Ştefan DINCESCU
PUMNII DIN PLEX
POEM [1]
Nu mai sunt tuneluri, frate,
luminiţe!... Nu mai cheamă toba
proşti la claca mare. I-auzi!...
La chindie caii au mierlit-o
seceraţi de pe picioare.
I-auzi!... Suflă greierele în feştilă
că pe ape luna vrea să doarmă
cum adoarme Hemingway pe-o armă
scărpinată,-n nări, de o zambilă.
I-auzi!... Primenit în pielea goală,
fracturează-şi Vodă creierii la şcoală.
Unşi pe o statuie de talaş,
ţipă corbii, mintenaş:
„Istoriile se nasc din ucigaşi!...”
POEM [2]
Într-un tangou de cuţitari,
să fii o lacrimă fraternă,
în care otova să-ncapă
ilăul, schitul şi călăul,
flaşneta, pârţotinele, vălăul,
în care Penelopa să îşi scalde
avorturile, boroboaţele şi prădătorii!...
Când dau în flăcări sicomorii,
când trag la bâlci lampadaforii,
să fii o lacrimă fraternă!...
POEM [3]
Ce-am fost se cheamă,
soră mare, în ce suntem,
cu delicateţuri de aspide!...
Condeiul se dezbracă de nervi,
iar mâinile se spală de efemeride.
Tot mai visezi la oacheşele aguride?...
Ce tragedie luată la refec
le fierbe porcilor mărgăritare?...
Scufiţa Roşie îşi spală cuţitele în mare,
iar lupul s-a uscat de-atâta sec.
Răul şchiop s-a tipărit în boala silei tale.
Ieri capul ne-am scăpat între victorii hăcuite.
Vin heruvimii-n tărăboanţe şi zilele-mi sunt zeciuite.
Îşi joacă jalbele-n proţap
pe toate străzile postumitatea.
În lanţ se zbânţuie umanitatea.
POEM [4]
Mi-au tras cătuşe,
iar zăbala o mestec
între dinţi, indiferent.
Mă-ntreabă guguştiucii:
„Unde-i cheful revoltei
şi-al mândriei de-a te bate?”
Uscându-te-n urcioarele
din sărărie, când bălărie,
colbărie deveniră toate,
mai ştii, fericea mea singurătate?!...
Nimicul mi-a fost dat belşug din toate.
POEM [5]
Această noapte
dă verdictul cel mai negru.
De mâine vom ieşi din carcerile noastre
să ne mutăm în gropniţe comune.
Râdeţi cu poftă, stelelor!... Splendori nebune!...
Peste popine trece ploaia bucălaie.
Ne-am paradit în patimi şi în hărmălaie,
de-acum, de-aici urmează ineditul:
excavatoarele, nu preoţii, ne cântă.
Privighetorile ne luară piuitul.
Voi, bravii de la Termopile,
v-aţi pitulat în beciuri şi-n sertare!...
Azi poezia iese-n stradă. În pielea
goală îşi visează amorezii.
Foşnesc în parlamente căcărezii!...
POEM [6]
Cu livezile-i stropind
argint în geamuri, ce să fac
cu primăvara asta, mamă,
care a scăpat din hamuri,
care îşi filmează moaţele
şi gheaba, care-şi numără
popinele de morţi degeaba?!...
POEM [7]
Cum toate-ncep dintr-o sudalmă
cătinel trecând prin savantlâcul roz,
o floare de gutui ghiceşte-n palmă.
Ahile se mai dă pe nas cu cinoroz.
„Până la vers îţi piere neamul”, zice
pleşcarul – infantul. „Să fie frumuseţea
o balanţă pe care se descalţă ursul, elefantul?...”
De când între noi şi numele noastre
au apărut aceşti munţi?... Cine să înnoade
punţi între nenăscuţii grozav de cărunţi?...
Noaptea asta îmi despică văzul în patru,
când în turbionul oglinzii învăţ să mă latru.
Pe irişii mei se plimbă furnici violente.
De când m-aţi învăţat
să mă trăiesc în cazematele
cetăţii morbulente?...
POEM [8]
Niciodată mâinele nu vine
cu o chită de zorele. După spiţă,
după graiuri, numeri legile tembele,
bată-te norocul, menestrele!...
Sub pilotă se lăţeşte (o pănuşă,
o mănuşă) târfuliţa jucăuşă.
Cu piciorul ai bătut în orice uşă.
POEM [9]
Fuge ţara după ţară
dinlăuntru în afară,
din afară înlăuntru
crapă anii, moare vântul.
Neamuri scârţâie-şi avântul.
Glonţul muşcă pribegia,
legile îşi sparg fetia,
umblă râse, crăcănate,
prin ogeacuri, deşelate.
Popii şi-au iţit caninul,
crucea îşi campează chinul.
Doamne, ne-ai borât destinul!...
POEM [10]
Aţi uitat de zei, de amulete.
Ediţia de opere complete
eşecul şi-a-mbrăcat-o-n pielea
unui tigru schimbat, pe-un franc,
pe-o pisicuţă durdulie, de-acelaşi
negustor vânzându-şi chilipirul
înscăunării sale triumfale.
Din ce stilet se inventează stilul?...
Azi glonţul vine în rafale,
iar râma îmi stucheşte trandafirul.
POEM [11]
Orice frunză, soră, are-un greier
să îi cânte prăduirea!...
Orice cântec, frate, are-o spadă
să îi taie strălucirea!...
Orice suflet, mumă, are-o cheie
să-şi deschidă nemurirea!...
Orice mână, taică, are-o mână
să-i scurteze fericirea!...
Orice moarte, Doamne,
are-o moarte să îi sece hămesirea!...
POEM [12]
Au venit toate sărbătorile
cu proclamaţiile bolilor tale. Destul!...
Au venit sălbăticiunile să îţi livreze
ultima kokuţă. Destul!... Au venit
ambulanţele din Itaca să îţi aducă
ultimul infarct al lui Ulise. Destul!...
Bătrânul îţi adoarme cu limba
morţii sub limbă. Destul!...
Cerul ţi se întoarce, de asfalt,
pe partea cealaltă. Destul!...
Ţi-a venit mormântul,
ghirghilicul, nu „pantofarul”
azilantului Bossert?... Destul!...
POEM [13]
Drumurile şi-au întors
pe dos mesajul, iar sufletele
şi-au scrântit pruncia.
Ne-ai căptuşit cu spaime,
cu tăcere, Doamne, casa!...
La geamuri – clopoţei
cu franjurii de primăvară!...
Din paturi măştile nu se ridică,
învaţă psalmi pe dinafară.
