SYLVIA PLATH, CAPCANĂ PENTRU IEPURI
BUFNIŢĂ
Clopotele au bătut doisprezece. Strada Mare s-a
arătat
Altfel decât suburbia ei de păduri: aprinsă
De-un nimb, dar deşartă, şi-a adunat vitrinele
Cu torturi de nuntă,
Inele cu diamante, ghivece de trandafi, blănuri de
vulpe
Roşcate pe manechine de ceară
Într-un tablou sub sticlă al abundenţei.
Şi-atunci, din pivniţe adânc scufundate
Ce a stârnit-o pe bufniţa palidă, răpitoare
Să se vaiete pe deasupra
Sârmelor străzii, cu aripile-ntinse
Dintr-un perete-n altul, controlând
Curenţii du-te vino, pe pântece
Pene dese, înfricoşător de moi
La privit? Dinţii şobolanilor sfredelesc oraşul
Zguduit de ţipătul bufniţei.
FIICA PRISECARULUI
O grădină de guri întinse. De
purpură, negre, cu stropi stacojii,
Mândrele corole se înfoaie, aruncându-şi în spate
mătăsurile.
Moscul lor se înstăpâneşte, cerc după cerc,
Într-o fântână de mirosuri, atât de grele că abia
le inspiri.
Hieratic în halat, maestru al albinelor,
Te mişti printre stupii cu multe pieptare,
Inima mea sub piciorul tău, soră cu piatra.
Gâturi
de trompetă se deschid ciocurilor de păsări.
Pomul
Ploii de Aur îşi scutură prafurile,
În
budoarele mici, cu dungi portocalii şi roşii,
Anterele
îşi clatină capetele, având regeasca putere
De a
zămisli dinastii. Aerul e bogat:
Iată rangul unei regine – nu i
se poate împotrivi nicio mamă –
Un fruct cu gust de moarte: pulpă neagră, coji
negre.
În crăpături strâmte cât degetul, albine
singuratice
Robotesc printre ierburi. Îngenunchind,
Îmi pun ochiul într-o deschizătură, dau de-un ochi
Rotund, verde, neconsolat ca o lacrimă.
Tată, mire, în oul acesta de Paşte,
Sub coroana trandafirilor de zahăr
Regina albină se mărită cu iarna anului tău.
ULM
Ştiu cum e în afund, zice ea. Ştiu de la rădăcina
mea
Răsfirată: e aşa cum te temi tu că este.
Eu nu mă tem: l-am cunoscut.
Marea, pe ea o auzi în mine,
Nemulţumirile ei?
Ori vocea nimicului, delirul tău?
Umbră este iubirea.
Cum stai şi plângi după ea,
Ascultă: acesta îi e tropotul: a plecat, ca un cal.
Toată noaptea voi galopa aşa, impetuos,
Până când capul tău va fi
piatră, perna ta, brazdă de iarbă,
Purtând ecoul, purtând ecoul.
Să-ţi compun oare glasul otrăvii?
Iată ploaia, fâşâiala cea mare.
Şi iată-i rodul: alb-cositor, ca arsenicul.
Am
îndurat atrocitatea apusurilor.
Pârjolite
până la rădăcină,
Firele mele roşii ard şi rămân
în picioare, o mână de sârme.
Acum mă sparg în bucăţi, bâte ce se-nvârt împrejur.
Un vânt aşa violent
Nu va îngădui pe nimeni în preajmă: trebuie să ţip.
Luna,
şi ea, fără milă: m-ar târî
Cruda,
fiind stearpă.
Radiaţia ei mă vatămă. Sau
poate că eu am prins-o.
Îi dau drumul. Îi dau drumul,
Flască şi micşorată, ca după o operaţie radicală.
Cum mă mai posedă şi înzestrează visele tale rele.
Sunt
locuită de un strigăt.
Noaptea,
fâlfâie în afară
Căutând,
cu căngile, ceva de iubit.
Sunt
îngrozită de lucrul întunecat
Care
doarme în mine.
