PETRE ISACHI - CARTEA-SFINX ŞI DERIVA HERMETICĂ SFINXUL ŞI DERIVA HERMETICĂ

 

CARTEA-SFINX ŞI DERIVA HERMETICĂ

SFINXUL ŞI DERIVA HERMETICĂ[1]

 

Motto: „Sunt critic fiindcă ştiu să mint mai mult

decât orice autor de ficţiune.” (Petre Mihai-Bravu)

 

            Interpretarea cărţii poetului născut pe plaiurile Olteniei, Cele din urmă elegii ale lui Rainer Maria Rilke în traducere imaginară de Ştefan Dincescu (Editura Amphion, Bacău, 2018), cere două modele de interpretare, ambele cu rădăcini în moştenirea greacă: cel al raţionalismului grec (ce are ştiutele trăsături: liniaritatea, finitatea şi ireversibilitatea) şi cel al semiozei hermetice.

            Plecăm de la realitatea că în lumea contemporană transfigurată de poetul craioveano-băcăuan, cele două modele propun două ontologii complementare, ce se resping doar aparent. Se înţelege că modelul guvernat de principiile lui Hermes pune accentul pe cel care interpretează (interpretant) şi apelează când vrea să-şi învingă preopinentul, la Textul Lumii ca pretext (Lumea = aparenţă, fenomen, semn, simbol, enigmă incognoscibilă...).

            Ne amintim, Hermes, părintele artelor, dar şi zeu al hoţilor, scapă principiilor logice, lanţurilor cauzale şi graniţelor timpului / spaţiului, neagă principiile de identitate, de non-contradicţie şi al terţului exclus, încât sub umbrela lui Hermes, criticul postmodern are libertate absolută!

            Cele două modele aparent contradictorii pretind că îi oferă criticului, hermeneutului, arta de a avea întotdeauna dreptate!? În ceea ce mă priveşte sunt un critic ce preferă modelul semiozei hermetice, pentru că ştiu să mint mai mult – cu siguranţă, nu mai bine – decât un poet, romancier, decât orice autor de ficţiune. Ştiu să despic firul în patru plus „n”, să folosesc argumentul autorităţii, adică ştiu din ce să citez, cât să citez şi de unde să citez dintr-o Carte (= „o oglindă, dacă în ea se priveşte o maimuţă, nu poate să apară un apostol”). Consider CARTEA un Sfinx ce este, cum spunea Hegel, „oarecum un simbol al însuşi simbolicului”. Cu siguranţă, aţi reţinut aparent întâmplătorul „oarecum”! Am în vedere cartea scrisă de homo significus – cel ce trăieşte permanent în / între două lumi paralele şi interdependente: în lumea obiectelor şi în lumea semnelor – naturale şi convenţionale.

            Orice Carte, de la Biblie, Coran, la Arta de a avea întotdeauna dreptate, de Arthur Schopenhauer, are – în viziunea mea – figura mitologică a sfinxului grecesc: cap şi piept de femeie, corp de leu şi aripi de pasăre. Dacă sfinxul grecesc fascina cetatea Tebei, cu enigmatica ghicitoare dezlegată de Oedip, orice carte rămâne, în sensul său global, pentru fratele nostru, Cititorul, simbolul tainei de nepătruns, al enigmei veşnic nedezlegate, al incognoscibilului.

            Prin urmare, nicio carte nu va cădea în prăpastie / uitare – precum sfinxul grecesc, după ce Oedip i-a dezlegat ghicitoarea – pentru că apelând la Textul Lumii, orice lector / critic poate să-i asigure deriva hermetică, tocmai, pentru că interpretarea semiotică nu exclude principiile logice, din demersul critic, ci doar adaugă deducţiei şi inducţiei, abducţia. Ca orice critic mincinos – augusta minciună a literaturii – mizez, de fapt, pe Intuiţia lectorului, deşi personal nu cred în capacitatea înnăscută de intuiţie a omului. Cred însă că orice cunoştinţă este determinată logic de cunoştinţele anterioare. Această determinare logică a cititorului de cunoştinţele anterioare îi asigură Textului / Cărţii, o imprevizibilă şi seducătoare derivă hermetică. „Ochiul lentilei Critice” (Ştefan Ion Ghilimescu) configurează – ca şi în Docuficţiuni critice – în demersul critic hermeneutic al vol. Cele din urmă elegii ale lui Rainer Maria Rilke..., o ficţiune a ficţiunii. Nu cred (contaminat, probabil de Charles   S. Peirce, Semnificaţie şi acţiune, 1990) nici că noi, scriitorii, avem o capacitate înnăscută de Introspecţie! Cred – tirania raţionalismului grec – că întreaga cunoaştere a lumii interioare / nevăzute este derivată prin raţionare ipotetică, din cunoaşterea pe care o avem despre lumea văzută / exterioară. Cititorul va vedea citind Cartea-Sfinx şi deriva hermetică – că semnificaţia unei cărţi este perpetuu amânată şi că plenitudinea semnificatului nu este o absenţă. Dialogul amfitrionului cu interlocutorii trădează filosofia derivei hermetice generată de gândul nietzcheean, aparent paradoxal: „Nu există fapte, ci doar interpretări”. Aşa se explică de ce în vol. Cele din urmă elegii ale lui Rainer Maria Rilke în traducere imaginară de Ştefan Dincescu, totul este interpretare! Proteismul interpretărilor desenează harta derivei hermetice.

            De unde poate să vină plăcerea estetică a cititorului?

            Din deschiderea pentru cuvânt, simbol, mit, idee, semn, Lume, Dumnezeu... Din voinţa de a înţelege Omul, el însuşi un semn  în universul infinit al semnelor... Reamintesc ce le spunea Platon discipolilor: Semnele se văd, dar nu se înţeleg... A înţeles Cineva, până acum, semnul Om?

 

[.....................................................................................................................]

 

DESPRE DERIVA HERMETICĂ

 

            Modelul hermetic – spune Umberto Eco – nu exclude existenţa unui adevăr sau a unui semnificat universal univoc şi transcendental. Ce remarcăm noi, cei ce facem critică literară, că orice lucru / temă / motiv / idee pot să trimită la orice lucru / temă etc. într-o derivă hermetică fără o direcţie (pre)stabilită.

            Cauza este acel Unu neoplatonic de care pomeneşte Eminescu în „Rugăciunea unui Dac”. Merită să ne reamintim cum transfigurează genialul poet un subiect transcendent de o asemenea complexitate: „Pe când nu era moarte, nimic nemuritor, / Nici sâmburul luminii de viaţă dătător, / Nu era azi, nici mâne, nici ieri, nici totdeauna, / Căci unul erau toate şi totul era una; / Pe când pământul, cerul, văzduhul, lumea toată / Erau din rândul celor ce n-au fost niciodată, / Pe-atunci erai Tu singur, încât mă-ntreb în sine-mi / Au cine-i zeul cărui plecăm a noastre inemi?” Observaţi, vă rog, cum continuă ideea U. Eco: „Acesta – Unul neoplatonic – fiind începutul contradicţiei universale, locul pentru Coincidentia Oppositorium, străin oricărei determinări posibile şi în acelaşi timp Tot, Nimic şi început Indicibil al Tuturor Lucrurilor, face astfel încât orice lucru să fie pus în legătură cu altul, datorită unei labirintice pânze de păianjen de referinţe reciproce. Pare astfel că semiotica hermetică identifică în fiecare text, precum şi în Marele Text al Lumii, Plenitudinea Semnificatului şi nu absenţa sa”.

            Vom vedea că interpretarea semiotică a „traducerii imaginare” de Ştefan Dincescu nu exclude principiile logice din demersul ei, ci doar adaugă deducţiei şi inducţiei, abducţia / ipoteza.

            Fatal, interpretarea trimite la semioză nelimitată ilustrând „Plenitudinea Semnificatului”, dar nu coincide cu deriva interpretării infinite din semioza hermetică. Precizez că interpretarea este un fenomen ce ne însoţeşte în întregul demers de cunoaştere a lumii, nu doar în cel de receptare a unui volum precum Cele din urmă elegii..., de Ştefan Dincescu. Suntem permanent captivi într-o dialectică a interpretării. Ceea ce numim Realitate este rezultatul unui proces de interpretare.

            Interpretarea nu exclude modelul raţionalist (= înseamnă a cunoaşte lanţul unidimensional al cauzelor care au la bază: principiul identităţii [A = A], principiul non-contradicţiei – imposibil ca ceva să fie A şi să nu fie A în acelaşi timp – şi principiul terţului exclus – A e ori adevărat, ori fals; tertium non datur) Trăsăturile modelului raţionalist (liniaritatea, finitatea şi ireversibilitatea) este negat de Hermes, părintele artelor, dar şi zeu al hoţilor, cel care eludează principiile logice, lanţurile cauzale şi graniţele spaţiului şi timpului.

            Negarea / renunţarea în interpretarea Textelor, la principiile de identitate, de non-contradicţie şi al terţului exclus impune discursul hermetic, o libertate-teoretic-limitată. Teoria sincretismului şi amestecul raselor, limbilor, doctrinelor religioase, ideologiilor, libertatea de exprimare etc. modifică relaţia profan – sacru.

            Se ajunge astfel să se renunţe la principiul terţului exclus – A este ori adevărat, ori fals, constatându-se că toate cărţile conţin doar părţi din adevăr, la care nu se ajunge decât prin revelaţii, viziuni, vise sau alte atribute miraculoase specifice geniului. Adevărul este permanent ascuns, nu este la suprafaţa cuvintelor / lucrurilor. Zeii ne vorbesc doar prin mesaje enigmatice, încât sacrul se ascunde sub profan. Mai cad şi celelalte două dintre principiile modelului raţionalist: principiul non-contradicţiei, atunci când vorbim despre simpatie şi asemănare universală şi atunci când discutăm despre Unul / ce revelă identitatea contrariilor. Aducem în sprijin şi opinia lui Umberto Eco: „Simpatia universală este efectul unei emanaţii a lui Dumnezeu în lume, însă la originea emanaţiei stă un Unul incognoscibil care e sediul însuşi al contradicţiei.

            Gândirea neoplatonică creştină va căuta să explice că noi nu putem să-l desfiinţăm pe Dumnezeu în mod univoc, din cauza inadecvării funciare a limbajului nostru. Gândirea hermetică spune că limbajul nostru, cu cât e mai ambiguu, mai polivalent şi cu cât se afundă în simboluri şi metafore, cu atât va fi mai potrivit să numească un Unul în care se realizează coincidenţa contrariilor. Dar acolo unde triumfă coincidenţa contrariilor, cade principiul identităţii. Tout se tient”. Într-un asemenea context ideea liniarităţii, finităţii şi ireversibilităţii sunt abandonate, de aceea nu ar exista nici un secret final. „Secretul final al iniţierii hermeneutice este că totul e secret, e un secret vid”, conchide Umberto Eco în volumul Limitele interpretării. În jocul inefabil, ilimitat, deducţie–inducţie–abducţie (hipercodificată / hipocodificată) configurăm interpretarea textuală din orice tip de carte, dar şi din Marele Text al Lumii. Se înţelege de la sine că interpretarea metaforică permite libertatea de alegere în afara textului interpretat, altfel spus, cere cu necesitate abducţia şi meta-abducţia. Criticii literari ştiu că interpretarea înseamnă în cea mai mare parte inferenţe de natură abductivă,  iar procesul de semioză este un proces interpretativ specific atât regnului animal cât şi regnului vegetal (biosemioza). Este modul fundamental în care noi percepem / cunoaştem lumea şi (re)construim Realitatea. Orice model al interpretării are câteva trăsături definitorii de care criticul va trebui să ţină seamă: ♦ Interpretarea este un proces ce se desfăşoară într-un cadru ce respectă principiile logice. Se înţelege că una este logica matematicii şi alta este logica poeziei, filosofiei, istoriei, politologiei etc.; ♦ Demersul critic interpretativ presupune un şir de inferenţe, între care un rol major îl ocupă abducţia / meta-abducţia. În acest caz, erudiţia, viziunea inter– şi transdisciplinară a criticului impun sensul semiozei; ♦ Interpretarea este o semioză nelimitată, dar în care înaintăm spre o cunoaştere mai mare a conţinutului Textului de la care am pornit lanţul reprezentativ; ♦ Pluriperspectivismul impune cheile de lectură ce pornesc de la premisa că realitatea preexistentă are consistenţă   şi conţine nişte sensuri care ni se impun în demersul interpretativ.

            Semioticianul-filosof Călin Herţeg diferenţiază în Urzeala Realităţii între semiotica saussuriană care pune accentul pe semnele culturale şi comunicare şi semiotica peirceeană ce cultivă o viziune cognitivă şi metafizic-cosmologică a semnului. Observăm că ambele paradigme sunt utile în interpretarea Textelor, doar că cele două semiotici consideră semnul ca fiind diadic sau triadic. Textul este o structură interpretativă mediată de semne şi bazată pe acestea. Semiotica transcende dihotomiile ce au marcat istoria filosofiei şi istoria literaturii / artelor. Pentru noi, scriitorii, relaţia ontologică care configurează Textul este ideea şi apoi semnul. Semiotic vorbind, opera, cultura în general, este o reţea de relaţii între idei şi semne.

            Dacă în istoria filosofiei / literaturii ideile se (auto)prezintă, în semiotică ideile sunt semne. Trăim sub domnia cantităţii / calităţii şi semnele vremurilor. Doar traducând relaţiile de semnificare, scriitorul / criticul / interpretul, cititorul creează lumi / texte noi, toate circumscrise în cazul de faţă Galaxiei Dincescu von Rilke, din volumul Cele din urmă elegii ale lui Rainer Maria Rilke în traducere imaginară de Ştefan Dincescu.

            Cum în tot ce scrie „Leopardul” Ştefan Dincescu îmi aduce aminte de un alt oltean, Tudor Arghezi, voi încheia cu o „Inscripţie pe biblie” ce trădează esenţa esteticii dincesciene: „Ascuns te-am găsit în cuvânt. / Sfarmă cuvântul: cuvintele-s goale”. Şi când te gândeşti: „Cine-ţi dictează, ţafandache, versul?”

 

I. CARTEA–SFINX ŞI DERIVA HERMETICĂ

        

            Un posibil dialog cu un grup de cititori sau „restul de veşnicie” al Poetului dintr-o „provincie duhnind a epigoni”

           

        Notă: Grupul de cititori se comportă ca şi cum ar fi Unul. Sunt intrigaţi de o epistolă adresată de Ştefan Dincescu, către profesorul său, Eugen Negrici, în care Autorul susţine, de la înălţimea condorului, că ne oferă o „carte pe care nu am scris-o eu”... Locul în care s-a desfăşurat dialogul: un amfiteatru anonim. Se poate să fi fost în Şcoala „Octavian Voicu” unde a predat toată viaţa Ştefan! Fondul muzical era din Carmina Burana! Nu-mi cereţi orchestra, dirijorul. Nu ştiu dacă interlocutorii mei auzeau acea muzică zeiască... Dezbaterea a avut loc după ce toţi cei prezenţi au citit în manuscris vol. „Cele din urmă elegii ale...” Personal am citit doar două din variantele Manuscrisului. Probabil, ultimele..., dar cum o carte nu se termină niciodată..., ne aşteptăm la... Se înţelege că ne aflăm într-o ficţiune a ficţiunii! Critica unei traduceri imaginare nu poate fi decât o ficţiune a ficţiunii. Desigur că toate personajele / semnele implicate în acest joc de-a interpretarea sunt „fiinţe de hârtie”, ce rescriu traducerea imaginară semnată de Ştefan Dincescu; rescriu fără să-i respecte intenţia! Dar cine poate şti intenţia autorului? Cuvintele trădează şi ascund gândurile omului... Poate Dumnezeu!?