Prin parcuri
dă autografe aceeaşi
ordonanţă militară.
POEM [14]
De mâine şaua va fi goală
ca maţul unui cerşetor fudul.
De mâine calul fi-va o părere
cu solzii şlefuiţi de-o iarnă.
De mâine fi-voi amintire
pe-o buză de ulcică din povarnă.
POEM [15]
Nicio veste, fraieri, nu mai vine
c-aş mai fi pe vreun scriptoriu
umbră smulsă dintr-o carte,
c-aş mai fi în vreo oglindă
lampa care se împarte
între clipa care strânge între muguri
şi-ntre roade, între vorbele
năroade, între plozi şi-ntre Irozi!...
Nicio veste, Doamne,
nu mai vine că au întrebat
de mine stelele Sfinţiei Tale!...
Dând din sfârlă,
dând din jale, carnea
s-a îmflat de angarale.
POEM [16]
Firul cu plumb, maiaua, salahorii,
canciocul, şpaclul şi rindeaua
sărută mâna meşterului cel mai tare,
gol culcuşit, tiran, în temelie,
vecia înţepând-o cu undreaua.
Acolo joacă bâza cu tălmaciul
nedus pe la altare, la icoane,
uitându-ne oglinzile, prinosul.
Văzând pretextul, franjurii,
subtextul, ce spune Pedro,
mincinosul?... Din toate
ne-a rămas prisosul!...
POEM [17]
Suflete paradit de micii inculţi,
ehehei!, ce dimineaţă de pomină!...
Cineva îşi înmoaie peniţa în comină.
Rezemat într-un toiag, asculţi
cum se decolorează ambiţiile de pe cruci.
Toată viaţa ai şters podelele învingătorilor
şi-ai înghiţit poruncile atâtor năluci
până ţi s-au fleşcăit genunchii.
„Pipăindu-i gâtiţa, rărunchii,
ce ai scris, Doamne, pe uşile din ochii
ieruncii?!...” „Fii mulţumit, cârcotaşule!...
Fii liniştit, păgubaşule!... Au venit
şi zilele tale de glorie!...” „Ce scoate
Chifa, dibaciul, din orie?!...” „De ieri
se caută deşeuri pentru statuia orbului
scăldat în pârâiaşul dumitale.”
De-aseară poezia s-a ciupit
şi dă cu oiştea prin dandanale!...
POEM [18]
Cine-mi zgâlţâie lumina
care-mi bâzâie-n fereastră blânda ei
dantelărie din revoltele dintâi?...
Ies, borţoase, dintr-o glastră
vremuri făr’ de căpătâi!... Strigă
împuşcatul din cazarmă:
„Rămâi, demenţa mea, rămâi!...”
Se muşcă tromboniştii
de-un călcâi, iar plozii lor
dughenele ne sfarmă!...
POEM [19]
Voi aţi murit din bancuri,
din mangleală. Eu am murit
din veghe, din molimă de poezie.
Azi iarba pe morminte – aceeaşi
frumuseţe. Azi o turtesc gladiatorii,
iar loazele îi dau bineţe.
„Şi unde-i, tuşă, cimitirul ăla
cu epigonii lui petrecăreţi?!...”
„S-a transferat într-un azil
de bătrânele”, răspunde pric
buldogul din coteţ.
Eşti, Doamne,
cel mai prăpădit isteţ!...
POEM [20]
Pe scut când m-or aduce
scutierii, să nu boceşti
de-a valma, fiule, cu proştii!...
Tu fă-ţi cămaşă de nuntire
din spuza steagurilor oştii
s-o spele hămăitul obştii!...
POEM [21]
Fiecare s-a străduit
să mă înveţe câte ceva.
Unii – legile botniţei
sau ale pumnalului, alţii – purtarea
cocoaşei. Ce mare onoare!...
Iertaţi-mă, scârţari!... Degeaba-i,
frăţioare! Eu mi-am rămas tot
un incult pe care, din când în când,
peticită inocenţa îl doare.
Cum să vă dau pirogile
prin gând?... Plânge-mi-ai
privighetoare, Doamne,
în brăduţul de comând!...
POEM [22]
Nu mă-ntâlnesc
cu mine, poate, niciodată,
dar bucuria drumului înţarcă
întristarea, deci, melcilor,
vă zic: „Aici se culcuşeşte arta:
o vampă în ogeacul unui peşte.”
Ieri musafirii mi-au venit
din Sparta. Azi după colţ
Itaca mă pândeşte.
POEM [23]
Duce-m-aş într-o pădure,
să-i fiu jude, cu scatii
şi cinteze zălude!...
Doar pământul mă aude,
doar pământul îmi răspunde,
iar curajul colapsează.
Doar pământul mă lipeşte
cearcăn ochilor de peşte.
Să-ncropesc cu el avere
mi-ai dat, Doamne, un bănuţ!...
Rănile mi-ai uns cu fiere.
Mă văzuşi stângaci, bouţ?...
Vămii să-i plătim tăcere,
luntre, praguri, despuiere,
mi-ai dat, Doamne, doi frăncuţi!...
POEM [24]
O, poezie doldora de fapte,
scatiu în gheare de călău,
ai dat oceanul la gealău
şi ai ajuns căpuşă
într-un spârc de carte!...
Nici Solomon, cârpaciul,
nu desparte o zongoră
de un sabot?... Cel mai smintit
dintre Ahabi escaladează
lucioase pâlniile altui caşalot!...
POEM [25]
Nu mai râde, viaţa mea, de tine!...
De ce stai cu bufniţele în amvon?...
De ce stai cu şarpele pe-acelaşi tron?...
Nu mai râde, viaţa mea, de tine!...
De ce bagi – frământ – în athanor
cinteze, scatii şi turturele?...
Cine mână ploaia pe muscele?...
Cine-i bagă-n insomnii cinele?...
Cine-mi bate steaua cu vergele?...
Sufletul rămas fără izvor
ţipă-n boasca nopţii din marchiză:
„Nu mai râde, viaţa mea, de tine!...”
Luna s-a zdrelit într-o baliză
şi-a crăpat tăcerea din urcior.
„Cine îşi dezghioacă zeii din ruine?...”
Sforăind după cuptor, Doamne,
cum mă-nveţi să mor?!... „Nu
mai râde, moartea mea, de tine!...”
POEM [26]
Chiteşte-ţi noaptea căpătâi, băiete,
şi Desnăţuiul trage-l peste faţă,
aşa cum sluga-şi trage peste suflet gluga
şi-i sparge cloţele în dimineaţă!...