Toată ziua îi simt răsucirile moi, pufoase,
răutatea.
Norii trec şi se risipesc.
Sunt feţe ale iubirii, acelea palide,
neînlocuibile?
Pentru aşa ceva îmi zbucium inima?
Mai multă cunoaştere îmi e cu neputinţă.
Ce e aceasta, faţa aceasta
Atât de ucigaşă prin strânsoarea crengilor? –
Acizii ei de şarpe sâsâie.
Paralizează voinţa. Sunt greşelile tăinuite şi
lente
Care ucid, ucid, ucid.
CAPCANĂ PENTRU IEPURI
Un loc era, al tăriilor -
Vântul îmi flutura părul, căluş peste gură,
Îmi tăia vocea, iar marea
Mă orbea cu luminile ei, vieţile morţilor
Se depanau, se împrăştiau în ea ca uleiul.
Am
gustat veninul grozamei,
Ţepii
ei negri,
Sfântul maslu al florilor ei - galbene lumânări.
Aveau un anume dar, în marea lor frumuseţe,
Şi erau, ca tortura, extravagante.
Puteai ajunge într-un singur loc.
Forfotind, parfumate,
Potecile se îngustau înspre vale
Şi capcanele aproape că se ştergeau -
Zerouri închizându-se pe
nimic,
Stăteau
pe-aproape, ca junghiurile naşterii.
Neauzindu-se
ţipăt,
O adâncitură se făcea în ziua fierbinte, un loc
gol.
Lumina sticloasă era un zid străveziu,
Desişurile tăcute.
Am simţit o trebăluială mută, un gând,
Am simţit mâini pe lângă cana
de ceai, greoaie, boante,
Încercuind porţelanul alb.
Cum îl mai aşteptau morţile acelea mici!
Aşteptau ca nişte iubite. ÎI excitau.
Am
avut şi noi o poveste–
Între
noi, sârme strânse,
Cârlige prea adânci ca să le smulgi şi o minte ca
un inel
Lunecând închis peste vreun lucru iute,
Omorându-mă, în strânsoare, o dată cu el.
TEMERI
E zidul acesta alb, cerul se izvodeşte pe deasupra
–
Nesfârşit, verde, cu nici un chip de atins,
Îngerii şi stelele înoată în el, dar şi în
indiferenţă.
Ei sunt mediul meu.
Soarele se topeşte pe zid, sângerându-şi luminile.
Un zid
cenuşiu acum, zgâriat şi cu sânge.
Nu-i
nici o cale să ieşi din minte?
Paşi
în spatele meu, spirală într-o fântână.
Nu
există pomi ori păsări în lumea asta,
Nu-i
decât o lehamite.
Zidul
roşu sare în lături tot timpul:
Un pumn roşu deschizându-se, închizându-se,
Două pungi gri, ca de hârtie –
Iată din ce sunt făcută, plus teama
Că voi fi trasă pe roată sub
cruci şi sub o ploaie de pietàs.
Pe un zid negru, neidentificabile păsări
Îşi rotesc capetele şi ţipă.
Nu încap între ele vorbe de nemurire!
Goluri reci se apropie:
Ele pleacă în grabă.
BRAZILIA
Arăta-se-vor oare
Oamenii cu torsuri de oţel
Cu aripi la coate şi cu orbite
Aşteptând grămezile
Norilor ca să le dea expresie,
Supraoamenii! -
Şi
bebeluşul meu, un cui
Bătut,
bătut înăuntru.
Ţipă
în grăsimea lui,
Oase
adulmecând distanţe.
Iar
eu, aproape dispărută,
Cei
trei dinţi ai lui tăindu-se
În
degetul meu cel mare –
Şi
steaua,
Vechea
poveste.
Pe potecă întâlnesc oi şi căruţe,
Pământ roşu, sânge matern.
O, Tu cel ce mănânci
Oamenii ca razele de lumină, lasă
Această
Oglindă întreagă, nemântuită
De uciderea porumbelului,
Gloria,
Puterea, gloria.