 

1. ABSENTUL ESTE PROFUNDUL PREZENTULUI

 

            – Ar trebui să fie o carte de suflet, îmi spune o frumuseţe din grup, probabil, lider de opinie, desigur, pentru a vedea în ce ape mă scald...

            – De ce, întreb eu, cu elanul proorocului Daniil din groapa cu lei, întrerupând-o nepoliticos, spre nemulţumirea evidentă a celorlalţi.

            – Pentru că este dedicată „Profesorului Meu, Eugen Negrici şi Fiului Meu, Florin Daniel Dincă”, îmi răspunde aceeaşi Doamnă / Domnişoară, cu siguranţa unicornului adormit în poala unei fecioare care nu-i lasă nici pe zei să vieţuiască liniştiţi. Aţi reţinut: Profesorul şi apoi Fiul!

          Dacă nu aş fi ştiut că atât Rainer Maria Rilke, cât şi Lucian Blaga – intertextualizaţi de Ştefan în «Cele din urmă elegii...» – au transfigurat motivul / tema licornului, nu mi-aş fi amintit poate de Aristotel care credea în existenţa reală a unicornului şi nici de «Istoria hieroglifică» a lui Dimitrie Cantemir, ce şi-a ales, nu întâmplător, inorogul drept simbol. Dacă mai adaug că în Evul Mediu, cornul acestuia era socotit drept sabia lui Dumnezeu...

            Surprinzându-mă «suflând în diegeze», am reintrat ceva mai ferm, în dialog cu frumoasa cititoare ce reprezenta, pentru început, grupul tot mai neliniştit şi mai agresiv, aflat în aşteptare... critică.

            – Nu poţi califica o carte dincesciană, doar cu epitetul calificativ „de suflet”, deşi acest atribut substantival prepoziţional aruncă elegiile – poetic vorbind – într-un mister divin... Şi deja aţi observat: misterul misterului rămâne Poezia – „creaţie înlăuntrul limbii şi nu în afara ei” (Odysseas Elytis), unde o căutăm noi, profanii. Totuşi începe să-mi placă opinia voastră, aruncată aşa parcă la întâmplare, deşi, recunosc, ştiu puţine lucruri despre suflet. Ştiu că nu poate fi gândit, este veşnic, nenăscut, perpetuu, nu provine din nimic, nu poate fi omorât, nu poate fi găsit nicăieri, nu poate fi înţeles, îi cheamă pe oameni în lumea lui: „Ştiu! Sufletul îmi vine din lumea de sus. Aşa că mă gândesc s-o şterg într-acolo” – Moulavi. Iată cum intertextualizează, cel ce se pretinde „scris” de carte, ideea lui Moulavi: „Oh, «Doamne, tu mă chemi» de-acasă, «dar cum să plec» acasă, Doamne?” (Elegia a XI-a sau „Această vraişte de gângăveli tardive!...”)

            – Vă rugăm, opriţi-vă! Daţi-ne şi nouă şansa să spunem ceva! Într-adevăr e greu de înţeles..., admite conciliant, frumoasa cititoare.

            (Pare să fie o reîncarnare a Ioanei Olaru, iubită şi muză ce a „şters-o într-acolo”, când Ştefan Dincescu era zeu, adică student la Universitatea din Craiova) Mi-am notat şi eu pe o fişă ce spun Upanişadele... Ne citeşte cu dicţie convingătoare şi caldă, de viitoare actriţă sau poate de profesoară: „De cine-i pusă în mişcare, de cine-i trimisă mintea, când aleargă spre activitatea ei? Cine dă poruncă primei vieţi, de porneşte? De cine-i pusă în mişcare vorba, când e vorbită? Cine dă ochiului şi urechii menirea?”..., încât mi se pare firesc să se întrebe Autorul: „Cine-ţi dictează, ţafandache, versul?”

            – Din triunghiul misterios: corp, suflet, spirit, sufletul pare să dicteze „mistica imanenţei”, în care sunt înscrise atât „căderea” tragică, cât şi inevitabilul vector al iluziei creatoare. Da! Nu aţi gândit deloc rău. Este o carte „de suflet”! Ştefan Dincescu este, în primul rând, un artist! Este şi profesor, dar pentru „păcatele” sale! Artistul e interpretul tainelor sufletului şi ale timpului său. Deşi îşi imaginează că vorbeşte doar din el însuşi şi pentru el însuşi, vocea poetului exprimă în mod fatal spiritul timpului..., veacul de singurătate.

            Rămâne oare singurătatea fondul ultim al condiţiei umane? Spuneţi-mi, pentru că tot am ajuns aici, aţi constatat la Ştefan D. o alunecare în însingurare, adică o despărţire de cel care a fost şi o cufundare în ceea ce va fi, un viitor veşnic „străin”...? De aici să se ivească starea elegiaco-sarcastică, care-i străbate scriitura!?

            – Domnule profesor, – sunt interpelat de această dată, de un tânăr din Craioviţa (după accent?) – nu ne aruncaţi în „moarte onirică”, spuneţi-ne exact ce-i spune însinguratul d-voastră, d-lui prof. univ. dr. Eugen Negrici, am înţeles, mentorul poetului. Ca şi cum un scriitor ar avea un singur...

            – Înţelegi prin „moarte onirică”, probabil, toate defulările amânate...? Nici nu s-a sinchisit să-mi răspundă. Înseamnă că m-a înţeles!? Am intuit întrebarea, încât am la mine, epistola din 1.11. 2018, Bacău. Daţi-mi voie să vă citez: „În privinţa Celor din urmă elegii ale lui Rainer Maria Rilke în traducere imaginară, ce să spun dintr-o rotire de condei? Ele se încăpăţânează să fie considerate o carte de poezie, carte pe care nu am scris-o eu, fiindcă ea m-a scris pe mine, prin urmare să se descurce Dumneaei cu Cititorul, eu nu mă amestec în jocul pe care urmează să şi-l urzească”...

            – Diabolic! Libertate totală, cititorilor, iată, explodează euforic, Frumoasa din Ficţiunea ficţiunilor... În spiritul lui Macedonski, pe care-l implică în Elegia a XXX-a: „Cântaţi: nimic din ce e nobil, suav şi dulce n-a murit.” Autonomie absolută Cărţii! Cu aceeaşi Iluzie borgesiană: „Bibliotecile Orientului îşi dispută versurile mele, / Emirii mă caută pentru a mă acoperi de aur”, pe care o intertextualizează în Elegia a XII-a sau „Cizmare, opreşte-te la săndăluţe!...” („îşi dispută versurile mele bibliotecile din Orient”, „mă caută cu saci de aur”), dar şi în ideea lui Paul Valéry: „versul îşi ascultă propriul cititor”, şi, nu întâmplător, a lui Ion Pillat din celebrele Poeme într-un vers: „Nu vorbele, tăcerea dă cântecului glas.” Îi convine lui Ţafandache?! Se refugiază în „Cine-ţi dictează...”. Descurcaţi-vă! Pa! Ne-o spune cu libertatea şi aroganţa lui Ştefan Augustin Doinaş: „Am vrut să vă trezesc. Dar voi visaţi atât de-adânc acest hazliu coşmar...” încă din „Această vraişte de gângăveli tardive” (Elegia a XI-a). Daţi-mi voie să reamintesc – şi cu asta închei: „«Am vrut să vă trezesc, dar voi visaţi adânc, / adânc acest hazliu coşmar!...» Împărăteasa doarme cu suzeta-n gură. / Aplauzele bubuie Imperiul.”

            Coşmar tragic şi absurd! Mă scuzaţi, nu mă pot abţine!

            – Intervenţie admirabilă! Începi să-l înţelegi pe Poet! Mi se pare corectă neutralitatea lui în ceea ce priveşte procesul receptării operei, deşi disimulează mefistofelic, atunci când îi spune Profesorului: „eu nu mă amestec în jocul pe care urmează să şi-l urzească”! Tot aşa a procedat şi Umberto Eco, în capodopera „Insula din ziua de ieri”. Ascultaţi: „Romanele se scriu adesea singure şi ajung unde vor ele”! Poetul simte şi interpretează simfonic, spiritul timpului, alături de un cor de consacraţi ai literaturii şi ai filosofiei lumii. Merită reţinuţi, credeţi-mă! Dacă nici aceste spirite numite Sylvia Plath, Esenin, Rainer Maria Rilke, Ted Hughes, Maiakovski, Forugh Farrokhazãd, Ady Endre, Dorin Tudoran, Macedonski, François Villon, Ştefan Aug. Doinaş, Juvenal, Arghezi, Kant, Mircea Ciobanu, Jean-Paul Sartre, Octavian Goga, Salvador Dali, Dan Deşliu, Jean-Pierre Schlunegger, Nicolae Labiş, Jules Renard, Sohrãb Sepehri, Moulavi, Marina Ţvetaeva, Lucian Blaga, Paul Celan, George Bacovia, Borges, Elytis, Ion Pillat, Paul Valéry, Eugen Negrici, Romulus Dianu, Rubén Dario, Miguel Hernandez, Apollinaire, Barbu Fundoianu nu i-au dictat Cele din urmă elegii..., atunci Cine?! L-am uitat pe Gheorghe Iorga, alt mare prieten al lui R.M. Rilke.

            – Bănuiesc că Ştefan Dincescu se consideră dirijor şi prim-solist în acest cor al consacraţilor, pe care-i transformă în scriitori fără domiciliu, pe care şi-i asociază – iluzoriu, estetic, creator, filosofic –îmbrăcându-i cu propria-i piele. Erotismul intertextual mi se pare admirabil! Concurează poate cu cel al lui Mircea Cărtărescu din Levantul, glosează parcă mulţumită de cele spuse, Frumoasa grupului din Ficţiunea Ficţiunii.

            – Inimitabil şi singular mi se pare stilul. Stil orchestral, polifonic, stil care „sugrumă” cititorul. Ştim, autorul este primul cititor al Operei de care este (de)scris, înscris, prescris! Aşa-mi explic de ce Jules Renard se lamenta ca o femeie îndrăgostită: „Stilul meu mă sugrumă”. Aceeaşi presiune – fatală se pare – îl bântuie şi pe Ştefan de Craioviţa, de-a lungul şi de-a latul întregii scriituri autoreferenţiale, care nu-şi uită însă, niciodată, „Poporul, acest rege trândav” (acelaşi Jules Renard). Iată-l pe autorul Celor din urmă elegii... cum se lamentează de tirania stilului (adică de El însuşi!) în ultima strofă din Elegia a XXI-a sau „Nimicul n-a sculptat decât nimicuri...” Revolta şi indignarea Aedului de Craioviţa Veche îmi aminteşte de Eminescu cel din „Împărat şi Proletar”. Stilul rămâne, în opinia mea, un dar al lui Dumnezeu, el dă măsura talentului unui scriitor: „«O, nu sicarii mă sugrumă, ci stilul, domnul meu! Da, / stilul!» Nu limba noastră amorţeşte în limbile atâtor naţii? Nu / dorul nostru joacă zaruri în toate pieţele din lume? Nu boala / noastră zace boala Cezarului castrându-şi plozii? Nu cântul / nostru cântă-şi Marseilléza zdrenţarilor vuind în catacombe? / Imperiile-şi dau duhul din osânză, din slugoşenii, din putinţă. / Şi cine moare din iubire iubindu-şi umbra patimilor satinate?” 

            Observaţi funcţia poetică a interogaţiei retorice..., coerenţa internă şi caracterul de necesitate al acestor false elegii şi totuşi ultimele... Să fie oare elegii politice?

– Nu, stilul nu este „însuşi omul” (Buffon), ci „mişcare a sufletului” (J. Michelet), intervine, foarte grăbit, un băiat cu figură dostoievskiană. De aceea este o carte de suflet, cum a caracterizat-o într-o sintagmă Dalila (= aceeaşi cu Frumoasa din Ficţiunea Ficţiunii). Îmi daţi voie, pentru că tot aţi citit din „Din ceştile bobiţelor de rouă!...”, să vă amintesc cum I.L. Caragiale definea sufletul în „Câteva păreri”: „bob de rouă; o infinită oglindă sferică cu conştiinţa absurdei adâncimi proprii – în afară-i şi înainte-i, oriîncotro, infinitul mare; înăuntru şi de-a-ndărătelea, infinitul mic.” De fapt, nu poţi fi aproape de marele suflet decât prin toate iluziile vieţii! O cheie de lectură ne oferă primele două interogaţii din incipitul cărţii: „Cine m-a dat de-a berbeleacul / de la speranţă până la revoltă? Cine m-a dus cu zăhărelul până la criza ficţiunii?”

– Se vede că nu ai citit cea de-a doua variantă a Manuscrisului! Acolo, subtitlul „Din ceştile bobiţelor de rouă...” este înlocuit cu „Această vraişte de gângăveli tardive...”. Schimbarea spune multe şi ascunde şi mai multe! Paradoxal, ne aflăm mai aproape de suflet, prin limbă, cel mai mare poem al unui neam (Blaga), expresie a spiritului despre care Esop susţinea că este „cel mai bun şi cel mai rău dintre lucruri”! Admirabil mi se pare definită limba şi într-un proverb arab. Nici de această dată, sapienţialitatea Orientului nu se dezminte: „leu care, ţinut în lanţuri, te păzeşte; scăpat, te mănâncă!” Ce ziceţi, leul / leopardul lui Ştefan Dincescu este încă „în lanţuri”?, ne întreabă interlocutoarea, o fată cu ochii negri luminaţi blagian, parcă împrumutaţi din tablourile lui Nicolae Grigorescu sau ale lui Nicolae Tonitza.

            – În opinia mea, Ştefan de Craioviţa Veche / Nouă îşi ţine bine leul „în lanţuri”. Doar dintr-o diplomaţie estetico-poetică îşi întreabă, în spiritul lui Barbu Fundoianu, poporul de cititori, „acest rege trândav” (Jules Renard): „Care-s cuvintele de care-aveţi nevoie? / Ce stea v-ar face vouă plăcere să vedeţi?” În realitate, volumul are o supratemă generică: condiţia umană predestinată să trăiască sub interdicţie. Concepte precum: libertate, demnitate, alegere, conştiinţă sunt subsumate prezenţei omului în eveniment (să zicem „rezistenţei prin cultură”). Astfel „omul-contingenţă” (Sartre) este asociat cu ideea de hazard, aleatoriu, accident, absurd, tragic, fatal, şi este subsumat demonilor Puterii.

            Omul-contingenţă transfigurat de „poama dracului Dincescu”, ce îşi trăieşte viaţa sub semnul surprizei şi al violenţei, debusolat de propria sa înţelegere şi de agresiunea Istoriei, mai ales a viitorului.

            – Alunecăm în filosofie!, remarcă o voce alintată, de fată recent îndrăgostită de Poet. Nu am reuşit să o identific...

            – Suntem obligaţi de aceeaşi carte, care – de data aceasta    – ne (în)scrie, rescrie, prescrie şi pe noi. Nu mă îndoiesc că aţi observat în ambele variante ale Manuscrisului: omniprezenţa tezei antiplatoniciene, potrivit căreia existenţa precede esenţa.

            Aşa se explică noutatea faţă de viziunea identitară mai veche – acel „a fi egal cu tine însuţi”, „a te manifesta coerent” nu mai sunt văzute de „privighetoare” în spectacolul Lumii oferit, pe rând, de comunism, de postcomunism şi de fenomenul globalizării.