Azi dormi înghesuit, rotund, în tine
cât mărul în nădejdea lui de-o toamnă
lungă, lungă!... Pentru copilăria
care-şi bate clopotele-n dungă,
cum ar putea vecia strâmbă
până la streşini să-ţi ajungă?...
N-ai, Doamne, nicio fericire-n
pungă, niciun trifoi cu patru foi?!...
Infernul să-l gustăm în trei, în doi!...
POEM [27]
Brumat, cu granguri ţopăind pe umeri,
pe gămălia Carpenului, soră mare,
între atele sufletul sporindu-şi,
vine colduşul gâdilându-şi iarna
confuză şi nerăbdătoare
ca piţipoancele din visele din Varna!...
De-acum prostia şi-a făcut altare
şi scoate seminţiile spre rugăciune.
Toţi faraonii pariază pe-o trădare.
De-acuma râmă porcii în minune,
de-acum se scrie raiul cu tăciune,
de-acuma se casează cerul din urcioare.
POEM [28]
Ce convulsii – clopotele,
dimineaţa!... Ce chilim
de brize trase peste piept!...
Scoală-mă, augustă piţipoancă!...
Am uitat de-un veac să mă deştept.
Domnul m-a chemat la regiment
în izmene şi-n saboţi. Mi-aţi crescut
peste bărbie un mormânt de nouă coţi.
POEM [29]
Jele-i, Doamne, fiului
că se stinse graiul lui
în băltoace, în plotoage,
în poloage, dobitoace!...
Jele-i, Doamne, neamului,
dusă-i talpa sfântului,
aspră-i sfada vântului
citind umbra cântului
dintre lună şi arţari!...
Jele-i, Doamne, tobei mari
de atâta gălăgie, de atâta calicie
cu duhori de sindrofie!...
Jele-i, Doamne, plânsului
de strâmtoarea râsului!...
Duce-m-aş în pribegie
veste şchioapă, belalie,
din vecie în vecie!...
POEM [30]
Mai ştii ce zi ne-a despărţit, părinte,
de m-a uitat în viaţă, tu – în moarte,
călătorind în spasmul unui trăsnet
lovind în porţile Efratei?!...
Nu Apelles stâlci sandaua adoratei?...
Nici zeităţile de pe colinele greceşti
n-aveau aceeaşi căutare cât vacile
acelea, două, slăbănoage, pe care
le-amăgeai c-un pumn de uruială.
Cât fuse poezia, Mister, păruială?!...
De-acum un gard de sârmă şi-o răchită!...
De-acum un drum îngust, claxoane,
biciclete!... De-acum cavoul sigilează
panorama c-o turturea şi c-un brabete!...
De-acum pe-aici se moare pe-ndelete,
de-acum pe-aici piticii se stochează
într-un muzeu înfăşurat în căldurosul Lethe!...
Pe-o scenă, lăuzind, lozincile vibrează.
POEM [31]
Livada, cât o palmă de copil,
umflându-şi florile încetinele,
salută moşneguţul din balcon,
muşcat de pume şi de iele,
fumând cu secolele pipa păcii
şi numărând bănuţii de sicriu.
Doar morţilor mai pot să le mai scriu,
doar fiarelor mai pot să le mai fiu
o ultimă dumicătură.
Îmi stoarce Linos strugurii în gură.
POEM [32]
Cerurile ţi-au grăbit venirea
şi te-aşteaptă în ceadâre,
fără iminei şi fără obrăzare,
fără sorcoveli şi fără câre!...
Bagă-n traistă
şi scrisorile de-acreditare!...
Pe scriptoriu lasă-ţi testimoniile,
versul!... Haidem, suflete, la preumblare!...
Şi-a deschis bordeluri universul.
POEM [33]
De mâine mâna-nşurubată
în gâtul leului, gârlane,
va fi o jucărie arvunită, plimbată
cu landoul peste şine, pe unde vine
trenul burduşit cu greieri,
cu senatori cu balamuc în creieri!...
De mâine scăfârlia unui rege
va fi pisoarul dintr-o gară,
pe unde-or trece fabricanţii de culcuşă,
pe unde paparudele ţi-aşază
găleata cu zemurci la uşă!...
De mâine urna cu cenuşă
mă va striga pe numele cel mare,
de-oi auzi cum se goleşte veşnicia
bubiţele ducându-şi la mulsoare!...
POEM [34]
N-am adormit pe metereze,
Doamne!... N-am stat, fricos,
cu piţipoancele în cort,
ci, drept în şa, te-am preamărit,
mărite, cu luciul rănilor nechibzuite,
cu spasmul reveriilor cănite,
dar astăzi dragostea n-o port!...
POEM [35]
V-a trebuit o jumătate de veac
până să vă iasă pe nas învăţăturile
pingelarului cu perje în gură.
În orice zid se coace o spărtură?...
Într-un decembrie incendiind portrete,
broşurile – „sandale doctrinare”,
străzile voastre dădură în clocot
aidoma tuciului cu lapte
din cuhnia bunicii subţirele,
pe care o mâncă dalacul, sfădindu-se,
prin ’71, cu huhurezii, cu malacul!...
V-a trebuit o jumătate de veac
să fiţi ce n-aţi fost niciodată,
un bic cu fuduliile în flăcări
răgând într-o amiază decoltată!...
POEM [36]
Înaintea şi înapoia
noastră – nimicul!... Deasupra
şi dedesubtul nostru – piticul!...
În scaunul tău – primăvara
care ţi-a purtat sâmbetele!...
În patul tău – iadul pe care
l-aţi hrănit cu biberonul!...
Stropind muşcatele, peronul,
sare cântecul, mâţeşte, împrejur.
Nu flecarul Dumnezeu îţi pune
pioneze, bătrâneţea mea, sub cur?!...
POEM [37]
Orice trompetă
este-o istovire ce nu mai vrea
aplaudacii să şi-i nască.
Sub talpa ta obositoare
de-acuma hăurile se tot cască.
Jucându-te cu leul şi cu puma,
tu, purtătorule de bască,
mai storci luminile pe-un dig?!...
Prin gaura unui covrig,
pe care l-am mâncat pe lumea cealălaltă,
din toate plăgile vrăjmaş mă strig.
Când, moarte, începui să te irig?!...
POEM [38]
Prin gândul apelor pleşuve,
strigat-am, Doamne, numele-mi pierdut,
aşa cum ţi-ai pierdut ciracii într-o gară,
printre paporniţe şi printre câţe, Doamne,
când te-au făcut zdrângarii de ocară!...
Cum mi-au răspuns
trădarea şi gâlceava, sicarii,
Pitia şi detractorul, regizorul, pârţarii
şi decorul, ţarina, Potemkin şi biciul?...
