL STRĂZII
(1985)
◊ CĂLĂREŢUL DIN SOMN
(1988)
CE-ADUCE?
Ce-aduce oare Mureşul când vine?
O apă-nvolburată cu buline
de frunze smulse de pe mărăcine.
Ce-aduce oare Mureşul când vine?
Smocuri din lâna oilor alpine
şi picurii de sânge-a trei verbine.
Ce-aduce oare Mureşul când vine?
O tângă de păstor de pe coline
şi-o pungă
de tutun închisă bine.
Ce-aduce
oare Mureşul când vine?
Basmaua
fetei ruptă de jivine
şi-o lacrimă.
A cui, nu ştie nime!
Ce-aduce
oare Mureşul când vine?
O stea ce-şi plimbă raza-n adâncime
şi umbra
unui fag, albit ca mine.
Toate
le-aduce Mureşul cu sine!
POŢI SĂ FII
Un poet
scrie versuri de toamnă
frumoase
pentru că par ostenite
şi n-au în
ele nimic forţat,
ca şi cum
ai spune:
zece
cornute rod iarba uscată
lângă-un
zid de cetate.
O burniţă
picură monoton
în parcul
oraşului.
Copilul
suge lapte dintr-o suzetă,
un bătrân
trage dintr-o ţigară sub zid.
Când stai
şi privirea ţi-alunecă peste lucruri
nimic nu-ţi
mai trece prin minte.
Poţi să fii
de-aceeaşi natură cu ploaia,
eu iarba
cu aceste
conuri de brad
întoarse de
ţărci cu ciocul prin mâzgă.
Până când,
deodată,
eşti
asemenea unei sonerii în alertă
pe care un
deget negru apasă cu disperare.
DE IARNĂ
Spune-mi,
frère, cum este iarna la voi?
Grădina
desigur a murit frumos,
cum se moare
la ţară.
Vin iepurii
noaptea şi-acum
ţopăind
prin troiene
să caute
cotoare-ngheţate de varză.
Nu mai
hămăie câinii.
S-au strâns
sub coteţe covrig
şi dorm cu
botul sub ei.
Înnebuneşte
doar luna când e senin
şi vă
tulbură somnul
pe când
visaţi
că mai
treceţi pe sanie Mureşul
ca vechii
noştri bătrâni
şi duceţi
sacii la moară.
Trozneşte câte-o
ramură sticloasă de prun,
frângându-se
ca un os ce s-a rupt.
Bâzâie câte-un
avion la mari înălţimi.
Încolo,
nimic.
Spre ziuă,
doar ciorile
întunecă
bieţii salcâmi
apoi
hămesite se-ndreaptă în zbor spre Bogdana.
Tu ieşi în
ogradă să mături ninsoarea
şi tropăi
cu cişmele pe treptele casei,
îţi scuturi
căciula de miel
şi te
grăbeşti la un ceai.
– Eh,
frate, aşa se duc anii!
LA TONETĂ
Pe scaunul
lui la tonetă,
aşa-şi duce zilele omul cu lozuri în plic.
Vânzător de iluzii, iar uneori
fabricant al norocului,
întreţine speranţa, ciocănind strident
în masa plină de pungi.
Poftim!, îl auzi de departe
şi-ai vrea să te opreşti,
să-i spui o vorbă,
să-l întrebi
cum va fi iarna,
sau dac-a visat astănoapte
o stavă de mânji
gonind sub cerul Californiei.
Dar e prea cenuşie lumina
şi e prea frig în aer
şi-n mâinile lui.
Se ridică şi tropotă-n cerc
strângându-şi pulpanele mohorâte
ale halatului de penitent.
ŞCOALĂ
Biblioteca din Alexandria se ştie c-a ars.
Trecură veacuri bune de-atunci.
A ars Jan
Huss
şi Giordano
Bruno
şi cei ce şi-au dat foc singuri
în numele unei credinţe.
Cenuşa lor
spulberată de vânt
ca şi cenuşa
tiranilor.
Prin somnul lumii
îmbla uneori ciudate particole
şi văluri negre cad de pe ochi:
Le-atinge luminiscenţa
mistuitoarelor ruguri.
DRUM
Printre clădiri mai vechi,
trecea
poetul zilnic
spre locul
de muncă.
Se simţea
ocrotit:
în stângă
zidul din Evul de mijloc,
în dreapta
bătrânele case,
în faţa lui
la distanţă iarăşi un zid.