            Esenţa este acum legată de ceea ce rezultă după ce ajungi la capătul experienţelor. Dar există un capăt al (post)comunismului, al gobalizării, al post-adevărului?

            – Aşa-mi explic (sub)titlul „Această vraişte de gângăveli tardive”. Daţi-mi voie să citez chiar din această (pseudo)elegie, impactul asupra scriitorului / cititorului: „O, «rezistenţă prin cultură»! Poete «deprimat de-un / trandafir», n-auzi «Păcatul» fermentând sub gheaţă? / Pe unde, tu, «Captiva» mea, pe unde se murdăreşte/ somnul noduros? «O altă naştere» a mea, se ponoseşte / fiindul dat pomană zădărniciilor nemilostive!”... intervine, convingător, fata cu vocea alintată. Să-i mai zicem încă elegie, adaugă ea, parcă mai mult pentru sine!?

            – Implicarea lui Sohrãb Sepehri („deprimat de-un trandafir”) şi a lui Forugh Farrokhzãd („Păcatul”, „Captivă”, „O altă naştere”) trădează, dacă mai era nevoie să o spun, o viziune postmodernistă asupra relaţiei dintre viaţa trăită (= „Opera minţii şi voinţei noastre” – De Sanctis), pornind de la individ, actor al propriei fiinţări, şi existenţa în care el, Poetul, este călătorul înstrăinat de destin, cel care simte „că momentu-i restul meu de veşnicie”. Povestindu-se pe sine, Ţafandache ne revelă, în subsidiar, înstrăinarea de sine şi de lume. Poate şi de aici furtivele crize de nervi tălmăcite în „limba poezească”, pe care le întâlnim de-a lungul întregului volum...

            Poate aşa ne-am putea explica acest „marş funebru” bacovian ce străbate subteran o autobiografie (im)posibilă... grefată pe o eternă „eră a ticăloşilor”...

            – Să fie oare – vrem să vă încurcăm, D-le profesor! – această carte „testamentul rablagitului Dincescu, tanagră de Bacău”? Oare acelaşi cu cel ce retrăieşte nostalgic atmosfera bodegilor „Cocoşul vesel” şi „Găina spânzurată”, care cred că se laudă când susţine: „zaruri jucam în gogoşarii studentelor suicidare”, mă întrerupe    o voce de fată, cu accent fermecător, din Ardealul lui George Coşbuc şi Octavian Goga, sau este permanent trădat de „scribul ce n-au ghicit jilavii îngeri privind pe sub combinezonul atâtor faceri / suzerane”? Să fie un testament configurat într-o epopee a unui Eu bacovianizat şi corupt de paradoxalul Turn Babel al consacraţilor pe care i-aţi enumerat mai sus?!

            – Mulţumesc de întrebare! Ca şi cum nu m-ar fi încurcat suficient acest „tanagră” (antiteza lui viagră!?) de Bacău. Veţi fi observat deja schimbat, în varianta a II-a, (sub)titlul şi la Elegia             a XII-a sau „Cizmare, opreşte-te la săndăluţe!...” (în varianta întâi a Manuscrisului: „Îneacă-mă în ochii tăi, lumină cârtitoare!”).

            Desigur, orice Operă va avea „ochii noştri” (Dorin Tudoran). Nici scriitura lui Ştefan nu face excepţie! Condiţia ar fi să înţelegem paradoxul exprimat de Marina Ţvetaeva: „poetul e stăpân deplin pe limbă/ şi-i pe de-a întregul stăpânit de limbă”! Să fi intuit cumva fostul cenaclist chilug din Bănie că în acest Testament argheziano-cioranian, pe care ni-l oferă, e „pe de-a întregul stăpânit de limbă”, încât să-i declare mentorului Eugen Negrici: „ea (cartea) m-a scris pe mine”? Dar ca să-i răspund frumoasei noastre ardelence („icoană într-un altar s-o pui / la închinat”): da, este un Testament atipic (de aici aura filosofică, elegiacă, eseniano-rilkeiană!), dar nu doar al Autorului, ci şi al (post)comunismului, când s-a impus definitiv teroarea post-adevărului.

            Pentru a se salva de presiunea prezentului, poetul alunecă cu graţia filosofilor îndrăgostiţi „în reveriile oltencelor scriind, pe deal, Petrarca”, deşi ştie de la Apollinaire că „amintirea-i / corn de vânătoare al cărui zvon se stinge-n vânt”. Eruditul poet – un rara avis, azi – intenţionează să ne inoculeze (cred eu!) ideea lui Gérard Genette: „sensul cărţilor e înaintea, nu în urma lor. El e în noi”, poate şi reflecţia lui Sofocle: „Nicio minciună nu ajunge să îmbătrânească.” Cu atât mai sigur, nu va îmbătrâni augusta minciună a Literaturii... Ce să mai vorbim de minciuna politică!

            – Cheia de lectură a acestei „cărţi de suflet” (a acestei geometrii în spaţiu a sufletului omenesc!) – aţi intuit deja cine a intervenit în dezbatere, Frumoasa din Ficţiunea Ficţiunilor, arhitect în viaţa de zi cu zi, – este, Dle profesor, „privighetoarea”. Nu însă cea macedonskiană din „Noapte de mai”! Ci aceea dincesciană, cu darul profeţiei, capabilă să se exprime prin enigme şi parabole, care are o personalitate proteică: nu este niciodată „împotriva pleşcarei ficţiuni”, este tăbăcită „în bâzdâcuri” – of, limba oltenească! –, are „zgărdiţă de luceferi”, pare desprinsă din „biblia furtunii”, este interogativă, traduce bine „pandaliile” Autorului, într-un cuvânt, este asemenea zeului Proteu, cel care în Odiseea conducea turmele de foci, vă amintiţi – dăruit cu puterea de a se preschimba în toate formele pe care dorea să le ia. „Albastra mea privighetoare” pare să aibă ştiinţa psihostaziei – cântărirea sufletelor –, adică ar dispune de întregul sistem al unei justiţii divine: judecată – responsabilitate – pedeapsă... Nu mă gândesc la justiţia prezentului. Sigur se află printre noi cel puţin unul care a terminat Dreptul şi l-aş supăra, fără să vreau.

            – Ai dreptate, felicitări ţie şi profesorilor tăi! Se vede că eşti un artist! Stăpâneşti bine diegeza critică. Nu întotdeauna şi nu oriunde şcoala este mormântul originalităţii!... Aşadar să încercăm să interpretăm proteismul privighetorii în / din cele 22 de (pseudo)elegii. Ştefan Dincescu se include prin acest motiv într-o selectă familie de spirite. Pe moment îmi amintesc de capodopera lui William Shakespeare, Romeo şi Julieta, în care cei doi îndrăgostiţi, atâta timp cât ascultă de îndemnul privighetorii, rămân împreună, dar cu riscul fatalităţii morţii.

            John Keats, în „Odă unei privighetori”, remarcă apariţia fatidică a soarelui ce provoacă întreruperea cântecului fermecător, fragil, melancolic şi elegiac. Nu întâmplător, Jorge Luis Borges exclamă în Cartea de nisip: „Atât de mult au exaltat-o poeţii, încât a devenit aproape ireală! Mai puţin înrudită cu ciocârlia decât cu îngerul”...         Această proteică „privighetoare” naşte cocteilul de stiluri, impune tehnici narativo-poetice necesare în această Epopee a Eului melancolizat de Elegiile duineze. Dar mai ales impune o structură epică de o diabolică inventivitate... Lirismul epic pare să domine cele 22 de elegii, în fapt, tranzacţii spre ireal, compensaţii sufleteşti de o rară sinceritate. Se ştie, sinceritatea în literatură nu este o problemă de etică, ci una de estetică...

            – Înrudirea „cu îngerul” nu mi se pare întâmplătoare, intervine ardeleanca. În folclorul românesc, „privighetoarea nu e frumoasă, dar cântecul îi este din rai”. Să ne sugereze Ţafandache că versul îi este dictat de însuşi Dumnezeu?! O fi îndrăgostit? Dumneavoastră, Criticul, trebuie să ştiţi tot... „Incendiază-mă, privighetoare, în cortul ţâţelor cazone!...” Provocatoare şi ardelencele, nu doar oltencele...

            – Interpretarea ta mi se pare interesantă, dacă nu uităm că în lirica populară de dragoste pasărea înrudită cu îngerul este „o solitară al cărei cântec trist, duios parcă se răsfrânge numai către sine”... În principiu, un poet trebuie să fie toată viaţa îndrăgostit. Răsfrângerea către sine a lirismului lui Ştefan Dincescu este indiscutabilă, tocmai pentru că îşi are izvorul „înlăuntrul limbii şi nu în afara ei” (Odysseas Elytis). Ce credeţi că vor să spună interogaţiile: „Cine m-a dat de-a berbeleacul / de la speranţă până la revoltă? Cine m-a dus cu zăhărelul până la criza ficţiunii?” Nu mă îndoiesc că cel „dus cu zăhărelul” îl invidiază – stare obligatorie pentru toţi poeţii Lumii – pe Rainer Maria Rilke, din Elegiile duineze, nu atât pentru extraordinara lui capacitate de metaforizare, cât pentru fascinanta muzicalitate      a celor 10 elegii la care a lucrat 10 ani! Între 1912–1922. Ştiu un tip (parcă numai unul!) care în 10 ani a scris 20 şi ceva de cărţi...

            – Şi totuşi, Şt. Dincescu continuă cele 10 elegii ale scriitorului austriac – modelul: Vasile Voiculescu, Ultimele sonete... – fără să fi locuit în castelul Duino, de lângă Triest, adică fără să audă cum se lamentau interogativ stâncile, cu o voce pe care norocosul Rainer Maria Rilke o eternizează în primul vers al „Elegiei întâi”. Îmi daţi voie să le citez din memorie: „Cine, dacă-aş striga, m-ar auzi din cetele îngerilor?” Ei bine, această interogaţie pare să fie laitmotivul celor 22 de elegii pe care le scrie peste un secol poetul din Craioviţa, exilat în Bacăul (non)literar, împărăţit de Vasile Alecsandri şi de George Bacovia, ne spune un tânăr profesor de matematică aflat, probabil, nu din întâmplare, sub privirile admirative ale fetelor.

            – Aşa se pare! Ca un blestem, nimeni nu-l aude pe Celălalt... Sau, dacă-l aude, nu-l înţelege! Şi mai grav, nu ne auzim nici pe noi înşine... Simulăm comunicarea. Trăim într-un simulacru generalizat! Nu mi se pare o simplă interogaţie retorică: „De când / clamasem cine, doamnă, îşi «cântă cântece / artificiale şi fată-şi plozii naturali»?” Implicând-o, prin intertext, pe Forugh Farrokhzãd („cântă cântece artificiale şi face copii naturali”), poetul băcăuano-craiovean sugerează fatalitatea orânduielii în care „erezia acelei buruieni contamină grădina” – „şi se gândeşte că erezia unei buruieni a contaminat grădina” (F.F.). Se ştie: nu există grădină fără „buruieni”... Cred  că este momentul să reamintesc că Roland Barthes, în „Moartea autorului”, ne sugerează adevărul (in)discutabil că scriitorul – este  şi cazul lui Ştefan Dincescu – se naşte în acelaşi timp cu Textul său! Să fie oare acelaşi Text pe care-l receptăm noi, cititorii?...

            – Aveţi perfectă dreptate! Ca matematician, am urmărit de câte ori revine în volum motivul privighetorii, emblema lui Thamyras, bardul Traciei antice (după Platon). Revine explicit de 25 de ori. Dacă nu am greşit la numărătoare!… Asta înseamnă tot atâtea măşti lirico-epice ale poetului convins că „pe pragul fiecărui secol poporul îşi aşteaptă cântăreţii” (v. „Cizmare, opreşte-te la săndăluţe!...”)          şi care ne spune, împreună cu Miguel Hernandez, că „influenţa lămâiului din curte asupra operei mele e mai importantă decât aceea a tuturor poeţilor laolaltă” / „influenţa lămâiului din curte asupra operei mai importantă-i decât a tuturor poeţilor”. Prin urmare, d-le profesor, „arborii şi buruienile” din grădina (post) comunismului / post-adevărului sunt mult mai importante pentru lirismul vol. Cele din urmă elegii ale lui Rainer Maria Rilke în traducere imaginară de Ştefan Dincescu decât corul de consacraţi ai literaturii şi ai filosofiei lumii..., decât un Gheorghe Iorga, alt rilkeian. Să nu-l uităm nici pe Nichita cu ale sale 11 Elegii, ca şi cum Eminescu, cu elegiile sale filosofice, ar putea fi uitat etc., etc.!

            – Văd că nu doar poezia este o „prelungire a geometriei”, ci şi discursul critic. Ai dreptate! Întreaga scriitură confirmă „influenţa lămâiului”, dar familia de spirite a poeţilor vorbeşte în aceeaşi limbă „poezească”, încât poeţii – genul „profeţilor iritabili”, cum îi numea Horaţiu – se îmbolnăvesc toţi, oriunde s-ar afla, „de putrezitul aer”, toţi visează „o altă naştere”, toţi grăit-au „fumul jertfei pentru ei, iar pentru noi al faimei fum, amin”. Miguel Hernandez intuieşte ce cataclism s-ar întâmpla dacă privighetoarea nu ar mai cânta (= dacă poeţii / poezia ar muri!?): „Când dispare un poet, întreaga fire se simte rănită în adâncul sufletului şi muribundă”!

            Dar să ne întoarcem la sufletul „preschimbat în harpă / Cu negrăit extaz” (John Keats), adică la cele 25 de ipostaze-priviri ale privighetorii care-l incendiază pe Ştefan Dincescu, tot mai convins de distanţa infinită dintre condiţia dată – condiţia dorită: „Ce-am vrea să fim se vede ca o mare privită din acvariu”... Îmi daţi voie să vă reamintesc şi opinia lui Lucian Blaga, un frate de cruce al Autorului Celor din urmă elegii..., pentru a lămuri rolul „consacraţilor” în cel mai mare Fluviu al Lumii – Poezia: „Nu vă miraţi. Poeţii, toţi poeţii sunt / Un singur, ne-mpărţit, neîntrerupt popor”...

            – Nu vreţi să ne rămâneţi dator! Profundul, mi se pare, e prima particularitate a lirismului din vol. Cele din urmă elegii..., intervine de undeva, din ultimele rânduri, o fată cu ochi albaştri ca marea ce vine „tot pescuind”. Un „profund” ca acela teoretizat de Paul Valéry în Tel quel: „ceea ce e îndepărtat de cunoaştere /... / Obscuritatea e profundă, zice Ochiul. Profundă e tăcerea, zice Urechea. Ceea ce nu este – e profundul a ceea ce este.” Pentru a nu fi imediat contrazisă, am să citez o strofă revelatoare din Elegia a XII-a: „Ajută-mă, privighetoare, violă imitând refrenul / morţii, să-ţi navigăm prin defileul dintre coapse! / Polei în testamentul rablagitului Dincescu, tanagră / de Bacău, lumină cârtitoare, îneacă-mă în ochii tăi! / Din cataclism renaşte-mă, privighetoare, într-o tavernă / proletară, în care «barbar, cânta muierea aia». «Nu / vorbele, tăcerea dă cântecului glas», glumeaţo?!”