Ce rezonanţă faină are, Doamne,
secunda mea borţoasă cu supliciul!...
POEM [39]
M-ai uitat pe-o plută
dintre chioare naţii, gemene
în ură, în dispreţ şi-n bâtă,
şi mi-ai pus în stemă,
Doamne, o lumină amărâtă!...
Firelor de iarbă le-am sortat
lumina, ploaia ne-au
grăbit-o cinteze-n ştiulete,
Potomacul ţi-a-nghiţit
piroga, buciumaşule, poete!...
POEM [40]
O să vină ploaia şi-o să-ţi spele
veştile cicălitoare!...
O să vină vântul şi-o să-ţi spună,
mortule, o ghicitoare!...
Nicio ţâţă veşnicia n-are,
ducă-se la naiba, surioară!...
În borcanul de pe policioară,
Doamne, moartea a-nceput
şi dumneaei să moară!...
POEM [41]
Cineva semnează de-o vânzare,
cineva-şi iubeşte trădătorul,
cineva se scaldă-n iluzoriu!...
„Am studiat cu râvnă, ah, filozofia
din scoarță-n scoarță, dreptul,
medicina, şi din păcate chiar teologia.”
Contrasemnează, sufleţele uscăţiv!...
Deschide-mi paraşuta de rezervă!...
Semnează-mi actele de-acreditare!...
În ceruri ne aşteaptă strălucirea.
Sabrer izbit de ceasuri, de secunde,
racem crescut din molime vindecătoare,
veghe veghind insomniacii îngeri,
căinţă jecmănind egolatria,
contrasemnează, suflete parşiv,
şi du-te dracului pomană!...
Se iscăleşte Sfântul Petru
pe-o cormană, iar greierii
desfid litolatria.
POEM [42]
Ascuţit rămas în scenă, schimbând
măştile singurătăţii, intru vesel
într-o piesă precum gerul în mănuşă.
Meşterii decorului de iarnă au uitat
de geamuri, de ogheal, de uşă.
Nu revine doamna-nvăţătoare?...
Nu se-aude, soră, clopoţelul?!...
Numai bocănit de cârje,
dom’ le doctor, bombănit şi tuse!...
Ieri sintaxele iernării scris-au
cu mi-ai fost şi-mi fuse!...
POEM [43]
Fulgerul cetăţii, soră mare,
mă colindă şi se dă cu suliman
ca proasta când îşi vede
bucile-n oglindă!... Basta!...
Când mai dăm pe la madame?...
Hei, Adame, tot mai doare coasta?!...
Dobitoace, sărăntoace,
se sleieşte umbra în băltoace,
faima s-a-mpuţit în poloboace!...
POEM [44]
Lasă-mă Clotildei
să-i botez desfrâul!...
Lasă-mă furtunii
să-i traduc cuvântul!...
Lasă-mă luminii
să-i îngroş avântul,
blestemată noapte
lacerând pământul!...
Lustrui-ţi-aş, Doamne,
creierii, veşmântul!...
POEM [45]
Cum de-am uitat
să vă achit, nemţeşte,
pentru scatoalcele fierbinţi?...
Pe-aici de urâţenia zidirii
toţi zeii şi-au ieşit din minţi.
De-aici de ce aş reveni la voi
cu nuieluşa unui fluture muşcat
de o zambilă-ntoarsă cu cheiţa
sub gheara leului încornorat?...
Să fie faima un triunghi
prin care de-a latul trece împăratul
cu mâinile legate după ceafă,
visând Efrata, Araratul?...
L-a pus în ghilimele natul.
În orice sânge dai peste-o cazarmă
în care s-a îmbolnăvit Crăciunul.
Nu mai face, Doamne, pe nebunul!...
Orice chitic se înnădeşte cu o armă.
POEM [46]
Hoaşca nopţii neodihnă
îţi juleşte stins obrazul.
Îngerul îşi vinde scalpul,
blohătăile, grumazul.
Încuscrindu-te cu dracii,
Doamne, ai schimbat macazul!...
În vitrina dictaturii
doar Filipicele, prazul!...
POEM [47]
Nu mai aştepţi corăbii,
papagali şi vânturi, nici sticle
transportând mesaje de urgenţă.
Ahile dă cu lancea în prudenţă.
Au toate veşniciile câte-o carenţă.
Din uşă-n uşă fiara vine şi recoltează
chipurile noastre fermentate.
Cine veni, din pribegie, în cetate
cu bocitoarele cu limbile tăiate?...
Neagra cea mai neagră,
boliştea cea lungă, ne-a crescut
în carne, Doamne, o paiaţă!...
Jurământul viselor porcoase,
roză ageamie, cine te învaţă?!...
Se desparte, i-auzi!..., sângele de sânge.
Se desparte, i-auzi!..., măduva de oase.
Se desparte, i-auzi!..., plâng de plânge.
Duşii noştri se înregistrează la prisoase!...
POEM [48]
Ies umbrele cu pâine şi cu sare
în drumul nostru spart printre conace.
Cine-mi crestează cu briceagul
flămând năplaiul ochiului sagace?...
Cine îşi toarnă-n cap cenuşă?...
Azi cine catrafusele îşi face
să ne întoarcă fluviile în găoace?...
În stânga – iată-mă, pifanul.
În dreapta – somnul cu arcanul.
Oceanul, impavidul, ne desparte.
Gâlceava haitelor – pe viaţă şi pe moarte!...
POEM [49]
Şi-ai rămas spărtură ghiftuită
cu solfegii roz, realitate!...
Azi mă-nveţi să îţi citesc firmanul,
când te dai, cu mâţele, pe spate.
Te-au şparlit ai tăi, râzând sub sită,
şi ţi-au tors grumazul pe butuc.
Pitrocindu-şi viitorul, cum şi-au dat
pe diblă snobii cu usuc!...
Neamul tău îl râse pingelarul
scărpinat, ca un godac, pe burtă.
Răvăşindu-ţi sindrofia,
te-ai cabrat cu vulpile-ntr-o iurtă.
Ciripeşte Dumnezeu prin vişin
sau un bard secundele îşi dădăceşte?...
Beştelindu-ţi tinereţea, te-ai prăsit
la „curtea de mişei”, mâţeşte.
POEM [50]
Pregăteşte-mi
sângele şi pergamentele tale,
insomniacule scrib!... Pentru fiecare
scrisoare din Pont, împăratul ne plăteşte
o avere: un gălbior şi un hrib.
Ce dimineaţă somptuoasă,
vrednică de rămas aidoma-n anale!...
