ION TUDOR IOVIAN
poemul invadat de tristeţe gris-piper
ce chestie dom'le
prinde culoare prunul uscat de la poartă când îl ating
aşa în treacăt
- ca primăvara trecută -
se umple de zumzet şi de lumină şi de zăpadă
ce s-o fi întâmplat
sunt simple imagini create de
cuvinte e textul scăpat
de sub control
dar toate astea n-au durat decât o clipă - zice
visătoare mititica
trântind de tejghea acadeaua pietrificată ah
sufleţelul meu mam'mare s-a îmbătat de amor şi eu mor
în curând da da în curând vom
lua o cale care nu duce nicăieri -
adaugă Ştefan Petică vecinul din celălalt veac
prăbuşit între baletistele de carton cu briciul plin de sânge
şi atunci pe unde o să scoată
mamita cămaşa limba de-un cot ciorapii pe mam'mare ameţită rău de bomboanele cu
coniac
o pată neagră mai grea decât un
nor radioactiv a năpădit prunul
şi floarea i s-a scuturat şi lui
mam'mare i-a căzut părul şi mamita priveşte cu groază cum îi cade sânul ca o
cârpă
în poem s-a făcut dintr-o dată frig nu-i aşa că s-a
făcut întuneric
carnea mâinii care 1-a scris a prins culoarea vânătă a
zăpezii seara
ochii care l-au văzut şi-au pierdut flacăra
- tot ce e important pentru mine e aici înăuntai -
chiar în flacăra asta - mi-a spus
poemul ros de tristeţe
într-o negură deasă strigă după tine
cenuşa noastră în vântul cosmic
„vom trăi în toate oceanele acum că
sângele nostru a picurat în ape“ zice cu vena tăiată
deasupra chiuvetei
„vom trăi în stele
acum că se va risipi în vântul
cosmic
cenuşa noastră“-
zice prins în vâlvătaia radioactivă a durerii -
„vom trăi în cuvintele abia şoptite ale lui Dumnezeu
acum
că dragostea noastră şi-a
înzecit energia
şi se autodevoră
dar nu ne avem decât pe noi
înşine
iubito
- un coşmar înlăuntrul altui
coşmar
ce se întâmplă cu noi
de-atâta timp mergem în lumină şi suntem orbi
şi nu ştim adevărul
şi lăsăm în urmă tuberculi grei de lumină
frig şi cenuşi
mintea hulpavă înghite lumea
m-a năpădit
tristeţea zilelor care trag cu gheare moi
urme în carne
abia perceptibile
- şi carnea se-nvineţeşte ochii se sting mintea
hulpavă înghite lumea
o ploaie măruntă
împinge-n canale
istoriile picante de la piaţă
preinfarctul cotoiului aldo moro
degetul uriaş al poliţaiului din
intersecţie
luna
incurabil romantică pusă la borcan în formol
de poeţii sfârşitului de secol
„nu ştiu de ce mai ard gazul de pomană aici pe pământ
când atâtea stele-s
nelocuite
şi tânjesc după suflet de om“ - ar fi zis o'hara
urlându-şi
printr-o ţeava
adevărul până în al noulea cer
printre pereţii subţiri ai minţii
presiunea unor lumini întunecate şi reci dislocă
pământurile străvezii ale spaimei
cuvintele răstignite în batjocură
fiinţele căzute prin trufie
dar ajunge şoapta ta DOAMNE ca să se spulbere
alcătuirile lumii
tortura melancoliei după-amiază la cafea
şi atunci am aruncat pe fereastră cârligele de
tortură ale melancoliei
în care a atârnat două secole poezia
şi fluturii de tablă galvanizată prăbuşiţi seara
peste mixandra din sufragerie
şi am aruncat pe fereastră îngerii necinstiţi de
Arghezi şi Urmuz
în cucuruz
– eu le-am smuls penele şi le-am răsucit gâtul şi
le-am tăiat vena
dar sânge n-a curs nici lumină nici cer
numai negru-albăstrui şi uleiuri greţoase şi un geamăt
insuportabil –
şi atunci am aruncat pe fereastră
părul verde muiat în absint al lui Baudelaire
şi urechea lui Van Gogh cu greierii de cristal în ea
fularul pătat de sânge al lui Kavafis
istoria violului din expresul din Viena ticluită de un
dezaxat
şi atunci m-am aruncat pe
fereastră şi de atunci
rătăcesc
fără inimă fără buletin de
identitate printre stelele de prisos
m-a ţinut strâns toată noaptea
moartea de mână
dar ea stă la căpătâiul nostru printre perne şi
rânjeşte
rostogolind orele zilele într-un iureş de imagini
pătate de negru
şi pereţii se suipă şi seara îşi tulbură apele
încheieturile de la mână se-nvineţesc cu pocnete surde
sub strânsoarea ei
şi năvălesc în odaie aisberguri de după draperiile
grele
„măgarule nu te mai uita prin gaura cheii - doamna se
dezbracă“
şi suflul gheţii stinge flacăra din priviri şi din
creier“
nu te mai uita ţi-am spus pe gaura cheii - domnul se
dezbracă"
acum ştiu: de firma de neon a restaurantului de
vis-a-vis
spânzură o primăvară veche şi un copil se dă huţa-huţa
cu fotografia unei iubite de abur în mâini
şi prea repede se crede bărbat şi-şi desenează
mustăţi cu creionul
dermatograf
dar ochii sunt mai pustii ca niciodată şi-ncheietura
mâinii învineţită
(m-a ţinut strâns toată noaptea moartea de mână
„şi-am plâns din nou beat din cauza trecutului
insuportabil“ – zice Nabokov
trântind de pământ serviciul de cafea)
„şi ochii tăi cenuşii nu se vor închide niciodată şi
mă vor urmări
ierni îndelungi în pământ“ - îi spun pe muţeşte
fetişcanei ăleia din braţele băiatului-bărbat
dar ea stă la căpătâiul nostru printre perne şi
rânjeşte sarcastic
şi pereţii se surpă seara îşi tulbură sângerii apele
şi carnea noastră prinde culoarea albăstrelelor
baby-secol
va fi un noroc baby
dacă instalatorul îţi va deschide uşa
cerându-ţi o cafeluţă
o ţuică „una mică“
va fi un noroc dacă guguştiucul va veni
şi azi
să-ţi ciugulească din palmă
ultimele
boabe de lumină
prelinse pe la coada ochilor
baby –
eşti singur aici şi aşa o să fii mii de ani de aici
înainte
poate va veni Dumnezeu să-ţi închidă pleoapele să-ţi
şteargă
firişorul de sânge din bărbie cu un pămătuf de zăpadă
să acopere
oglinda
cu eşarfă
neagră
poate va face să ardă din nou
în noaptea asta pufoasă
ceara
degetelor tale
şi textul
despre toate acestea
dacă în rugăciune se transformă cuvintele noastre
singurul miracol
generalul Aupick
înfigi cangea în trupul
frumuseţii care rătăceşte stingheră prin lume
şi-i admiri geometria distrusă –
şi de ce ai făcut-o
şi-i scoţi măruntaiele în care au dispărut atâţia
poeţi cu tot cu visele lor
şi-i pui la zid
realitatea fadă şi o zgârâi cu unghiile
şi o pălmuieşti cu ură şi dragoste
dar ceva din ea
te trage înăuntru şi nu va mai rămâne nimic întreg din
tine
şi te rogi morţii
să te scoată dintre fălcile ei întreg
dar până una alta ridică receptorul - la celălalt
capăt e
generalul Aupick
nu-i aşa Charles Baudelaire