– Începând cu Elegia a XII-a, privighetoarea, „lumină cârtitoare”, „stelară pumă”, „rumenă speranţă”, „taciturnă”, „velina veacului”, „cenuşăreasă la graniţele de imperiu”, „asasin celest”, privighetoarea, „cu zgărdiţă de luceferi”, „beznă aspră”, „imn din Biblia furtunii”, „dejivrată”, „de Bacău” etc. se identifică cu poezia / muzica existenţei – imperfectă în comparaţie cu veşnica viaţă a Ideii, încât cele 22 de elegii dincesciene au „culoarea înecului”..., iar poetul parcă transfigurează o „descompunere măreaţă şi funebră a gândului”, cum ar spune Cioran. Eu cred că nu poţi fi Poet, poate doar epigon, dacă nu ai haosul în tine, dacă nu ai un grano salis…

            – Mă întreb, d-le profesor, dacă noi citim, totuşi, „o carte de poezie”?! (Este intervenţia sociologului, prezent şi la această dezbatere!) Nu mi se pare gratuită fraza din elocventa epistolă adresată Mentorului, din 1.11.2018: „Ele se încăpăţânează să fie considerate o carte de poezie...”. Considerate de cine?

            Oricum, lumea nu poate fi trăită decât poetic! Mie mi se pare, mai curând, o „istorie ieroglifică” a tiraniei totalitarismului de la origini până în prezent / viitor. Nu credeţi? Proprie sistemelor totalitare mi se pare acţiunea de înjosire şi degradare a sufletelor.      Este ceea ce analizează şi psihanalizează Autorul, cu acribie de psiho-sociolog. Transfigurează, desigur, în opinia mea, mefistofelica lege a conservării Răului. Ce ziceţi?

            – Am ajuns, fără să vrem, la Alexandr Soljeniţîn (autorul trilogiei Arhipelagul Gulag) care era convins că soluţia la problema Răului nu este una politică, ci una morală, spirituală.

            Scriitura transfigurează, într-o viziune subiectivă, conflictul ireconciliabil cu teroarea unei istorii babilonice, dominată de alienare, sex, voinţă de putere, ce exersează veşnic dictatura, în numele poporului, afişându-i o aparentă schimbare. Poetul reiterează, în spiritul duplicităţii bufonilor din tragediile shakespeariene, o „etică a neuitării” (M. Lovinescu), sugerându-ne în context că nu suntem decât ceea ce alegem. I.D. Sîrbu, un scriitor de referinţă din aceeaşi familie de spirite cu Ştefan Dincescu, era convins că „nu păşim de două ori în aceeaşi apă a Răului sau a Prostiei; nu există decât trecere şi schimbare neschimbătoare, fără de sfârşit”.

            Istoria neasumată, absurdă, labirintică şi infinită, dar şi propria-i soartă îi determină, probabil, scriitorului din Bacău, dorinţa de a evada, asemenea lui Isus, în pustiu: „Aprinde-mi lămpile, privighetoare! Ia-mă de mână, / du-mă în pustie, acolo unde fluturii-ţi imprimă sexul / pe uşile bobiţelor de rouă! Vom adormi sub troiţa / păcătuirii tale, uitându-ne condeiul, făpturile şi fariseii.” (Elegia a XIII-a)  

– Mă iertaţi, d-le profesor! (Acesta este, cu siguranţă, poetul Theodor George Calcan, care nu lipseşte de la nicio polemică literară! Mă întreb cum de are timp?) Spuneaţi mai înainte, sau poate altcineva din amfiteatru, că scriitorul se naşte în acelaşi timp cu Textul său. Să înţeleg că nu există un alt timp decât cel al enunţării? Ce facem cu timpul istoric, timpul operei, timpul când este receptat Textul? Cum am putea percepe – în ce „timp” – finalul Elegiei a XXXII-a sau „Se înnoptează vrerea vremurilor, Ava!". Daţi-mi voie să citez: „Azi neamurile sar în aer. Colibele se caută-n pământ / pe numele unor urcioare pântecoase, din care Taliarhul / slobozi falernul. «Culesul vieţii s-a vădit cam scurt. / Mă-mbună moartea cu mai multe daruri.» Vom reveni / aici, jelind pe scut, în joc de zaruri, Ava, şi de haruri?”

Mi se pare tragic...

– Dragul nostru poet G.T.C., nu ştiu cine a observat primul, poate Cioran, poate alt gânditor, dar o „societate fără tragic se intoxică”! Nu tragicul guvernează Lumea, paradoxal, ci absurdul! O operă literar-artistică trăieşte sub umbrela prezentului etern. Celelalte faţete ale Timpului (după Platon = imagine a eternităţii, iar după Seneca: ultima înmormântare a tuturor lucrurilor) ne ajută să dăm viaţă / să însufleţim Textul (= viaţa şi moartea ce ne sunt date!) aici-acum-aşa, dar „în joc de zaruri şi de haruri”.

Acelaşi Timp (fluiditate fără masă, îl definea Fr. Novalis) îl va fi determinat pe nonconformistul poet să transfigureze în arhipelagul pseudo-elegiilor Rilke–Dincescu – care se retrăiesc de lector sub triunghiul coincidenţei, paradoxului şi inclasificabilului – Omul (nu doar românul sau austriacul etc.) în războiul său ireconciliabil cu „geniul morţii” (M. Eminescu), acesta este obsesia scriitorului.

Admirabilă mi se pare în cele trei părţi ale Elegiei a XXXII-a intertextualitatea, adică modul firesc în care poetul Olteniei implică în scriitură neîntreruptul popor de poeţi de la Esenin, Maiakovski, Forugh Farrokhzãd, Ted Hughes, Sylvia Plath, Ady Endre...

De fapt, prietenul nostru, Ştefan Dincescu, ne invită să privim în Eul-pâlnie – poetic prin excelenţă – nu trăitul însuşi, ci o elegie meditativo-satirică a trăitului... Desigur, în scriitură important nu este timpul cronologic independent de subiectivitatea noastră, cel care stăpâneşte curba fatidică a tuturor existenţelor, ci timpul psihologic, cel ce ne amplifică singurătatea, aşteptarea, sentimentul de orice fel, catastrofa care ne cuprinde etc. Te asigur, George, că timpul din această Epopee a Eului este cel psihologic, un timp subiectiv, căruia arta scriitorului îi dă aparenţa obiectivităţii.

            – Dragii mei, se adresează, cu tandreţe de fecioară botticelliană, Dalila, mi-am amintit de autorul Florilor răului, care recomanda, în stilu-i caracteristic şi inconfundabil, celor de nebunia noastră: „Spre a nu fi robii martirizaţi ai Timpului, îmbătaţi-vă necontenit! Cu vin, cu poezie ori cu virtute, după cum vă e felul!”

            Vă mărturisesc, suntem totuşi o familie, avem acelaşi viciu, lectura, am căutat toate aceste „leacuri” recomandate de Charles Baudelaire. Vinul – pentru că este spiritul pământului, de aceea intră în împărtăşanie (spunea G. Călinescu – mi-ar fi plăcut să am un asemenea Profesor!), virtutea – pentru că este însăşi sănătatea sufletului, iar poezia – pentru că este misterul misterului. Rămâne oare vinul cel mai bun sfetnic? Ştim cu toţii: „In vino veritas”! Mă gândesc, D-le Amfitrion, să ne permiteţi o pauză de ţigară, vă amintiţi, şi autorul acestei Istorii despre „fiii noştri de Canal şi de Aiud”, Istorie ce îşi „demontează leii”, fuma ţigară după ţigară...

            – Exact la aceeaşi pauză mă gândeam şi eu!

            Telepatia funcţionează, continuu eu să mint, cu tupeul unui critic postmodernist, francez, deşi în mintea-mi răsare brusc, din „Scrisoarea V”, versul ce încheie celebrul poem: „De ai inimă şi minte – feri în lături, e Dalila!” Brusc am rămas singur... Au ieşit, deşi nu-i ştiu fumători, şi prietenii Adrian Lungu, romancier (care nu a intervenit până acum?), şi Theodor George Calcan, poet cu rădăcini în mitologia şarpelui Glycon, Dan Sandu supărat că Talibania încă există, Alex Oko aflat în căutare de idei. Au ieşit atraşi, probabil, de luciditatea şi cerebralitatea Lolitelor şi Penelopelor, care – se ştie – asigură eternitatea literaturii şi „mântuirea trupului”, îmi spunea, nu ştiu când, acelaşi Adrian Lungu, într-o discuţie despre imaginarul poetic în literatură!

            Mă întreb dacă nu trebuia să fiu mai didactic! Să le fi spus că proteismul estetico-filosofic al scriitorului băcăuano-craiovean este prima lui calitate! Măştile poetului sunt de fiecare dată altele cu fiecare nou volum apărut de la Turnir cu Demostene, 1991; Viaţă în pielea goală, 1993; Lancea lui Ahile, 2002; Cel de pe urmă Laocoon, 2003; Ultimele rubaiate ale lui Omar Khayyãm în traducere imaginară de..., 2004; Ieşirea din cetate, 2005; Decesul trompetei, 2005; Fiu al Maicii Lot, 2005; Pandaliile fericitului Iov, 2006; Se spânzură condeiul!, 2007; Clóţele Şeherezadei, 2009; Fiii alambicului, 2009; Jelind mălinii viscoliţi. Serghei Esenin. Traducere imaginară, 2010; Adio, Mister Bashô!, 2010; Metaforă tăiată la gât, 2011; Licuricii din infern, 2013; Ultimul asalt, 2015; despre vocaţia lui (egalată, poate, de I. Pillat) de a se înstrăina într-un limbaj inimitabil şi-ntr-o suprapunere de genealogii şi semnificaţii, în orice tip de gândire poetică. Bine că am insistat pe „ne-mpărţitul şi neîntreruptul popor de poeţi”.

            Eul–pâlnie postmodern, exacerbat expresionist, cameleonic, interogativo-exclamativ îi permite să transfigureze, simfonic, o problematică fluviu, etern-umană: iubirea, moartea, ratarea, eşecul, greaţa existenţială, iluzia, conservarea Răului, prostituţia intelectuală, delaţiunea, condiţia artistului, senectutea, aspiraţia spre nemurire, trădarea, istoria, provincialismul „duhnind a epigoni”, complexele de superioritate / inferioritate, speranţa, resemnarea, dezrădăcinarea, înstrăinarea, prietenia, destinul, vanitas vanitatum, fugit tempus, voinţa de putere etc.

            Istoria (naraţiunea de legitimare) transfigurată în cele 22 de elegii filosofico-existenţiale (cititorul este invitat să [re]citească Elegiile duineze de R.M. Rilke, apoi să se întâlnească cu Ultimele elegii ale...) este – în viziunea scriitorului, editorului şi conducătorului de reviste Ştefan Dincescu – un univers semiotic ce i se revelă Eului poetic, simultan ca o urmă, absenţă, diferenţă şi indiferenţă / distanţă şi apropiere. Afişata emfază a poetului (narcisismul auctorial) este în realitate o pluralitate de măşti sub care se ascunde candid un suflet de artist. Olteanul „nărăvaş şi abrupt” (Eugen Negrici, 2010), cu o personalitate macedonskiană, adoptat cu suficientă invidie de scriitorimea Bacăului, poate să spună, parafrazându-l pe autorul capodoperei „Luceafărul”, „«Eu rămân ce-am fost»: Dincescu.”

            Mi se pare cea mai importantă particularitate a unui scriitor: aceea de a nu-şi pierde identitatea, unicitatea estetică, viziunea, filosofia de viaţă, personalitatea, valorile, iluziile.

            Se întorc fumătorii... Veseli, cu o lumină lăuntrică, inefabilă, parcă mai conectaţi la Cele din urmă elegii ale lui Rainer Maria Rilke în traducere imaginară de Ştefan Dincescu. Decişi!

            Primul a intrat romancierul Adrian Lungu, deschis şi gata să-i asculte şi să-i înţeleagă pe ceilalţi, nu şi pe sine. Ultimul revine poetul Th.G. Calcan, protejând-o din priviri pe Dalila. O fi şi ea poetă?! De ce o fi proscris totuşi Platon, Poeţii? Sunt curios cine intră primul în această (a doua) dezbatere-dialog, polivalentă, interminabilă, tranziţie permanentă spre ireal, compensaţie sufletească rilkeiano-dincesciană ce ne ajută să jucăm interpretări pe marginea prăpastiei, sfidând căderea... „Despre Dincescu? Nici bune, nici rele!” Nimic din ce-i ascunde Opera. Adică, sufletul! Na! Am ajuns şi eu la spusa Dalilei...

 

2. DEDUCŢIE – INDUCŢIE – ABDUCŢIE

 

            – Citindu-i Manuscrisele / Variantele lui Ştefan de Craioviţa, un fel de Casandră ajunsă la fel de tânără în secolul XXI, intervine pe neaşteptate Adrian Lungu, spre surprinderea fetelor decise, de această dată, să mă arunce într-o „criză ficţională” (parcă eu aş fi scris cartea!), am avut impresia că-l aud pe George Bacovia, poetul singuratic ce auzea „materia plângând” şi încerca să se împotrivească legilor firii, adică lupta cu el însuşi, cu tristeţea, zădărnicia, angoasele însinguratului, asemenea ascetului. De ce credeţi că Autorul îi cere privighetorii: „Ia-mă de mână, du-mă în pustie...”

            Parcă în Elegia a XIII-a... Îi mulţumesc lui Adrian în gând şi sunt încântat că ardeleanca cea frumoasă „ca un gând isteţ” riscă să-i răspundă, probabil, despre forţa magică a ascezei creatorului – concentrarea, singurătatea, înfrânarea instinctelor, detaşarea de omenesc, de ispite etc. – În sinea lui, Ştefan Dincescu visându-se acolo, „în castelul din Duino!” – am în vedere Elegia a XIV-a sau „Istoria îşi demontează leii?!...” (In memoriam R. M. Rilke), cea publicată la Editura Amphion, 2018 – se vrea un poet ascet-magician, singurul capabil să se împotrivească Răului şi prostiei. Zădărnicie!

            Fiindcă tocmai citesc Exerciţiile de gândire ale lui Alexandru Dragomir, îmi daţi voie să vă actualizez secvenţa „Răul şi prostia”. De ce? Pentru că „vipera Puterii” foloseşte diabolic triunghiul violenţa, răul şi binele: „Răul nu acţionează în prostie, ci doar se foloseşte de ea, prin manipularea ei, ceea ce atârnă greu. Dinamice fiind, binele şi răul se înfruntă nu numai direct, ca atunci când se ajunge la violenţă, ci tocmai că trăim într-o lume, înfruntarea recurge la terţi. Astfel răul prelucrează cu precădere proştii, în vreme ce binele, pentru că implică analiza, recurge cel mai adesea la inteligenţă. Şi cum proştii sunt mai mulţi, răul are mai lesne câştig de cauză. Pentru el, proştii reprezintă masa ideală de manipulare. Prostia, ca şi sărăcia, sunt stări propice instaurării răului în măsura în care sunt întreţinute.” Rinocerita transfigurată ionescian de Ştefan îl obligă pe acesta să revele în memoria scriiturii, intertextualizându-i pe Rilke, Lucian Blaga, Paul Celan, Doinaş, Dorin Tudoran (mă refer la Elegia a XIV-a), armele răului: perfidia vs. buna credinţă; prostia vs. inteligenţa; limbajul ca instrument vs. limbajul ca mijloc de comunicare; seducţia vs. naivitatea; ispita, violenţa, răul extrem la care se adaugă răul propriu, specific...

