EMIL GIURGIUCA
CÂMPUL
Câmpul
din care credeam că m-am rupt,
Câmpul
cu iarbă-nspicată,
M-a
însoţit nevăzut
Pe
sub drumuri ca o apă clătinată.
Oraşu-i
îmbracă culoarea diurn,
Din
ziduri respiră stejari,
Ploile
fug pe străzi cu paşi mari,
Găleata
soarelui se ciocneşte de turn.
Mă
afund în cărţi, în săli de concert,
El mă urmează,
mă împresoară
Şi
duc pretutindeni prin fumul molatec, incert,
Un aer aspru de
ţară.
DIANA TÂNĂRĂ LA TOMIS
Cercuri de sori
şi uimiri,
Umbre de irişi subţiri
Tremură-n
liniştea ei.
Păru-nsfcelat,
ochii grei
Ca marea
nestinselor zări,
Braţele, tinere
scări,
Surâsul crud
încă, îl prind
În vârful
genei, clipind,
Îl strâng între
pleoape încet,
Ca tânăr
strămoşul meu get,
Şi-l port
în pădurile-mi mari
Să lumineze
stejari.
COPILUL
Când se întoarce el
De unde a rămas fără să ştiu
E ca şi cum ar fi intrat
În casă o pasăre din grâu.
Pe rafturi cad bulgări de soare,
Foile cărţilor foşnesc.
Ceva curat, ce era mai
curat,
Rămăsese afară.
Ferestrele
întorc din ape unde,
Copacul
din tablou, însingurat,
De-un
dor de legănare se pătrunde
Şi
scaunele, masa, pragul simt
În
fibrele de lemn,
Unde
stăteau ascunse,
O
batere de rouă, un îndemn,
Şi
se învelesc în frunze.
PEGAS
Brusc
smuls dintr-un jgheab de fântână,
Frâu de stropi
de pe bot i-atârna.
Ochiul furase
ce-avea să rămână,
Capul pornea,
se-ntorcea.
În crengi
dimineaţa-şi oprise
Paserile verzi,
purpurii,
Mii de ochi,
mii de coame aprinse
Unda lovită
roti.
COPACUL
Tare-i de aer
şi deschis
Copacul meu de
aburi scris,
Că orice umbră
trecătoare
Îl surpă-n el
ca-ntr-o uitare.
Din nevăzut când
iar îl sui,
Câţi ochi
privesc din trunchiul lui!
Intens
albastrele priviri
Sunt foşnete
de-aripi subţiri
Şi-ţi fură
chipul ca-n oglinzi,
Dar ştii că
braţul când întinzi,
Ce vrei s-ajungi,
să nu-ţi mai scape,
Eşti tu-n acest
copac de ape,
De aer toată şi
părere
De înălţare şi
cădere?
POETUL
Uneori flacără sunt,
alteori lacrimă
pe faţa lumii.
Leg
vârstele
fără cuvânt.
NEMULŢUMIRE
Livezile mele sunt
pline
De soare, de
poame, de-albine.
Prin
iarba-nspicată vin turme
De melci şi
lungi urme
De-argint pe
sub brazde s-ascund.
Cerul – mi-e
scutul rotund.
Trifoiul bogat
se revarsă-n cărare,
Prunii rodesc cât
e vara de mare.
Ceva însă nu e
în rând. Încruntat
Privesc înspre
vârfu-nnoptat
Cum crengile
tinere ţin
Stelele
muntelui vecin.
LEGENDĂ
În ce păduri te
ascunzi,
De nu ajung să
pornesc
Şi tu să-mi
răspunzi
Cu fluierul tău
prietenesc?
Un fluviu e, în
care mă asculţi,
Întruna rupt
din stâncă şi mânând
Poverile de
munţi,
Pe şesuri
călătoare nălucind?
Lumina umple-ntregul
emisfer;
Izvorul a ţâşnit
din stei curat
În aerul care
s-a rupt din cer,
În patrie de
mume închinat.
În ce păduri te
ascunzi?
LA O CETATE DACICĂ
Trecem
râul desculţi. Plaiul de toamnă
Deschide
o zare cu arbori de fum.
O
amintire, un duh ne îndeamnă?
Locul
îl ştie doar un singur drum.
Nestinsul
munte de zăpadă nimbat
Luminează
somnul seminţiei etern.
O
aripă de soare a bătut, apoi a stat
Pe-un
cerc de stânci. Venea din noi sau din infern?
Se
face seară, stelele se aşază
Pe-un
pâlc de pietre albe, de altar sau de fântâni –
Călcăm
cu grijă parcă am duce o rază
În
tăcere ridicată-n mâini.
Pe
dale cobor de un mag însoţit,
Sub
talpă în piatră simt focul latent.
Discul
tăcerii sună lovit
De
gândul incandescent.
ÎNTOARCEREA
Toate
se-adună ca roua din frunză.
Pădurea
a venit lângă pridvor,
Greierii,
holdele dau să pătrunză
Cămara
inimii fără zăvor.
Copilul
sunând din bucium de corn,
Turma
pe rouă de iarbă călcând
Şi
ciutura albă din care îmi torn
Pe
faţă şuvoaie de soare, de-argint.
Cuvinte
netrecute-n dicţionar
Care
mâhnite tăceau că în curând voi pleca,
Vorbele
mici uitate-n ogradă răsar
În
preajmă îngânând: abua, abua.
CUVINTELE
Cuvintele
nu vin singure. Unele au născut,
Altele
sunt grele şi au să nască.
Unde
o să aşez atâţia pui de cuc,
Atâta
ţară şi pădure împărătească?
Tăcute-n
starea binecuvântată
Privirea
în afară şi-o-ntorceau,
Parcă
rugau şi parcă apărau
O
mare bucurie îngrijorată.