De-acum scarpină-te-n popou, în ureche!...
De-acum sare ea, inspiraţia, de undeva,
proaspătă şi nepereche, pe care se mai vede
ştampila „Mengele & Asociaţii”.
Pe crezul ciungilor, pe decoraţii, azi,
cacaleţilor, vă jur: „Din languroasele
ovaţii se tot putea muri câte puţin!...”
POEM [51]
Dudul pric – de la fereastră,
scuturându-şi liniştile, creasta –
înnegri, schilavul, noaptea asta!...
Ava, un călugăr lotru bate lumile
cu sacul!... Pupăza, gătindu-şi spiţa,
ia luminilor caimacul. Doamne,
neamurile tale s-au boţit pe veresie!...
Ce poveste lămureşte capul
dus pe o tipsie?... Îndoit şi răsucit,
râd în foc, butuc, nesăbuit.
POEM [52]
Clopotul la mănăstire
rugăciunile îşi bate. Mâna umblă
prin psaltire, buimăcită, făr’ de rost.
Peticită Majestate, santinela
cea din urmă a fugit, stuchind, din post!...
Ziua ta distribuită pe cartelă, ordonanţă,
s-a-nţepat (şi ţipă – hanţă) într-un rid
de cutezanţă, însă plozii călimării
au rămas la manutanţă.
Nime ştie ce-i lăuntra, pragule,
prăguţ!... Unde-s boţmanul şi musul?...
Unde-i susul?... Unde-i josul?
Dar varmeghea, auriga, ciosul?...
Sufletul cel insolent rupe fracul
de ciment. Azi căpuşile din pieţe
sparg speranţele în parlament.
POEM [53]
Sâcâitoare, ştirbă moţăind,
plăpânda ursitoare mă visează
vărând pe mările caline: „O spadă
năduşind în teacă, o descendenţă
dată cu gealăul, o lacrimă dormind
la umbră de cătuşă, tenace râu
plimbându-şi aurul, şalăul!...”
Din ziduri vine goarna unui câine
ţinând în lanţ un cerşetor. Se sperie,
decolorându-şi gândul, tăcerea
schiloditului izvor, iar ceasul
nu-şi mai vrea comândul.
Ridat, presat, învârtoşat cu fluturi,
ieri zarul unui semn de întrebare,
i-ai pus ventuze ficţiunii.
Aş mai putea să merg pe mare,
să fiu nesomnul stelelor şi-al lunii?...
POEM [54]
Nicio primăvară, tată,
cu albine şi zambile!... Nicio vară,
soră mare, cu ovaţii şi idile!...
Cine-ţi dă, nu tava cu jăratic,
vremuri de nanism, futile?...
Zilele încovrigate dau
cu undiţa-ntr-un suflet de pupil.
Mamă, schiţa lumilor neterminate
plagiază fluturii de-april!...
POEM [55]
Cineva îşi ia (într-un paner de fluturi)
rimele şi pleacă la plimbare.
Cineva îşi ia (într-o cutie de chibrituri)
visele şi mulge Ursa Mare.
Cineva îşi ia victoriile-n degetar
şi podeşte aventura până la a zecea uşă.
Am adunat – pe Himalaya – gălbiori,
iar limba mi-am presat-o în cenuşă.
Cineva mai dă o raită prin bodegi,
blând, încovrigat şi dezmembrat.
Cineva mai pescuieşte cegi
în ligheanul nopţii, sus, pe Ararat.
POEM [56]
Insolent, prăjindu-se la soare,
stă dealul între ore picurat
pe aripile rândunelelor, pudrate.
Caligula s-a îndulcit la mecenat.
Ce suflet cade în sperjur, Pilaţi,
când moartea ctitoreşte uşi?...
Mă rătăcesc prin norii sigilaţi
cu grosiere ţipete de pescăruşi.
Pe unde vântul îşi petrece
andrelele de purpură suavă?...
Pe cuget îmi ascute briciul
epistola plesnind într-o agavă.
POEM [57]
Nu-s lângă tine, fiule, icoana
şi flacăra incendiind bulboana
din care îşi adapă scroafele căţeii!...
Propteşte-te în faima casei noastre
şi udă-ţi viorelele şi bojoţeii!...
Să nu mă vinzi, năpruiule
de-o şchioapă, celor ce-ţi sună
tinichele în auz!... Vor năboi
furnicile-n cobuz, iar fulgere
ne vor muşca din pleoapă.
Şi Montezuma o mierli mofluz,
poftindu-se cu Linos la agapă!...
POEM [58]
Ţi-a rămas scrijelitura, scalde,
pe un scai cu zilele tăiate-n zece!...
Munţii umblă prin album niznai.
Plânge, la mârleală, şubredul berbece.
Ţin postirile slujimii piţigoii
şi-o ogarcă. Vinde Noe bucăţele
dintr-un incipit de arcă.
POEM [59]
De-această molimă prăsindu-se în lume
şi orele s-au împuţit, cloşcare,
precum meduzele pe-o plajă
pe care aţipea barbarul de la Roma,
interogând postumitatea,
de le sporea privighetorilor aroma!...
Când toţi m-au învăţat plesnitul
peste ceafă, când toţi m-au învăţat
cu revărsarea într-o gârlă,
când toţi m-au învăţat cum să respir
printr-o şopârlă, nu pristandaua
cu toporul, când toţi m-au învăţat
cu temniţa, cu foişorul, cum aş putea
s-ajung sabrerul Troiei, mamă?!...
POEM [60]
Ochiul ţipă a zaveră,
bolboiatul şi posacul!...
În vitrinele posterităţii –
răgălii şi vomismente!...
În ierbarul lui Ahile: macilor,
avertismente!... Primăvară?... Ioc!...
Nici iarnă, vară!... Cina gâlcevirii?...
Aur şi trupeţi!... N-ai, Măritule,
în moarte cald iatac pentru poeţi?!...
POEM [61]
Apasă ceaţă peste munţii mei
şi peste nume. Nu ştie mâna
stângă unde-i mâna dreaptă.
Le-am dat efemeridelor credinţa unei glorii
şi le-am adus în piaţă să îşi bată mare toba,
dar voi v-aţi îngropat în nişte mituri.
Mai sar speranţele din nituri?...
Îşi mai încinge nemurirea soba?...
Unde-s pembe muşcatele de la fereastră?...
Nu la icoană taină se chirceşte
o teamă c-un hulub în palmă?...
Amurgul colapsează între naţii,
iar printre dinţi o reavănă sudalmă!...