            – Volumul Cele din urmă elegii... are şi „va avea ochii noştri” (Dorin Tudoran), intervin eu, care, între timp, aproape am uitat să joc rolul de moderator. Mult mai poetic şi mai eficient este rolul de receptor. Cartea îndeamnă la meditaţie, acţiune şi responsabilitate. Gândirea poetică responsabilă este o calitate a scriitorului Ştefan Dincescu, care înţelege că moartea Poetului / „moartea un maestru dintr-o germană ţară” (după Paul Celan) înseamnă să mergem mânaţi, cum spune chiar filosoful pe care-l studiez, ca o turmă fără păstor, de vreme ce de mult nu ne mai gândim dacă e bun drumul pe care înaintăm. În fond, spre ce mergem se / ne întreabă în fiecare (pseudo) elegie Maria Rainer von Dincescu? Astfel, rilkean vorbind, „ne luăm întruna bun rămas”, iar implicarea lui Blaga: „«Muri poetul ucis sub soare de-un trandafir, / de-un ghimpe muiat / în simplu albastru, în simplă lumină» / «Ucis sub soare de un trandafir, muri poetul» în Muzot?” complică războiul Binelui cu Răul.

            Se ştie, binele n-are trecut, n-are viitor, pare a fi în însuşi rostul lumii (Alexandru Dragomir). Doar Răul este problematic – istoria (post)comunismului transfigurată soljeniţînian de Ştefan, o confirmă –, cere explicaţii şi caută vinovaţi! Dar cine are curajul să ridice piatra?

            – Aveţi dreptate, dle profesor, intervine coşbuciana ardeleancă (între timp aflu că o cheamă Laura). Interesant şi subtil în „traducerea imaginară a lui Ştefan Dincescu” mi se pare felul cum funcţionează învinovăţirea ca armă în economia răului comunist şi post­. Se pleacă de la adevărul că nimeni nu este perfect, încât binele poate fi oricând atacat prin învinovăţire reală sau imaginară, individuală sau colectivă, ideologică sau accidentală, ţintită direct sau indirect, în prieteni, copii, rude, vecini, trecut, iubit etc. Nu întâmplător ne recomandă poetul „tăbăcit în bâzdâcuri”, să fim „o sabie trăind din opoziţii”, de aceea se situează împotriva „pleşcarei ficţiuni”, de aici, probabil, interogaţiile: „De ce bodogăneşti, liliputană ficţiune”?; „De ce rânjeşti, schiloadă ficţiune?”; „Când o mierlişi, uscată ficţiune?” Dacă mi-aţi permite – se adresează ea tuturor – aş cita nucleul liric din „traducerea imaginară”... Nimeni nu-i răspunde. Consensul este general. Toţi suntem curioşi să ştim care ar fi „Centru” în opinia acestei fete cu vocaţie analitică (ulterior am aflat că a terminat la Iaşi, Filosofia).  „Va veni Opera şi va avea ochii noştri”, are ea grijă să ne anunţe. Mi-am amintit brusc modul admirabil în care Ştefan Dincescu transfigurează existenţa unui destin inefabil al privirii.

            Privirea scriitorului / artistului dă valoare lumii inteligibile, care prin sublimare devine filosofie şi conştiinţă de sine. De fapt, toate artele (nu doar cele picturale / sculpturale) sunt fiicele legitime ale privirii. Bună alegere! Estetica privirii este seducătoare... Mi-aduc vag aminte că am observat cum doar răul devine sursă a evenimentului.

            Dar să o ascultăm pe Laura.

            „Va veni fulgerul şi va avea ochii tăi. / Va veni furtuna şi va avea ochii voştri. / Va veni privighetoarea şi va avea ochii tăi. / Va veni sicofantul şi va avea ochii voştri. / Va veni sitarul şi va avea ochii tăi. / Va veni vânătorul şi va avea ochii voştri. // Va veni cuvântul şi va avea ochii mei. / Va veni drumul şi va avea ochii tăi. / Va veni rugul şi va avea ochii lui. / Va veni închisoarea şi va avea ochii noştri. / Va veni colindul şi va avea ochii voştri. / Va veni piatra şi va avea ochii lor. // «Va veni îngheţul şi va avea condeiele noastre!» / Va veni zbilţul şi va avea ochii voştri. / Va veni ploaia şi va avea ochii tăi. / Va veni râul şi va avea ochii mei. / Va veni fluviul şi va avea ochii tăi. / Va veni marea şi va avea ochii mei. / Va veni Ahab şi va avea cenuşa voastră. / «Va veni moartea şi va avea ochii noştri.» // Va veni iarna şi va avea ochii voştri. / Va veni gloria şi va avea ochii tăi. / Va veni torţionarul şi va avea ochii noştri. / Va veni greaţa şi va avea ochii lui. / Va veni anonimatul şi va avea ochii mei. / Va veni uitarea şi va avea ochii lor. / «Va veni poemul şi va avea ochii voştri!» // Va veni gazelul şi va avea ochii mei. / Va veni casida şi va avea ochii tăi. / Va veni haikuul şi va avea ochii mei. / Va veni rondelul şi va avea ochii tăi. / Va veni sonetul şi va avea ochii mei. / Va veni recviemul şi va avea ochii tăi. / Va veni epitaful şi va avea ochii mei. / «Va veni opera şi va avea ochii noştri!»”

            Eu am citat din varianta I a Manuscrisului – ne spune Laura. Am văzut în varianta finală (cea de la Editura Amphion): „Vor veni cititorii şi vom avea ochii tăi!” / „Vor veni coautorii şi vom avea ochii lor!” Ştiu că întrebarea are un statut de sine stătător, adică, mai curând tematizează, încât întreb aşa întâmplător: Privirea te înalţă sau te prăbuşeşte... este paradis sau iad? Altfel spus, frumuseţea / urâtul etc. se află doar în ochiul privitorului?

                        – Mulţumim, Laura! Desigur că pluralitatea opiniilor/ punctelor de vedere asupra unei cărţi atipice, cum este Cele din urmă elegii..., cu o problematică foarte vastă, ce se deschide concentric plecând de la (auto)referenţial, spre a transfigura condiţia poetului / artistului într-un sistem totalitar de tip comunist şi postcomunist, înaintez în dialog eu, cel „tematizat” de întrebarea Laurei (se simte formaţia de filosof!) şi de (ne)liniştea ce s-a lăsat, ca o ceaţă londoneză, asupra interlocutorilor! Fascinaţia privirii nu mi se pare întâmplătoare la Autor. Ştim cu toţii, somnul şi visul izvorăsc din ochi, la fel, dragostea şi moartea! Există o magie a privirii! Tentaţia imaginarului dincescian, simbolistica de o densitate derutantă, proiecţia proteică a sinelui, ficţiunea care-şi „pune poalele-n cap”, când te aştepţi mai puţin, vorbele „zugrăvind (urlând?!) pelticăriile de Scorniceşti!”, reconstrucţia mentală a lumii configurată de Maria Rainer von Dincescu, limbajul ce aminteşte când de Ion Barbu, când de Mallarmé, sintaxa poetică ilogică într-un mod sublim, toate emană din magia privirii şi toate ne sugerează că în dezbaterea noastră discursul care să ofere doar o singură interpretare este irealizabil...

            – Aşa-i, intervine din nou romancierul Adrian Lungu, hotărât să recupereze. Pe parcursul demersurilor noastre, intervin elemente ce obturează „traducerea” cărţii, deşi, se pare, raţiunea estetică este egal împărţită la interlocutori. Să nu uităm, Cele din urmă elegii ale...  se află la marginea privirii dintâi (tot am vorbit de fascinaţia privirii, de priorităţile ei, de semnificaţie şi de parabolă), încât survin pe neaşteptate: abateri de la temă, voite sau nu; neînţelegerea opiniilor emise de ceilalţi / de Eul auctorial sau nerăbdarea de a ne exprima punctul de vedere; afectivităţi nemărturisite; posibile argumente greşite; argumente ad hominem; întreruperi, patimă, prolixitate, contradicţii etc. În final, oricum rezultatul dezbaterii este resimţit de fiecare participant, personal şi nicidecum în ce priveşte obiectul discuţiei/ problematica şi realizarea artistică a cărţii... (nu-l întrerupe nimeni!). Nu mai vorbesc că, în final, rezultatul dezbaterii se mută de pe obiect pe persoană, nu autor sau alte instanţe ale comunicării lirico-narative. E greu de pipăit cu ochii „traducerea imaginară” a lui Dincescu Rainer de Constanţa.

            – Privirea dincesciană este germinativă, ironică, sarcastică, plină de tensiuni, te fortifică sau te distruge, te centrează sau te dispersează, taie „zulufii ficţiunii”, revine în dezbatere şi arhitecta Dalila. Iată ce-am găsit eu în Elegia a XV-a sau „Ca mâţa într-un sac umplut cu şerpi...” (Acesta ar fi fost titlul dat de mine volumului: „Ca mâţa...”): „Când marea îşi deschide uşile scârţâtoare, / când eu şi naufragiul ne ciocnim şi, speriindu-ne / de înşine, fugim prin alţii, alţii, mai departe, / mereu lipsindu-ne de forme şi de noime, / mereu grăbindu-ne spre vietatea / concupiscentelor nefiinţe, / mereu spre alţii şi prin altul, altul, / mai departe, mereu îngenunchind / pe vârful unui ac, mereu / trecând prin gămălia celorlalte.” Am citat din carte, pentru a vă ruga să observaţi că nota specifică a ironiei Dincescului Rainer de Constanţa este melancolia.

            Aşa-mi explic eu titlul Cele din urmă elegii... şi imposibilitatea evadării din labirintul ironiei decât prin acceptarea tragicului sau a dogmaticului. Omniprezenţa melancoliei nu poate fi contestată... Mă bântuie întrebarea – poate mă luminează cineva – din ce se naşte războiul Autorului cu „pleşcara ficţiune”, care o ia mereu „razna”? Vă amintiţi epitetele calificative: liliputană, schiloadă, uscată?

            – Cred că vrei să ştii care este „adevăratul” comportament etic şi sufletesc al ironistului Ştefan Dincescu, intervine prompt matematicianul.

            Poate e bine să repetăm că starea specifică a ironistului, nu e nici bucuria, nici tristeţea, ci melancolia, „otravă subtilă”, cum o definea Paul Valéry. Este şi opinia romanticilor: câtă melancolie / câte Muze, atâta poezie! Voiam însă să vă vorbesc despre ironia devenirii Eului. Nu mi se pare întâmplătoare fotografia studentului Dincescu de pe coperta a IV-a? Poetul – care s-a condus după cel puţin două principii: după socraticul „Cunoaşte-te pe tine însuţi” şi după shakespeareanul „Să îţi fii credincios ţie însuţi” – a înţeles repede principiul indeterminării, fie din cuantică, fie din teatrul pirandellian. În sinteză, acesta ne spune: „Dacă adevărurile sunt relative, convenţia ficţională de ce ar mai fi non-relativă?”

            Desigur, vorbim despre adevărurile vieţii, care-l preocupă în primul rând pe scriitorul craioveano-băcăuan, apoi adevărurile ficţiunii, pe care Ştefan o acuză aproape permanent de trădare. Pirandellian vorbind, după lectura acestei cărţi de excepţie, am rămas suspendat în ambiguitatea interogaţiei: Viaţa e ficţiune (din moment ce toate adevărurile sunt relative...) sau ficţiunea e viaţă?

            Citez din Elegia a XVI-a sau „Au înflorit cireşii la Greceşti, privighetoare” / sau – în varianta publicată în volum – „Dar unde-i vistiernicul rapace?”, rugându-vă să discerneţi între realitate şi ficţiune şi să remarcaţi devenirea Eului: „Şi care-i chichirezul vieţii noastre? De când / ajuns-ai mai îngust, băiete, mai demodat decât / idila morfolită într-o provincie duhnind a epigoni / şi a urină? Acolo, în otacele de la Bacău, acolo / unde (pe internet, reţii) şcolăriţele îşi vând fetia / bobotită, acolo asistaţii social s-au căţelit / cu scriitorii, omniprezenţii sporulaţi. Mogulii / de la mititica? Refrenul mucilor în barbă!” Aş mai cita din „Acolo, mortul cel mai proaspăt...”, unde privighetoarea „făinoasă” de la Bălăceanca dialoghează cu „viul, nefiindul”, dar nu acesta-i „chichirezul” întâlnirii noastre... (îndelungi aplauze, fetele cochetele sunt în delir, băieţii, rezervaţi, sobri, gânditori, trişti...). Staţi că nu am terminat, revine stingherit, matematicianul. Totuşi, unde-i „chichirezul” acestei cărţi „de suflet”?

            Voia bună a încetat brusc. Toţi au devenit interogativi. Se întrebau, probabil, ce-nseamnă „chichirez”? Mă gândesc să-l întreb pe Rainer Maria Dincescu...

            – Ce ne poţi spune, Ştefane, despre „chichirezul vieţii noastre”? Pe lângă rolul de Autor, eşti, în această carte atipică, şi personaj actant, martor, colportor, absent etc., nu mai zic că împreună cu Eugen Negrici şi F. D. Dincă încorporezi în Elegiile craioveano-băcăuane – scrisul e încorporat, vorbirea e însufleţită – şi Ideea de Profesor, cel care vede în Ceva, Altceva şi face din Ceva, Altceva. Ştiu asta din experienţă! Mai ştiu că fiecare dintre noi îşi face sieşi rău în mod natural. Nu ştiu de ce-mi vine să închei „Muci în barbă!”, cum ai scris în varianta a II-a a Manuscrisului... Nu ştiu ce aş putea face eu ca tu să fii cât mai clar! Într-o carte, pe care o recomand prietenilor noştri „de pretutindeni” (comic, nu?), Societatea deschisă şi duşmanii ei, Karl Popper sugera: „A vorbi clar înseamnă a vorbi în aşa fel, încât cuvintele să nu conteze.” Ai înţeles ce...?

            – Dragul nostru coleg şi critic, te cunoşteam şi din Docuficţiuni critice (I, II, III, IV), încât mă aşteptam la orice tertip estetico-filosofic, dar la „încât cuvintele să nu conteze” nu mă aşteptam... Sunt liniştit, pentru că, aşa cum v-am auzit vorbind (vă mulţumesc!), am înţeles că voi ştiţi mult mai multe decât ştiu Eu.

            Ştiţi că în vremurile de odinioară toate aveau un chichirez – recunoaşteţi că vă place cuvântul? –, adică un sens / pluralitate  de sensuri: viaţă, drum / călătorie, somn, mâncare, locuinţa, iubirea, moartea, proprietatea, credinţa, femeia etc.

            Desacralizarea ce continuă de peste 2000 de ani de civilizaţie / de cultură a golit toate sensurile din cuvinte, încât trăim într-o viaţă lipsită de sens / sensuri. Nimeni nu ştie încotro mergem!? Poate acesta este farmecul vieţii...? Cineva a intuit că fotografia mea din vremea studenţiei nu a apărut din întâmplare pe coperta a IV-a. Eram la vârsta când – vorba lui M. Eminescu – „în farmecul vieţii nu ştiam că-i tot aceea / de te razimi de o umbră sau de crezi ce-a spus femeia”.

            A crede ce spune femeia înseamnă a crede că viaţa nu e lipsită    de sens! În faţa Femeii, prima ficţiune a Lumii, cuvintele nu mai contează!... Contează Cuvântul lui Dumnezeu. Nu cerea imperativ Hristos: „Lăsaţi femeile şi copiii să vină la mine!” Noi, „bravul popor al Shawneelor, n-am existat niciodată – suntem doar un motiv cultural”, cum spunea prietenul nostru, scriitorul Dorin Tudoran. Chichirezul vieţii noastre este chichirezul unui motiv cultural. Iminenţa codului cultural al Olteniei vi se pare o simplă gratuitate în structura compoziţională a cărţii? Nu vi se pare straniu „că pot să îţi scriu / chiar şi-ntr-o limbă de râs / şi de pomină!”? Dixit!