Nu căuta la
cele din jur.
Toate erau
neschimbate de ani şi de ani.
Aceeaşi poartă ruginită, cu lacăt,
aceeaşi
mierlă fluierând într-un dud.
Cu gândul
rătăcea prin istorie,
era-n
dialog
cu vreun
bătrân învăţat transilvan.
Cu pasul
ritmat
înainta
solemn şi grav
dând
replici,
corectând
vreo eroare,
urmărind o
spirală de aer
stârnită de
vreun duh al pământului.
Înainte de-a ajunge la capăt,
placat de zid,
schiţa un vag surâs printre fantasme.
Îşi pregătea intrarea în „Bârlogul lui Faust“.
TĂRÂM STREIN
Vechii copaci de-a lungul trotuarelor
au fost smulşi azinoapte de îngeri –
Cu pasări, cu vechile răni,
cu frunzele roase de smog,
furgoane cereşti i-au dus pe Muntele Galben –
Luară şi umbrele lor şi-ale noastre
pe când treceam pe sub ei,
vibraţiile stocate prin sute de ani,
lăsând doar un gol, o pauză-nchisă.
Acolo, fauri goi le injectează o nouă viaţă.
Rădăcina se prinde
şi ca un stog li se desface coroana
în aerul verde cu iz de oţet.
Insectele moarte ies de sub coajă,
lichenii colcăie de mişcare
şi vulturi pleşuvi apar de pe marile creste.
Toate pulsează...
Dar unde e cântecul? Unde susurul lin?
Mut e şi vântul. Mut e copacul şi pasărea.
Sufletul tuturor e pământ,
Streină substanţă
Pe care arborii vechi o refuză.
Porii mustesc sângerând pe Muntele Galben:
– De ce ne-aţi adus aici?
Lăsaţi-ne jos să murim!
ELEGIA
NUCILOR
Am fost în piaţă să caut nuci.
Oh, nucii!, mi-am
amintit:
nucii-au murit în
iarna trecută,
ucişi de frig.
Regi cu coroana
uscată,
dragilor,
ce goale sunt
curţile-n Câmpia Ardealului! –
Zadarnic mă-nvârt,
nu mai găsesc un
loc pentru masă
la umbra
scheletică.
Bonjour, vă ziceam! Chers amis!
Ca să m-arăt mai
şcolit
în faţa voastră,
cei de-o veşnicie.
Nu-mi mai
răspundeţi
cu aroma tare de
frunze
şi nici n-o să
ştiţi
câţi ani voi avea
când palidul înger va
trece
prin grădinile
nopţii,
întunecând amintirile.
Mă-nclin în faţa
tuipinii-ngheţate
şi vă salut
resemnat,
ducând o tristă povară
cu mine.
BĂIATUL DIN
STRADA VECHE
Băiete, cineva-mi
spune că eşti poet,
cineva care te
iubeşte
mai presus de
faptele tale,
de piciorul tău
şchiop.
Eşti asemeni lui
Byron,
sedus de Marea
Egee.
Cu cârjele tale
despici apele,
arăţi drumul
păsărilor pe sus,
faci frunzele să
se-n toarcă pe ramuri
din nou,
fiarelor le
vorbeşti pe limba lor.
Blazonul tău e o
stradă
cu patru câini
vagabonzi şi-un pod de sidef
pe care vei trece cândva
la cele eterne
fără să fi ştiut cine-ai fost.
C-un băţ de
chibrit
am scris
această mică istorie
pe-un
pachet de ţigări,
la o masă
albă, sub stea.
PĂSĂRARUL
Pe mâna moartei s-a
aşezat un bătrân şoim de pădure
şi-a întrebat-o de ani.
Mâna moartei nu s-a
mişcat
(Şoimul o
visase tânără cu o noapte înainte).
Şoimul a
adunat păsările la sfat.
Dar mâna moartei a rămas
inertă.
Veni atunci
un vechi păsărar şi vorbi:
Cei ce
cunoaşteţi misterele,
aşezaţi o faţă albă de masă peste glicine,
având grija să acoperiţi şi glasul pescăruşilor
care-ţi mănâncă ochii de viu.
Incendiaţi c-un chibrit prânzul
fără să vă gândiţi la ceva.
Ştefan Pasăre, Păsărarul, neştiutorul,
merge c-o traistă înainte,
merge şi dă din umeri ca o fereastră zgâlţâită de vânt.