POEM [62]
Un Dumnezeu de-o şchioapă
şi-a ieşit din pepeni şi ne-a trântit în nas
zăbala dumisale, de am rămas
pe eternie repetenţi la glorii,
prinşi între faruri şi-ntre orii,
întortocheaţi într-un destin sfrijit,
cărunţi, mărunţi, bubaţi,
vorbind în dodii. O viespe sparge
anotimpul altei rodii şi-un zid
se umflă-n strugurii damnaţi.
POEM [63]
Dacă Mister Scardanelli, soră mare,
nu îşi mai vede lungul nasului,
cine se mai interesează de coropcarii,
de bondarii şi de prepelicarii Parnasului?!...
Când toate nimburile uită să înceapă,
insomniac, nostalgic şi concret,
cine mai investeşte o ceapă degerată
într-un friabil bouţ de poet?...
Scălâmbăindu-se în cizmele unui cadet,
clocite-n falanstere glaciale,
spârc îndoit de mizilicul din anale,
Pegasul se hârjoneşte-n mahalale
şi recoltează piei de-anahoret!...
POEM [64]
Toată viaţa, mamă, ne-ai învăţat
cum brav se călăreşte ariciul
şi cum să ne batem visele cu pliciul!...
Toată viaţa, soră mare, ţi-ai agonisit
norocul dintr-o baltă!... Doamne,
trenurile noastre s-au ponosit din haltă
în haltă şi îngerii şi-au băut laptele
numai din ceşcuţe făcute
dintr-o suavă sârmă ghimpată!...
POEM [65]
Bolboroseala viselor cotei mă spune
şi-mi mărunţeşte boala ţurţurii
şi steiul. Cum îşi ratează ficţiunile
condeiul, m-auzi, mă vezi, lumină
dintr-o rugăciune?!... Uitând sinistrele
ce îşi sporesc debutul, un bătrânel,
calama şi Lunguţa măsoară veştile
din universul din care vine, călărind
poneiul, un vis lovit de greaţa unei rime.
Într-un viespar se-nchide seminţia
şi rugăciunea-şi termină uleiul.
De-un secol ţâţa unei ştime
se ceartă cu mârtanul, cu boldeiul!...
POEM [66]
S-au trezit cumva, ciocnindu-se
cu tine, câte rase, nadă timpurie?!...
Cine-mi răsuceşte în zambile visurile
în sevraj, mustoasă ciocârlie?!...
Mi-au rămas în câmp de bătălie
corturile, şeile, stipendiarii.
Pe-un chitic, pe-o direclie,
lăncile le-au măritat şmenarii.
Cine mi-a căznit pe o tipsie
menadele, naiadele, zdrângarii?...
Când la mascaradă, Linos, la coicăit,
fanfaronii, dandy, s-au căit?!...
POEM [67]
Dacă mi-aţi da serafii să-mi repare
visul – care-mi scrâşneşte din măsele,
prins între două naufragii –
v-aş duce într-o ricşă până în Itaca,
alunecând pe muzicile dintre stele.
Dacă mi-aţi da sacâz pentru condeiul
ostenit, pe gratis v-aş compune o baladă
cu toate candelabrele ciobite, de-ar învăţa
caiafele aminul pe guiţat şi pe cobite.
Notează Linos (scribul, arlechinul):
„Limba leul cum şi-o recunoaşte?...
S-a făcut bisericos, de Paşte, dar copilul
îi tot scoate prânzul dintre dinţi
şi-l paşte, călărindu-i cerbicia!...”
Mută vântul clipele, vecia,
iar poemul coarnele nu-şi recunoaşte.
Toţi dracii s-au sfinţit, frăţică,
lingând lădiţele cu moaşte?!...
POEM [68]
Ce-i de făcut, Excelenţă,
cu duelgiii noştri, caricaţi?!...
De când au fost, de-a surda,
condamnaţi la mititica, la tinete,
la zăbic?... Pe bulevardele poveştilor
pocite, statui înalte până la buric!...
Tot stacojiul se pretinde bic,
iar ţarul dârdâie din limfocite.
Cine clamează-n pieţele clocite?...
„Noi muncim, nu gândim!...” „Moarte
intelectualilor!...” „Şi pamfletarii,
doamnă?!...” „Valea!...” „Ciocul mic!...”
Un pitic se caţără
pe cocoaşa altui pitic. Tot
iadul s-a pretins o fantezie şic!...
POEM [69]
S-au dat izvoarele zălog cântării,
dar cât mai ţine prăduirea asta?...
Ce veghe îşi iubeşte zeii, casta?...
Cum tremură o cinteză
c-un fluture în cioc!... De toate
jafurile-avui noroc, dar noaptea
asta zău că nu-şi găseşte rostul!...
Poppaea ţine clopoţei la cingătoare.
Doamne, până când mai faci pe prostul
şi-mi frămânţi ocara în ciubare?...
Nu-mi mai bate Pegasul degeaba,
nu mai poate, Doamne, să mai zboare!...
Se tot gudură, ţâfnosul, pe la băi
cu virgula între picioare!...
POEM [70]
De când ne-am împărţit
pământul şi-am obligat
Cezarul să îşi spele steagul
într-o oliţă de sugar?...
De larma pocăinţei noastre,
tu, Dumnezeule, nu ai habar!...
Când cintezele dau alarma,
asudă sufletul scârţar!...
POEM [71]
Când voi dormiţi – momiţi
sub puntea unui velier, dus printre înecaţi
de urlătoarea smintitului împopistrat –
un scrib notează într-un turn de veghe
în stilul dumnealui prolix, destrăbălat:
„Hei, ţârule încoronat,
câte răspântii are noaptea asta?!...
În câte stai înfăşurat în boturile fiarelor
pe care nici Dumnezeu nu le mai vrea în lesă?...
Se încâlceşte vântu-n jupe de metresă.
Cuţitul îşi stropeşte bărbăţia cu sângele
cocoloşindu-se de frică-n iepuri.
Alunecă pe Sena nişte şlepuri
sau trupuri de sinucigaşi, poeţi?...
Mai are naufragiul, nene, marafeţi?!...
De ce rămâi cu ochii la perete,
Doamne, şi-asculţi doar viermele
din poame?!... Un graur îşi întinde
fracul pe geamurile patricide!...
Pacea dezbină, liniştea ucide.”
POEM [72]
Azi cuvântul tău
n-are mormânt, azi plânsoarea
noastră n-are cruce!... Vântul,
şchiopătând pe diguri,
dă în brânci în stele să se-astruce.
Larma sângelui în jale
bate, gloaba, darabana
la Caiafa şi la Ana!... Boala
scrie pe uluce biblia Măriei
Sale picotind în dandanale.