            – Nimic nu este întâmplător în economia volumului, intervine eruditul colaborator al revistei 13 Plus, George Theodor Calcan. Poetul Ştefan Dincescu stăpâneşte magia privirii. Observaţi cum insinuează în „Pantoful scâlciat şi pălăria paradită” (Elegia a XVI-a), „ştiinţa banalităţii”, ca un romancier balzacian / rebrenian. Atenţie la detaliu semnificativ, la privirea retro, la fiinţa copilăriei, la simbolistica revelatoare, la acel „Fiţi fericiţi, păduchi al zilei!”, care încheie Elegia a XVI-a (In memoriam prof. Ion Dincă), la modul cum „pleşcara ficţiune” o ia razna: „ Nucul şi dudul, vişinul, salcâmul de câte ori / şi-au vernisat gingaşele pinacoteci, străinule încărunţit? / Reci dezmembrări! / Privelişte mulatră! La căpătâiul / scribului anchilozat de rod se-ncovoaie indecent / grădina, aidoma dirigintei cu breton strângând / bucăţile de cretă, pe jos strategic azvârlite / de liceeni cicălitori, pozându-i chiloţeii roz, / scăpaţi (şerpeşte!) între fese.”

            Arta intertextualizării, care îi defineşte scriitura (Tudor Arghezi, Mircea Ciobanu, Dorin Tudoran etc.), ilustrează admirabil fraza: „Semnul e unitatea semiotică, fraza e unitatea semantică”.

            Depinde ce căutăm?

            – Mă voi opri la ceea ce numiţi „unitate semiotică”, intervine rapid, în spaţiile pe care le creează George Theodor Calcan, o studentă de la Litere, Universitatea „Vasile Alecsandri”, Bacău. Dacă interpretăm In memoriam (R. M. Rilke, prof. Ion Dincă, Mircea Ciobanu, prof. univ. dr. Dumitru Micu, Ştefan Aug. Doinaş, Marin Sorescu) şi „dedicaţiile” (Lui Gheorghe Iorga, Pentru Babu Dincă, Celui mai iubit dintre pământeni, fiului meu Florin Daniel Dincă, Profesorului meu Eugen Negrici) trebuie să ţinem cont de ce le amintea Platon discipolilor săi, fraza: „semnul se vede, dar nu se înţelege”. Prin urmare, îl văd în urmele scriiturii, pe scriitorul şi traducătorul Gh. Iorga, dar nu-l înţeleg...? De ce această obsesie a poetului de la Şcoala Octavian Voicu, de a include aceste „semne” în muzica elegiilor / pseudo-elegiilor? Elegia a XVII-a sau „Ce repede te-ai primenit în nepăsare...” / „Cui m-ai vândut pe-o pungă de seminţe?!...” sugerează o anumită autonomie semiotică...

            Între timp, Şt. Dincescu a ieşit din amfiteatru. Intenţionează, probabil, să pregătească protocolul, pentru a estompa discuţiile de după... Bine a zis cine a zis: „A întreba bine este a întreba absurd”... Trebuie să trag de timp! E tot mai greu să fii amfitrion într-o familie de spirite polemice şi înfuriate de muţenia elegiilor. Nu înţeleg ce-ar fi vrut să le comunice Pseudo-elegiile dincesciene?

            – Mulţumesc, Domnişoară! Pentru că tot ai vorbit de titluri. De observat că există titluri ce spun mai mult decât Textul; mai puţin decât Textul, altceva decât Textul. Mie îmi plac titlurile care spun „mai mult” şi simultan „altceva”, cum este cazul vol. Cele din urmă elegii... În mod normal, sensul operelor este în noi. Un „semn” sau altul nu face decât să-l lumineze mai clar, să-l extindă tridimensional, dar şi să-i eternizeze, în alt mod, sensurile.

            Mulţimea semnelor potenţează pluralitatea interpretărilor. Retorica criptică / codificată a Lumii, limbajul ce se desemantizează în sintaxa Textului. Iată cum sunt exprimate angoasele / nemulţumirile poetului craiovean, care se simte condamnat, pe nedrept, de către predecesori la condiţia de epigon. Revolta împotriva epigonismului atinge ironia şi sarcasmul eminescian. Observaţi iradiaţiile semiotice ale semnelor: „Privighetoare – asasin celest! Ca Venus, «curviştina / cea mulatră», ţinând Parisul sub buric, iar stelele în mâna / dreaptă şi Lesbosul în mâna stângă, sfădita zeilor / privighetoare, cui m-ai vândut pe-o pungă de seminţe? / Acestui golănel bătând «Luceafărul» la tobă? Acestui / dadaist bălos şi hâd, mumificându-şi găinaţul / de pe limbă? Acestui muc sfinţind Academia / din situl Cacaleţilor-de-Vale? Bravos!”

            De remarcat că ironia şi umorul, sarcasmul şi satira (con)duc la melancolie! Dar prin aceasta, versul nu se salvează prin sine, întrucât poetul nu se salvează prin sine, de la nimic! Cert este că nimeni nu scrie / publică nejudecat şi nepedepsit! Nu întâmplător, „Tanagră de Bacău”, în spiritul lui Dorin Tudoran, dar cu melancolie eseniană glosează printre „ecluzele cuvântului”: „«Am fost doar o întâmplare ca toate celelalte?» / «Nici propriul revolver nu ne mai vrea.» / «Nu mai lupta; prea mult tridentul tău îţi place!»” Suntem o întâmplare oarecare... Sublim sau tragic, modul nostru de a fi? Îmi amintesc că în vol. Exerciţii de gândire Al. Dragomir constata o anomalie în judecăţile critice: „Deosebirea de cum te vezi şi cum te văd alţii e că tu nu te judeci niciodată definitiv, pe când ei te judecă de fiecare dată definitiv.” Primul defect al nostru: judecăm definitiv!

            Între timp intră în sală Ştefan Dincescu de mână cu Autorul, care este emoţionat. Are în mână revistele ATHANOR şi SYRINX! Se arată liniştit. Ştie că BABU ne-a ascultat cu atenţie, protocolul se profilează, iar Florin Daniel termină peste cinci minute orele de la „Şcoala Iorga”. Eu îi mulţumesc în gând că m-a salvat. Alunecasem în digresiune. Ştiu că orice interlocutor tinde să-şi ducă ideea până-n pânzele albe, încât dă peste cap realitatea propusă. Doar sistemul de întrebări îndreaptă cursul dezbaterii. Dă semne să intervină Oana Mihaela Savin – o văd alături de poetul Dan Sandu şi de artistul Alex Oko, tehnoredactorul de la 13 Plus. Suntem aproape întreaga redacţie.

            Semne bune!

            – Domnule profesor, dragii mei colegi şi prieteni, fiecare interpret exercită asupra celorlalţi puterea de a fi ceea ce este: filosofii – filosofia; poeţii – poezia; romancierii – proza existenţială; criticii – ce înseamnă să fii sclavul Textului; politicienii – ignoranţa lumii (se uită că politica este simultan o ştiinţă şi o artă); invidioşii – invidia; răii – răutatea etc. Toţi, dar absolut toţi, vor să te determine să înţelegi, de pildă, Elegia a XVIII-a sau „Tu nu eşti Penelopa, nici eu nu sunt Ulise!...” Nu ştiu cine spunea că ai înţeles cu adevărat un text când simţi că-l moşteneşti! Dar noi nu i-am moştenit încă pe înaintaşi? Nu i-am moştenit încă pe M. Eminescu, E. Cioran, M. Eliade, C. Noica, G. Călinescu, Liviu Rebreanu etc. Să fi devenit cultura / literatura un loc al necinstei şi al laşilor?, cum lasă să se înţeleagă Ştefan de Bacocraioviţa... Dar să reamintim sărutul „clonat” (după Iuda?) din amintita elegie – tot clonată: „Ce-ţi aminteşti, privighetoare, din zorii îndulcirii noastre / cu păcătoasele păcate săpate-n carnea de infantă / cu ochii jupuind tavanul? Ce-ţi aminteşti, privighetoare, / din leopardul care-şi scoate botul împodobit cu floarea / unui crin albastru printre zăbrelele unui sărut clonat? / De ce murim în delta altui drum, când orice drum / celest nu fi-va, doamnă, decât periplul / unei curve de la un şanţ la monastire?”

            Şi, totuşi, moştenim acest Text!?

          Momentan nu-mi amintesc cum se numea ultima carte scrisă de Oana Mihaela Savin – Timpul singurătăţii mele sau Singurătatea timpului meu? De unde că intelectul meu are numai două feluri de probleme: probleme de şah şi probleme de poeţi (= nebuni care au găsit mijlocul să fie psihiatrii lumii). Brusc mi-am amintit: „Urmaşilor mei Văcăreşti / Las vouă moştenire...”

            – Aţi remarcat din dialogul nostru cu traducerile imaginare ale lui Ştefan Dincescu (să nu se ştie oare că toate cărţile din lume sunt „traduceri imaginare”!?) că Absurdul e cercul neîntrebării („Ceea ce e lipsit de sens este non-interogabil”?). Întrebarea presupune chichirezul / sensul... Din acest punct de vedere Autorul şi Babu se pot felicita! Dar nu numai din această perspectivă. Se ştie, sunt cărţi „bâzâie-muşte”, cărţi „Hei-rup”, „cărţi-picior-în-cur”, „cărţi-şoc”, „cărţi-amintiri”, dar sunt şi cărţi ce vor să schimbe lumea.

            Asemenea cărţi cred că-l reprezintă pe revoltatul Rainer Maria Dincescu! Să nu uităm, „începi să fii de-adevăratelea, când accepţi că tot ce faci te reprezintă”. Nu ştiu niciun volum care  să nu-l reprezinte pe Ştefan şi „privighetoarea imnelor din Biblia furtunii”, pe Ştefan cel împotriva Disidenţilor de Chisăliţă, trăitori în „Erzaţ al Maicii Lot, borţoasă comedie”, cel interogativ: „Ce-i de făcut, băi Ţafandache?”

            – La noi, în artele plastice – intervine Alex Oko – este curios că efemerul, ca imediat al impresioniştilor, se concentrează în lumină: Lumina cea veşnic schimbătoare, ca Timp, şi totodată ca potenţator al clipei, al lui „Acum”. Poate nu aş fi intervenit – văd că toţi vă pricepeţi la interpretări (asta e bine, nu vom şti care dintre sensurile sugerate este cel unic!) – dacă nu aş fi fost inspirat de subtitlul Elegiei a XIX-a sau „Lampa celui mai părelnic sufi” – Lui Gheorghe Iorga... Metaforic vorbind, cartea transfigurează sub umbrela prezentului / acum, războiul dintre întuneric şi Lumină, dintre sacru şi profan. Văd că toţi citează, inclusiv moderatorul, redactorul­-şef al revistei de cultură 13 Plus, toţi admiră arta intertextualizării (vă mărturisesc că nu am auzit înainte de cartea lui Ştefan cel Oltean, de Sohrãb Sepehri, dar nici de Ady Endre, ce pare european după nume...) şi valoarea cognitiv-educativă a cărţii, eu voi admira capacitatea poetului craioveano-băcăuan de a sintetiza milenii de civilizaţii sodomizate, dar năzuind lumina: „Hei, Dumnezeul nostru, te-ai prostit? De ce ne baţi la tălpi, cu reteveiul, / când îndrăznim să fim ce fiecare este / din pântecele sfânt al maicii sale? / Mă doare-n cot de pravila satrapilor de sus, de jos! / De când zburară lumile din lume secând-o / de esenţe şi de nume? Jurând pe temelia / neamurilor, Doamne, cine-ar depune mărturie / c-am fost condeiul Maicii Lot, trecut / printr-o găluşcă din Sodoma? / Nu flăcările îşi rodeau rizomii? Nu grota / îşi striga incestul prin zece naiuri zdruncinate? / De când ne-ai călărit cu «demonii şi proştii», / Doamne, şi ne-ai ţinut pe-o vatră cu cărbuni aprinşi, / bătându-ţi toba, fluierându-ţi / ritmul? Nu astfel procedau ursarii / când învăţau puiendrii să danseze?”

            Renunţ, pentru că ştiu că nu există genii în critică / exegeză; Textul limitează. Dansezi după muzica schiloadei / uscatei ficţiuni... Nu ştiu cine-mi spunea că interpretarea e un meci fără arbitru?

            – Dimpotrivă – un meci cu un număr nelimitat de arbitri, deşi niciun „arbitru” / judecător nu-şi aparţine sieşi, ci Textului. Cu sau fără voia lui, el se înstrăinează / se depersonalizează în Opera interpretată şi este în acelaşi timp prizonier al propriului demers în compoziţia / structura căruia se configurează prin pluralitatea Eurilor / punctelor de vedere. De aici, circularitatea criptică a oricărei interpretări, inclusiv cea a lui Alex Oko. Privighetoarea „cu zgărdiţă de luceferi” ne obligă să-l privim (iar ajungem la magia privirii!) pe Şt. Dincescu ca pe o mărturie a omenescului aflat într-un război ireconciliabil cu desacralizarea lumii („Ce sfântă n-a ajuns bordel?” – v. Elegia a XX-a sau „Dacă «acasă» deveni «niciunde»!...”). Alex a admirat capacitatea poetului de a sintetiza propriile trăiri aflate în conflict cu teroarea istoriei. Eu aş spune: arta de a cuprinde Lumea şi de a te oglindi cu şi în ea! Este o performanţă artistică. Dar dacă sinteza de după analiză este ca vasul lipit din cioburile lui? Analizaţi strofa şi refaceţi întregul. Greu, dacă nu imposibil: „Când seminţia mi-a intrat cu neamurile-n scăldătoare, / cine-a trecut cu porcii prin cultură, aplaudându-i vraiştea / şi hoitul? Privighetoare cu zgărdiţă de luceferi, de ce-aş / deschide ambasade în măruntaiele stricatului imperiu? / Nu spaima ne-a dictat muţirea, îngenuncherea / şi prăsirea? Nu Mengele prescrisu-ne-a otacul?”

            Stilul anticalofil şi simbolurile rare, înspăimântătoare (Mengele, de exemplu) face imposibilă lipirea cioburilor, după intenţia autorului sau intenţia operei. Aţi intuit deja. Noi nu urmărim un anume sens, ci „un proces, adică o dinamică a sensurilor” (Eugen Negrici).

            – Nu-mi place – intervine arhitecta nemulţumită, probabil, de „transferul producerii de sens către interpret” – că nu se înţelege că autorul vol. Cele din urmă elegii ale lui Rainer Maria Rilke în traducere imaginară de Ştefan Dincescu vede propria-i viaţă, ca pe un joc cu reguli neştiute / misterioase, tragice, a cărui miză este el însuşi. Vina? Cine-i vinovat? Alţii sunt de vină? Alţii n-au dreptate? Alţii sunt păcătoşii? De unde această frică ce dictează „muţirea, îngenuncherea şi prăsirea” – bine a selectat Oko, secvenţa! Nu cumva suntem prizonieri ai timpului şi ai locului în care trăim? Existenţialiştii de lângă noi pun des această întrebare, îmi aduc aminte acum de un Ion Fercu, cel ce a scos recent Prin subteranele dostoievskiene. Cele din urmă elegii... sunt filosofice, sunt meditaţii, sunt satire, parabole, naraţiuni de legitimare etc., sunt ceea ce vrea cititorul (intentio lectoris), care însă nu oferă soluţii de salvare, de evadare din haosul existenţial. Cine mai ţine cont de intentio auctoris (mai este autorul un garant al sensurilor?), de intentio operis? Toată cultura omului e doar evadare?! Locuim numai în ruinele vieţii noastre, în trecutul nostru, în ficţiunile noastre? Evadăm spre nici unde. Numai tinerii au contemporaneitate? Adică numai ei au prezent? Şi dacă-l au ce fac cu el? Nu ştim ce să facem cu tradiţia culturală, care a devenit muzeală, precum natura a devenit turism şi rezervaţie...

            – Bine a zis cine a zis: „Dacă am şti când nu pierdem timpul”, intervine neaşteptat, frumoasa ardeleancă, probabil, geloasă pe Dalila. Aţi remarcat deja, delirul de interpretare în care alunecăm cu graţie, proliferarea necontrolată a semnificaţiilor, signifioză, cum numea Barthes, fenomenul pluralităţii sensurilor unui Text. Importanţa ce ne-o acordăm ne face să credem că ceea ce spunem este adevărul. (E clar: are complexul de superioritate a inferiorităţii, complex pe care-l avem noi, românii „de pretutindeni”). Am găsit între timp spusa originală a lui Barthes. A interpreta un text, remarca francezul, nu înseamnă „a-i da un sens (mai mult sau mai puţin fondat, mai mult sau mai puţin liber) ci, din contra, a aprecia din cât plural este făcut el”. Prin urmare, dacă lector nu e, nici Operă nu e!

            Observaţi hipertrofierea pluralităţii sensurilor – o particularitate a retoricii dincesciene, pe care o veţi găsi şi în celelalte volume ale sale: „«Nimicul n-a sculptat decât nimicuri, ţineţi seama!...» / Când bătrâneţea dă cu visul de pereţi, ce basm îi pârpăleşti / privighetorii minione? Bătută cu vărguţa peste deşte, / memoria repetă două-trei cuvinte, ca papagalul lui Crusoe: / «Fă-ţi seama!...» Ce-a mai rămas, muiere, din hoplitul / ce-a scărmănat împurpuraţii lumii? O găoace? / Ce-a mai rămas, / bădie, din aedul ce-a înnădit sirenele cu zeii   şi măgarii, / ce-a pus gheparzii-n jug, arându-ne moşiile ferine? / Aţi chiţcăit, feline?! Gloată suduită?! Sau «umbra unei / frici a lunecat pe drum» şi s-a-nţepat în ceasurile hâde? / «Poporul? Regele trândav!» «Ptiu, drace!» (Elegia a XXI-a sau „Nimicul n-a sculptat decât nimicuri!...”) Ei, ce părere aveţi?, ne întreabă, de data asta fericită, fermecătoarea cititoare... Cum să nu-i invidiezi pe poeţi?

            I-ai remarcat, Oko, intertextualizaţi pe Sohrãb Sepehri şi pe Jules Renard – „Stilul meu mă sugrumă.” Rainer Maria Dincescu se joacă cu noi de-a adevărul... Eu aş fi numit această carte, dacă aş fi scris-o, Jocul de-a adevărul... De fapt, nu există sens liber, fondat pe ceva sigur. Totul este nesigur şi imprevizibil!

            – Ne-ai sugerat, excepţional, „deriva interpretării” (U. Eco). Îl voi cita pe Eugen Negrici, mentorul lui Ştefan Dincescu cel Rilke, el însuşi, profesorul, citându-l pe Umberto Eco, în „Teoriile receptării. Transferul producerii de sens către interpret. Interpretul-coautor”, în vol. Emanciparea privirii. Despre binefacerile infidelităţii (2014), pentru a veni în întâmpinarea întrebărilor tale: „(...) întrucât limbajul însuşi e un joc de semnificanţi multipli, nimic nu ne obligă să ne dorim un semnificat univoc şi să rămânem fideli intenţiei prezente în text (intentio operis) sau intenţiei auctoriale (intentio auctoris). Mai mult, nimic nu ne opreşte să fim infideli intenţiei, dacă putem îmbogăţi, astfel, textul. Cititorul ideal este acela atins (în termenii lui Joyce) de o «insomnie ideală», interogând, la nesfârşit, opera.  Semioza este, da, virtual nelimitată, dar sub presiunea ţintelor, scopul demersului (cognitiv-resurectiv) poate organiza, încadra şi reduce «seria nedeterminată şi infinită de posibilităţi»” (Athanor, 2019, p. 65). Aşadar, interogaţiile noastre asupra Textului dincescian nu au drept ţintă un „relativism nihilistic” (Eugen Negrici). Noi discernem cu luciditate între lecturi posibile şi lecturi lunatice, cred eu. Important în receptarea pseudo-elegiilor dincesciene ar fi să nu putem fi manipulaţi de istorie, gândire, timp, spaţiu, filosofie, religie, viaţă, tradiţie etc.

            – Cu siguranţă suntem manipulaţi!

            (Este vocea inconfundabilă a poetului Dan Sandu, cel ce ne înscrie muzical, într-un atemporal Cântec de prieten. Cum de se reflectă în voce, ton, caracterul, timiditatea, aroganţa, dragostea, înţelegerea etc.?) Dacă nu de timp şi de spaţiu – ce se ia spaţiului îi revine timpului şi invers – continuă Dan Sandu, atunci de viaţă, care este transfigurată de poet (în mod fatal) ca o povară / o sarcină, ca un izvor de plăceri / necazuri / destin, ca o bucurie / întrebare, ca un mixtum compositum, ca un dat, ca o pradă etc.

            Admirabilă în acest sens mi se pare Elegia a XXII-a sau „De ce, Ahab, Godot se spânzurase” (In memoriam Mircea Ciobanu). Din întâmplare / fericire l-am cunoscut pe autorul bildungs-romanului Istorii, în 5 volume, şi Martorii, aflat în vecinătatea crepusculară a Crailor de Curte Veche), încât nu mă miră corespondenţele estetice dintre cei doi scriitori. Voi cita, pentru a vă reaminti cum cei doi se întâlnesc în înţelegerea necesităţii absurde a vieţii artistului predestinat subminării inerţiilor şi prejudecăţilor. Citez chiar din volum: „Ce silă mi-e de tine, moarte, ce greaţă mi-e de tine, / ziuă, că n-am ştiut ofiofagi să fim pe-o scenetă năclăită / de Putere!... Fugiseră-n Arcadia actorii? Regizorul / plecase în Maldive? Sufleorul se scrumise-n colivie, / iar frazele-i scrâşneau în beznă. De ce Godot / se spânzurase în baia târfelor, cezare?”... Citim o elegie politică, nu de tipul celei a lui Ion Gheorghe, ci în spiritul lui I.L. Caragiale: şi în postcomunism, cuplurile din România joacă tot Conu Leonida faţă cu reacţiunea. Suntem încă traumatizaţi de comunism!

            Argumentul – dispar din peisajul cultural eroul, metafizicianul, poetul, pictorul, pe scurt: excepţia (a rămas în vedetism?) Revoluţia (o supratemă a volumului) scoate la suprafaţă / vedere doar cinicii, ariviştii şi istericii. Precum Mircea Ciobanu, prietenul nostru Ştefan Dincescu de Rainer „toarnă răzvrătirea într-un pahar la Cina cea de taină”... Noi nu ne facem nici datoria faţă de noi înşine..., urmaşii i-am uitat deja.

            – Ai perfectă dreptate, Dane, – mă trezesc intervenind – noi ne „indignăm” în stilul lui Farfuridi şi Brânzovenescu, dar nu ne revoltăm nici măcar în spiritul Coanei Zoiţica. Aşa se explică de ce instituţiile valorilor nu există decât cu numele. Nietzsche avea dreptate. Biserica, Armata, Justiţia, Universitatea etc. sunt monumente funerare. La fel valorile înseşi. Unde sunt dreptatea, curajul, credinţa, demnitatea etc.? În ceea ce priveşte valorile, trăim într-un cimitir bacovian. Pe bună dreptate se întreabă poetul: „De unde vine bezna asta, belalie, care ne-astupă ochii, pipăitul şi auzul? /.../ De unde vine somnul acesta cu pofta lui de ucigaş sadea? / Pe unde clipoceşte nebunia asta, din care se aude plânsul doicii mele...?”

            Sentimentul meu este că noi (intelectualii, artiştii, filosofii, preoţii) am devenit inutili. Nu mai ştim să visăm? Avem rolul moşului de pe prispa tradiţională, doar vorbim „înţelept cu duh”, dar nu ne mai ascultă nepoţii... Ori inutilitatea este vestibulul pieirii... Să ne întoarcem la Elegia a XXIII-a sau „Trezeşte-mă, privighetoare!...” (ms. 1) / „Şi limba ţoapelor îmi dă cu flit!...”, un fel de „Deşteaptă-te, române” dincescian ce crede că doar Poezia / „Privighetoarea” ne mai poate salva de epoca „răbdărilor prăjite”, „râsul proştilor” şi „limba ţoapelor”, la care nu uită să adauge, ca un memento muzical, frica de moarte... = frica de frică!

                                                – De asta nu-mi plac bătrânii „cu mâinile goale” (Elegia a XXIV-a sau „Fudul nevoie mare şi ţâfnos”), toţi repetă indirect vorbele lui Trahanache: „Ai puţintică răbdare”, deşi au trecut deja 30 de ani de la (ne)norocosul an 1989 (intră în discuţie o prea timpurie şi frumoasă doamnă / domnişoară, supărată, probabil, pentru că nimeni nu i-a remarcat frumuseţea = „melusină care-şi ucide hierofanţii”) şi noi am rămas tot cu jalba „fluturând într-o prăjină”, neputinţa...  Are dreptate frumoasa din dezbaterea adormită, bătrânii noştri, „fudui nevoie mare şi ţâfnoşi” sunt, folosesc expresiile lui Alexandru Dragomir, fie o bază agresivă de atacuri la adresa „lumii noi”, fie un „service” de sfaturi (pe care nu le urmează nimeni), ori un magazin de antichităţi, ori o ruină dusă de valuri. Generaţie expirată! Este valul din 1989, un eveniment nefericit, cum îl vede Ştefan Maria Rilke? Tragică la un om „alipit cu-această bătrâneţe necesară” mi se pare senilitatea, adică s-ajungi ca pericolul de a trăi să fie mai înfricoşător/ mare decât pericolul de a muri. Moartea care ridiculizează tot ce ai crezut că înseamnă ceva... Să vedem, să auzim ce mai spune această „prea timpurie doamnă”.

            – Eu sunt ingineră, adică construiesc piramide... Metaforic vorbind încerc ca şi D-voastră, artiştii, să înving timpul. Nu înţeleg – profit de prezenţa Poetului şi a Criticului – să actualizez ruptura dintre omul „cult” şi omul „obişnuit”.

            Aproape tot din cultura contemporană este inaccesibil omului obişnuit: Ştiinţa (matematizată, specializată, electronizată etc.), dar şi Arta: sculptura, pictura, arhitectura, muzica, poezia, „boală de care se prăjeşte Stagiritul” etc. Cum vă explicaţi? Es ist gut?, cum se întreabă kantian, poetul. Ce credeţi că înţelege omul obişnuit din secvenţa în care Rainer Dincescu de Constanţa transfigurează apa, arhetipul tuturor legăturilor, liant universal, dar şi un element care separă şi dizolvă. Să transfigureze doar proverbul: „Apa trece şi pietrele rămân.” Mi se pare obligatorie conjuncţia copulativă „şi”. Am să rog o prietenă să vă citeze din carte. Interpretează mai bine decât mine! Vă aşteptaţi, probabil. Este fata care a deschis, aparent întâmplător, dezbaterea. Să fie ceva prestabilit? Nu, nu cred că se aşteptau să ajungem în acest punct: implicarea în receptare a omului „obişnuit”. Oricum este bine intrat cu motivul apei, unul din cele 4 elemente din care s-a creat universul... Tocmai a intrat şi tânărul profesor, doctorand la Universitatea „Ştefan cel Mare”, Suceava, Florin Daniel Dincă – motiv pretext al scriiturii. Dreptul la apă va deveni, în viitor, un caz de război diplomatic!

            – Fiind oameni „culţi”, adică citiţi, ştiţi mai ales ce nu aveţi de făcut, încât vă reproduc din „Bătrân şi cu mâinile goale”. Să vedem dacă „versul îşi ascultă propriul cititor”.... Să ne amintim ce susţinea Jules Renard: Stilul meu mă sugrumă. Ascultaţi şi cugetaţi: „Suflând în trişca unui vers, ca vulpile mai pofticios, / apare în balcon imparul belfer, al cărui viitor s-a dus / cu peştii pe-o apă fără ţărm şi fără număr, pe-o apă / fără deltă şi izvoare, pe-o apă care curge pe sub alte / ape, mânată de ispita întâlnirii cu geamătul domniei / sale, de care fuge căpriorul, de care vipera asudă, / în care clopotul îşi rupe limba, o apă fără măduvă / şi nume, o apă fără nuferi, fără stele, o apă care / neagră-ar fi, de n-ar fi albă, o apă care albă-ar fi / de n-ar fi verde, o apă care verde-ar fi de n-ar fi / albăstrie, o apă care-albastră-ar fi de n-ar fi purpurie, / o apă care-şi zice apă doar în atlasul puştiului uitat / în pântecele maicii sale o zgaibă de a fi nefiindul pe unghia / scârţarului Ulise ce Troia n-a cernit-o niciodată.”

            Dacă tot m-aţi pus să interpretez fragmentul 63 (verbalul   şi nonverbalul se completează aproape ideal!), eu cred că stilul nu „sugrumă” doar intenţia autorului, ci şi intenţia operei, Independenţa semiotică a Textului riscă să autorizeze orice interpretare. Nu aţi remarcat deja că interpretările noastre sunt imprevizibile? Cum sintetiza nu ştiu care critic – greu şi cu această sectă culturală –, semioza este virtual nelimitată...

            – Credeţi că doar limbajul reprezintă un stimul pentru „deriva interpretării”?, întreb şi eu, dar nu din întâmplare... întrebare idioată! Brusc mi-am reamintit că a întreba bine înseamnă a întreba absurd... Prin urmare: nu există opere, lucruri, idei etc., ci doar interpretări aflate într-o încântătoare derivă aleatorie? Oricum, Lumea merge înainte, lasă să se înţeleagă Cele din urmă elegii..., de Ştefan Dincescu, înfricoşător de „fără noi”... Ne rămâne plăcerea şi persistenţa culturală a întrebărilor. Revelatoare în acest sens Elegia a XXV-a sau „Cine-a uitat deschise uşile, şaraşca, Babu?”.

            Seria interogaţiilor reconfirmă rostul ontologic al originii abisale a creaţiei poetice: „N-auzi cum chirăie gâlceava lovindu-se-n / fotolii colţuroase?” şi satisfacţia nedumeririi noastre, dacă întrebarea este deja jumătate din răspuns sau doar calea spre pluralitatea răspunsurilor posibile. „N-auzi cum scârţâie lumina / în drojdiile altui suflet?”... „N-auzi cum zumzăie pojarul morţii / în sabia năvrapului, măi celovek?” „Cretine!”...

            În mod cert, Aristotel nu stă de vorbă cu oricine citeşte.