Bălăuce, zăbăuce,
la chermezele din Cana
prind veciile să se usuce.
POEM [73]
Exilul stihurgimii, Doamne, este
acelaşi spârc dintr-o poveste
în care şi-au plantat părinţii
rugoasa insomnie bolboiată!...
Azi cine-mi vinde la bucată, iată,
pe seul oilor, Itaca, sfinţii?... Ieri,
Alexandre, subteranele căinţei
prăjiră melopeea bulbucată!...
Azi escapismul mi se-arată
nevolnic, gudurând arginţii
pe care îi momeşte Vodă Iuda,
libărcile dospind, păzea!, şi caracuda.
POEM [74]
Când dimineaţa bate darabana
pe geana pirpiriului scatiu,
pe unde Paştele n-ajunge nici pe targă,
cineva-i dictează satrapiei sale
cu limba scămoşatului diliu:
„Ziua urăşte ziua care se iubeşte!...”
Cu sabia în mână ieşind la drumul mare,
cineva îi porunceşte limbii sale
în tevatura ultimelor scăldătoare:
„Ia seama, ucigaşule!... Ia seama!...
Noaptea urăşte noaptea care se iubeşte!...”
POEM [75]
Nici moimiţa nu mai vrea
să-mi fie mumă, c-am făcut-o,
Doamne, iarăşi de ruşine!...
După chipul tău din Patmos,
Ioane, ce aţi exersat pe mine?!...
(Printre cuţitari şi osanale,
cintezile se dau huţa şi-n oglinda
satrapiei îngerii şi-arată puţa.)
Sună ochii unui vultur printre
două santinele. I-auzi!... Turma
a intrat în pricopseală. Frăţioare,
surioară, se îndoaie zidurile
de zorele!... I-auzi!... Luna a căzut
în donicioară şi-n ţepuşele din turturele.
Niciun şoim nu creşte din zăbrele!...
POEM [76]
I-auzi cum susură păunii, soră,
cei rumegaţi, plăpânzi, de silicoză!...
I-auzi cum vine calpuzanul lunii, soră,
împachetat, ritos, într-o narcoză!...
Proptit într-o peniţă de căneală, soră,
scribul notează caligrafic, prostovanul,
iar Empedocle-o dă în trăncăneală, soră,
şi-nchiriază iadul (mucles!) pe tot anul!...
Frigându-ne lumina ficţiunii, soră,
cine îmi şterge chipul sclipuit?!...
Şi cui să-i strigi dintr-o ulcică, soră,
această ranversare într-un mit?!...
POEM [77]
Niciun cântec n-are uşă,
niciun cântec n-are cheie. Doamne,
le-ai puţit dintr-o almee!...
Când fantezia îşi arată cracii,
imperiile îşi postează-n piaţă
cătuşele, zbilţarii, haidamacii.
Cică toamna jucăuşă
foc îţi suflă-n ultima-ţi scânteie
plagiind un epitaf de orhidee.
Dintr-o corcitură de geneză
mulge stele melusina maidaneză.
POEM [78]
Vorbele urau,
făţărnicind, să se adune
dându-şi criniştea-n cărbune!...
Jucând bâza cu troparul,
morţii îi sărea muştarul.
Vulpea limbilor, nubilă,
se-ndopa cu silă, cu prăsilă.
M-aţi întors cu moaca la perete.
În ovaţii de subrete,
călăream, pe deşelate,
mizilicuri de celebritate.
Şi-ai rămas cu buzele umflate,
clisa bâtului eternitate!...
POEM [79]
Cine-şi coase casa
între două maluri târguind,
dintr-un rondel, rochiţa-rândunicii?...
De când dau în zarzării,
prostiţi, de la fereastră cu păduchi
de stele zeii, nevricoşi, ai străbunicii?...
Nici căscăul belfer, Doamne, nici dulăul
nu-mi popresc călătoriile plesnind din mine!...
Hăul se crăceşte-n boturi de jivine,
iar Villon îşi coace paiele, bulăul.
Când ne-am căţelit, băftoasă spaimă,
rupţi într-o poveste şleampătă, înaltă?!...
Mumă prăduită, scrâşnet fără faimă,
m-ai uitat satir pe lumea cealălaltă?!..
Insomnia crucii, Dumnezeule, şi lampa
ţi-au mai dat de veste-n rime despre mine?!...
Mi-aţi trântit în sforul ficţiunii stampa
bălmăjind pe-un tron de cinteze şi de verbine!...
POEM [80]
Te-ai lămurit
de unde vine plânsul ăsta,
chircit în sinea lui întortocheată,
roit în pielea lui împiestriţată?...
„Ce înger nu îşi plămădeşte
mască, directoraşule cretin?!...”
Înveţi cum fericirea doare?...
Tai ceţurile dintr-o ghicitoare
privindu-se în ochii de rechin?...
Nu-s, frăţioare, soi de arlechin?!...
POEM [81]
De mâine voi aprinde bezna din furtună,
incendiindu-mi mâna care-mi scrie
uitându-mă sub pluta respirând sub ape.
De mâine fată mâţele pe clape
şi boliştea pământul mi-l prescrie.
De mâine m-oi sfădi cu măscăriciul,
acelaşi iubăreţ de for, de rampă şi de rostru,
lungindu-şi nopţile cu pricoliciul.
Din comunisme v-a rămas cariciul
şi tot scuipatul bolboiat, al nostru.
Vom limpezi, de mâine, linguşirea
acestui chipeş soare chiulangiu.
Eşti, Sir Ulise,-n mahalale,
cel mai de seamă bulangiu!...
POEM [82]
Mi-aţi vândut prăsila faimei costelive
şi-aţi încins tripoul veacului fălcos.
Unghiile tale, noapte, râcâie-mi
secunda bulbucind pe os!...
Te mai ţii, anostule, ca scaiul,
orb, de-o strâmtă limbă istovită?!...
Raiul ţi-l mai cari, velinule, cu paiul?...
Dai în gard c-o rimă rablagită.
Traşi pe-o roată, Doamne, frământând
sudalma, bându-ţi sorcovăţul,
pescuind pe Alma, ne-ai bătut
cu băţul, edecari, de-a valma!...
POEM [83]
Ne-am uitat niţel pe-această lume, Doamne,
printre şei şi frâne, lanţuri şi latrine!...
De ce-mi zdrăngăneşti pe străzi, futilă,
scăfârlia imbecilă?... Cine dă în spume,
sub cutume, roşie maculatura din vitrine?...
Ce smintit, în piaţă, latră toba mare-tare
şi ne vinde castraveţi muraţi în puşcărie?...
Fiindcă labele ţi-au retezat, poete,
cum să scoţi hulubi esteţi din pălărie?!...
Care damă îţi livrează preţ rotund
şi tăvăleală?... Care faraon ne cheamă,
suflete ductil, la sindrofie?!... Astăzi
robotim în gaşcă, pe haleală şi pileală,
şlefuind, şireţi, enciclopedia de prostie!...
Arde până mâine sângele-n degeaba,
bate până mâine steaua-n umbre cuie,
până mâine visul ţanţoş suge gheaba,
până mâine avortezi o veşnicie şuie.
Un scatiu cu ochii tulburi, Doamne,
până mâine trage zaherea din troacă!...
Pieţele s-au împuţit, Romeo, de-o şoşoacă,
de-un motoarcă!... Un bocanc al lui Ahile
mi s-a-nfipt într-un poem şi-n pâine!...
POEM [84]
Şopteşte-le celor de-acasă, irosită soră,
pe care îi sărează iarna peste iarnă,
că moartea este-o brichisită durdulie
mânându-şi pămpălăii la povarnă!...
Spre mâna tatălui slobod ignara mână
şi mă trezesc o ciutură cu fluturi şi scatii,
o ciutură căzând piţulă-ntr-o fântână,
ce n-are spor în nicio altă săptămână,
pe când miliţienii-mi dau scatoalce,
pe când clănţarii zdrăngănesc după perdea:
„Te-ai fript, banditule! Încoace!...”
Cad stelele, polog, din besactea.
POEM [85]
Luminate menestrele,
baţi moneda cea mai nouă
a lucrurilor cele mai tembele!...
Ce urlă scribul când îl plouă
în vis, în călimară, în măsele?...
Mai suferi de monotonie, Doamne,
de pandaliile bubiţelor rebele?!...
Călăilor să le purtăm de grijă,
să le pansăm pălmoaiele dibace?...
Să le plătim ciubote şi pufoaice,
atele, alambic, puştoaice?...
De-acum se ţine bătrâneţea într-o tijă,
de-acum orice limbric se crede faraon,
de-acum sclipirile rivaltei s-au sturât!...
De-atâta Făt-Frumos rescris în cuie
de-acum îşi bagă Faust ghearele în gât,
că pân’ la streşinile dumisale
toţi delatorii s-au zidit urât.
Că-ntr-un coteţ cu multe dandanale
cizmarul face zigurate din sandale,
cine scrisese, Alexandre, prin anale?!...
POEM [86]
Toţi retorii s-au dezbrăcat de neamuri,
când hoaştele pliveau tot rănile hapsâne.
Îngenunchind la cinele tăcerii noastre,
amurgul clăbucea ţâţoaie de cadâne.
O frână amorsează-i muzei tale!...
Tu, condeiaşule, când vei ajunge la sictir?!...
În parlament se dau momâile cu mir,
iar Iona şi-a fondat distins bordel.
Cu şapte rime bezna mă împunge
din strălucirea cinicului menestrel.
POEM [87]
Peste cearcănele câtor ape sugrumate,
curge, mumă, strigăt tremurat, felin?!...
Mă videază ceasul de osândă, frate,
iureş mă încalţă drumul cabotin!...
Faină pregăteşte-mi iarbă de culcare,
sub o lună-mpunsă, vulpea, cu undreaua!...
Înveleşte-mi flamura-n tropare şi-n lucoare,
peste fluvii poduri să deschizi laleaua!...
Scaldă-mă în ploaia mozolind luceferi,
şterge-mă c-un fulger peste veghea sură,
mumă colilie, pradă altor neferi!...
Putridă absenţa psalmii şi-i îndură.
Peste ridurile câtor ape sfărâmate
un zăgan răsfiră hărţi de arlechin?...
În oglindă răstigneşte-mi Orionul, frate,
şi Meropei coase-i oacheşul suspin!...
Tupilează-mi cheia, viespe rourată,
sub prăgarul vlăstărind din Ursa Mare!...
Pe un taier lasă-mi paos, pe-o corlată,
măcinişul vânturilor de-o prânzare,
înflorată rană, pâine înstelată,
aburind sfinţia oacheşă-n pridvoare!...
POEM [88]
De când s-a făcut întuneric
în toate amintirile tale,
te propteşti în toiagul tocit
până în căuşul palmei şi strigi:
„Doamne, cât mai durează
înălţimea de flacără a sufletului tău,
pe care îl mimează oceanul
peste care planează raceme de strigi?!...
Doamne, pe malurile aceloraşi ape
ronţăim miraţi aceiaşi covrigi!...
De departe, Doamne, te-am vândut,
şi de aproape, într-o lingură cu firfirigi!...”
POEM [89]
Ce bine-i şade morţii mele
cu gheara fiarei pe arsură!...
Ce bine-i şade morţii tale
cu frigul macilor pe gură!...
Ce bine-i şade morţii noastre
pe o corlată cu clondirul
din care îşi adapă piromanii
nadirul, ştimele, zefirul!...
Ce bine-i şade morţii voastre
sunând din urice şi din ucaz,
când sufletul îşi pierde scalpul,
când lebăda cloceşte doar pricaz!...
O fi aflând Villon, colduşul,
cât trage buca la necaz?!...
Faimă – ioc!... Cu răbufniri
de moarte, înserarea oablă
ne desparte, lustru vag
condeiul ne împarte!...
O fi tradus Villon, pungaşul,
tăcerile din sâmburii din carte?!...
Ce bine-i şade morţii moarte!...
POEM [90]
Când ai plecat, Măria Ta, de-acasă
de boala veştii Prutul s-a pătat,
s-au burduşit icoanele din casă,
în sânge noaptea cinul şi-a-ncleiat!...
Când ai plecat, Măria Ta, de-acasă,
noi, calemgiii, cum te-am întristat?!...
Grimând ucazul crimelor de rasă
din Estul în coşmaruri desenat?...
Când ai plecat, Măria Ta, de-acasă,
pamfletele în sălbi s-au rotunjit!...
Gros sufletul în burguri de melasă
ce Amphion schilod şi l-a strujit?...
Când ai plecat, Măria Ta, de-acasă,
în draci da raiu-n lerfele piloase,
octombrie strigase luceferii la masă,
cald fumega priveghiul veciilor spirtoase!...
Întoarce-te, Măria Ta, colind pe-acasă!...
Azi inorogii tăi se bricolează în prinsoare,
iar sihăstriile din sărbători ne-apasă.
Clănţăi zvâcniră piromanii la tunsoare!...