            – Dragii mei, intervine matematicianul, parcă mult mai preocupat decât de obicei... După cum constatăm şi în dezbaterea noastră (nu putem evada din limbajul de lemn?), homo sapiens pierde controlul. Totul pleacă de la ipoteza-iluzie că Eul meu autentic este liber!? Adică sunt un individ – am o singură esenţă care nu poate fi divizată, am în adâncul meu o voce interioară clară şi unică! Credem, prin urmare, că judecăţile critice pe care le emitem ne aparţin în exclusivitate...!? Numai eu pot să-mi aud Eul meu autentic. Nu am încredere în nimeni altcineva să aleagă pentru mine. Dacă suntem atenţi, observăm că ştiinţele vieţii (biologia, chimia, matematica, fizica, informatica etc.) contestă ideile după care judecăm noi un Text (= viaţa). În realitate, după ultimele cercetări: Toate organismele sunt algoritmi, iar oamenii nu sunt indivizi – sunt „divizi”. Adică suntem un ansamblu de algoritmi diferiţi cărora le lipseşte un Eu unic, o voce interioară unică!

            Este ascultat cu mare atenţie. Matematicianul (probabil, cu o vagă înţelegere a biologiei genomului şi a creierului) desacralizează unicitatea Eului! Înţeleg unde vrea să ajungă! Ce vor face oamenii conştienţi din moment ce deja avem algoritmi non-conştienţi? Personal sunt liniştit de vreme ce creierul nostru nu este folosit decât 7% din capacitate. Rămâne să răspundem la o întrebare: este o utopie ideea că oamenii au o abilitate unică, inaccesibilă algoritmilor non-conştienţi? Cred că partea nefolosită a minţii omeneşti va oferi o rezolvare umanistă. Dar să-i urmăresc argumentele...

            – Algoritmii care intră în alcătuirea unui om nu sunt liberi. Ei sunt modelaţi de gene, de presiunile de mediu şi iau decizii fie în mod determinist, fie arbitrar, dar nu liber. Asta înseamnă că deciziile / judecăţile noastre sunt dictate de un algoritm extern, care ne-a monitorizat (cu sau fără voia noastră!) fiecare dintre sistemele ce ne alcătuiesc corpul şi creierul. Nu gândesc singur, frumuseţea nu este în ochiul meu, nu doar eu îmi aleg iubita, nu cumpăr niciodată ce vreau exclusiv eu... Nu întâmplător se întreabă Autorul: „Cine-ţi dictează, Ţafandache, versul?”

            – În primul, Istoria (algoritm extern, non-conştient) i-a dictat lui Ţafandache intriga „poveştii” (= eul narator şi cel experienţial) din capul lui, nu se poate abţine o studentă chiar de la Facultatea de Istorie. Nu întâmplător, continuă ea, peste întreaga scriitură pluteşte vina tragică: „Ce vină, Babu, ispăşim? Palavre mici, / palavre grase, palavre reci decorticând / nonsensuri! Erzaţ al Maicii Lot, borţoasă comedie!” Comedie umană şi comedie divină... Poate că astăzi ne ispăşim pedeapsa! Nu cred că identitatea noastră nu se schimbă de la naştere până la moarte! Nu cred că suntem indivizibili, din moment ce organismul nostru este alcătuit, dacă memoria nu mă înşeală, din 37 trilioane de celule, iar în fiecare secundă corpul meu trece prin nenumărate şi imprevizibile permutări şi transformări.            Suntem divizi, dar depindem de Eul narator (corelat cu cel experenţial) care ne fixează sensul / idealul vieţii. Ne aflăm într-o „borţoasă comedie” în care jucăm rolul lui Don Quijote... Nu credeţi, D-le profesor?

            – Într-o „divină comedie”, cum ne-a sugerat Dante Alighieri, în care transmigrăm din realitate în interpretare, cam în maniera în care Şt. Dincescu transfigurează comunismul şi postcomunismul în Elegia a XXVI-a sau „Peccavimus, Marie Preacurată!...” – In memoriam, prof. univ. dr. Dumitru Micu.

            Nu doar ştiinţele progresează în deducţii, inducţii şi abducţii, ci şi artele. Dacă am progresa în principii şi axiome, poate ar fi altceva! Deocamdată nu ştim ce căutăm... Scriitura – ca necesitate a unei naşteri contingente?

            Raţiunea de a fi a volumului Cele din urmă elegii ale lui Rainer Maria Rilke...? Independenţa semiotică a Textului ne permite să nu ţinem cont de intenţia autorului şi de intenţia operei. De observat că lectura este imprevizibilă. Nu ştim să alegem între o lectură eficientă şi o lectură „lunatică” (Umberto Eco).

            Intertextualizările şi trimiterile cu efecte imprevizibile din Octavian Goga, Salvador Dali, Juvenal, Maiakovski, Dumitru Micu, Nicolae Labiş, Jean-Pierre Schlunegger, Tudor Arghezi, Ady Endre (doar în această elegie!) înmulţesc seria interpretărilor. Daţi-mi voie să citez: „Ai scris, Luminăţia Ta, odinioară: «Dacă natura-ţi / trage clapa, chiar indignarea-ţi face versul», bagă la devlă, / sir Dincescu! Deci «pentru un cuvinţel / de­-al vostru, aşijderea unui hamal, căra-veţi tonele / cu mia, de minereu sordid verbal» Tu, «fiind / cu toate-n veac nepotrivit», ce le-ai transmis / palavrelor turbate? «Daţi iama, impavidelor, / daţi iama din toate limburile limbii, / ochi pentru ochi / şi dinte pentru dinte, / cu lucrurile să vă mântuiţi!»”

            Lui Sir Dincescu, „fiind cu toate-n veac nepotrivit” (starea firească, cred eu, a Poetului etern), nu-i rămâne decât să-şi sublimeze indignarea în elegia politică..., să ilustreze poetic lupta memoriei contra uitării sau revolta intelectualului contra Puterii...

            – Aşa-i, avem de-a face cu un revoltat autentic ce aparţine celor din familia lui Milan Kundera, George Orwell, Emil Cioran, Roland Barthes, Mircea Vulcănescu, Nae Ionescu etc., intervine din nou studenta de la Istorie. Da! Nu citim elegii rilkeene, ci elegii politice ce-şi invită cititorul într-o dispută de idei, dispută unde altceva este / pare întotdeauna mai important! Şi unde alţii sunt vinovaţi, alţii sunt proşti, trădători, victime, şantajişti, laşi, slugarnici.

            Poate că ne apropiem de carte cu o tehnică a culturii mult prea sofisticată? Uităm ceea ce suntem cu adevărat! Ne conducem după ce credem că suntem şi ce am vrea să fim... Lectura urmează drumul obişnuit / consacrat al minţii: „de la ansamblu la particular, de la grosier la fin, de la imprecis la precis, de la echivoc la univoc, de la nou la deprindere, de la străin la obişnuit, de la sentimental la raţional” – am citat din Exerciţiile de gândire ale lui Alexandru Dragomir (antologie de Gabriel Liiceanu, o recomand iubitorilor ce nu-şi permit să spună: „nu ştiu”. Ei bine, tocmai acest drum obişnuit al minţii impune interpretării tot posibilul! Suntem ajutaţi şi de limba oltenească, care este o identitate / cod cultural pentru Sir Ştefan Dincescu: „Ce suflet descleiat, de calzii demoni călărit, / la Domnul se ceru să-mi fie călăuză, precum / Vergilius odinioară, când / cerberul mi s-a părut / o mâţă cu botişorul ciuruit de fluturi? / Nu lira-mi astupase, zăpăcita, spărturile / celebrelor butoaie? / De grele pieile unui nesuflet, mai greu ca greul Mării / Moarte, n-am jupuit jivinele pădurilor jilave de gloria / ignarului / prâsnel prelins din cloaca de la Scorniceşti?” (Elegia a XXVII-a sau „Când am ajuns, poete, la Spoon River!...”)

            Mesajul principal al cărţii: intuiţia poetului că Răul comunist / post... se estompează în memoria celor chinuiţi de un sistem terorist. Fiecare elegie filosofico-politică pare o pledoarie pentru fortificarea memoriei. În hăţişurile „borţoasei comedii”, jocul politic nu poate fi exclus de scriitor, istoric, filosof, psiho-sociolog, intelectual etc.

            – Ai perfectă dreptate, Iulia – numele studentei de la Istorie. Daţi-mi voie să vă reamintesc ce ne povesteşte Platon în Protagoras, despre implicarea politicului (doxocraţia) în societate. De reţinut: „Cetatea face omul, şi invers.” Dar iată povestea sintetizată de Ştefan Aug. Doinaş: După ce Prometeu a furat – aţi auzit bine: a furat – focul din cer ca să-l dăruiască oamenilor (ceea ce a dus la dezvoltarea tehnicilor şi artelor), Zeus a observat că oamenilor le lipsea totuşi ceva (oamenii nu observă niciodată lipsurile fundamentale?): inteligenţa politică, adică „arta de a administra cetăţile”. Atunci, Hermes a fost însărcinat să ducă oamenilor „sentimentul onoarei şi al dreptului”, baza artei politice. Dar când l-a întrebat pe Zeus cum anume să facă distribuirea acestor însuşiri, cui să acorde o asemenea „competenţă politică”, tatăl zeilor i-ar fi răspuns: „Tuturora din cetate, fără deosebire.” Protagoras, care povesteşte această istorioară lui Socrate, trage concluzia logică: politica nu este o treabă de specialişti, ea incubă fiecărui cetăţean, pentru că fiecare poate să creeze starea de drept ce derivă din sentimentul justiţiei imanent poetului, în cazul nostru. Totul vine de la absenţa libertăţii pe care Sir Dincescu Rilke o simte din copilărie, adolescenţă, studenţie, profesorat etc. Această „absenţă” îi transformă viaţa în destin. Starea permanentă care-i străbate scriitura este aceea de a nu fi fost niciodată liber. Această situaţie specifică comunismului „cu rele şi rele” (Magda Ursache) apare în transfigurarea autobiograficului, drept o deplină înstrăinare faţă de lucrurile acestei lumi ce-i arăta ceea ce el nu era...

            – De aceea, poate, ne consideră Ştefan Dincescu – intervine Dan Sandu – că „suntem tipăriţi de viscol şi povârniţi de muncile rotirii” (revedeţi „rugăciunea” din finalul Elegiei a XXVII-a).

            Mi se pare insinuantă convingerea propriei nimicnicii în condiţiile în care, după ştiinţa mea, olteanul ce regretă balcanismul Craioviţei, consideră poezia „ca apa, ca aerul, ca pâinea”. Ştefan este revoltat, continuă creatorul Thalibaniei, pentru că democraţia este treptat înlocuită cu nulocraţia, ajungându-se ca Ninocica Cassian să fie considerată un simbol al Exilului românesc! Viitorul pare să cuprindă tot nimicul... În această carte Rainer Maria Dincescu ne sugerează că şi propria-ţi viaţă este o istorie. Aşa se explică lirismul epic! Poetul caută permanent locul de unde se vede existenţa, adică alunecă în metafizică: Maşinăria s-a gripat, maestre? / Nu se mai dau salcâmii, ulmii în ţiţeică? / Nu-ngenunchează turtureaua în faţa măcinişului / de soare? Nu-ngenunchează teii pe Copou / în faţa plămădirilor de lună? Parcă în plex / o boală ne-a trăsnit flacidele grădinii / primordiale. Mă crezi, melancolie repetentă? / Fătaţi să fiţi tăcere, nemişcare?! Aţi învăţat / o lecţie: îngheţul, voi, promotorii plagierii! Ce-am / fost mai ştim? O semnătură dezlânată pe-o pagină / de Biblie uitată de un călugăr într-un bar de curve? / Provincie, paporniţe cu raţe, / cu praz şi lapte covăsit! / „Puţoiul zilei” trece prin vitrină, / furtiv zdrelindu-şi / bombăneala în ragilele Tezelor din ʼ71, „Tudorache!” (Elegia a XXVIII-a sau „Fătaţi să fiţi tăcere, nemişcare?!”) Ajungi la concluzia optimistă a filosofului: Viaţa n-are sens decât dacă n-are sens!? Implicându-l şi eu pe Dorin Tudoran, „Puţoiul zilei” nu dispare din vitrinele Istoriei... Nu-i aşa, Iulia?

            – „Traducerea imaginară”, de Ştefan Dincescu, având drept pretext Elegiile lui Rainer Maria Rilke, îşi intră imediat în rol studenta de la Istorie, sugerează ceea ce simte toată lumea, că nici după 30 de ani de la triumful Revoluţiei din 1989 n-a încetat hegemonia nomenclaturii comuniste.

            Dimpotrivă aceasta s-a prelungit cu mijloace pluripartidice şi, deci, parlamentare / europarlamentare. Poate aşa-zisa societate civilă / „puterea celor care n-au nicio putere” (Havel) şi doxocraţia, pe care o visa când trăia Ştefan Aug. Doinaş, în memoria căruia autorul ne oferă Elegia a XXIX-a sau „Îneacă-mă-n tipar aidoma Ţie!...” Citim de data aceasta o elegie-rugăciune în care autorul constată că fatalitatea scrisului – nulla dies sine linea – nu ajută la nimic. Altfel spus, poezia / cultura nu salvează nimic şi pe nimeni, ea nu justifică. Ea se proiectează şi se recunoaşte în ea însăşi; singură această oglindă îi oferă imaginea sa. „Salvează-mă-n tipar aidoma Ţie!...” este nu doar oglinda lui Dincescu, ci a oricărui scriitor: „«Ursita creaturii-i să-L învie pe Creator.» / O vorbă goală? Bine! Bună de dus cu preşul / pe cei fraieri, ajunşi, necârtitorii, la chindie, / când soarele scăderea-şi fulardează / prin recile poeme de explozii poliflore? / De ce mi-e frică să rodesc între oglinzi, / Marie? Orice triplare: semnele împotrivirii noastre / la imnul mâzgălit / de-o existenţă / care îşi varsă icrele albastre / în toate colţurile plăgii trădătoare?” Este transfigurat primul pas al oglindirii: ne uităm la noi ca şi când am fi nişte străini.

            Cel din oglindă eşti Tu, iar „tu”, cel ce priveşte, eşti străinul...

            – Drama, intervin, în sfârşit, şi eu, este că rilkeeanul corupt ştie că este străin de sine însuşi şi respinge orice altă lege, decât legea propriei conştiinţe. Cam în maniera în care glosa Mihai Eminescu în „De vorbiţi mă fac că n-aud...”: „Dară nime nu m-a face / Să mă iau dup-a lui flaut; / E menirea-mi: adevărul / Numa-n inima-mi să-l caut.”

            Ştefan Dincescu nu se consideră nici stăpân, nici rob, ci este / se vrea propria-i libertate. Esenţa poetului, fatalitatea lui de a fi, este libertatea. Ştie că este liber, dar în acelaşi timp ştie că are libertatea sclavului ţintuit pe cruce sau pe cea a prizonierului aruncat în temniţă. Anxietăţile ilustrează tragic condiţia scriitorului ameninţat simultan, de Valea Umbrelor, dar şi de explozia de epigonism: „Din Turnul cel mai strâmt mă strigă cine, Marie, / jertfă priincioasă? Îmi dă în clocot spaima de târâşul / prin Valea Umbrelor, doică? O ţin în colţi acele fiare / neştiute, nevânate, săgeţile fugind de ele. / Pe unde umblă nenorocul cu haitele-şi de epigoni, / Marie? Pe unde arde cântecul din cuie bătute-n sânge / cu toporul din mâinile Cezarului, Marie? Nu l-au mâncat / hoitarii-ntr-o cazarmă, când pe la uşi roiau colindătorii?” Este posibil ca în sinea lui autorul vol. Cele din urmă elegii ale lui... să viseze, din când în când, la iluziile lui Homer: „vrajba să dispară atât din rândul oamenilor, cât şi din rândul zeilor”, deşi îl cred un heraclitian, adică convins că totul este în permanentă mişcare, conflictul este inevitabil, iar războaiele decid soarta umanităţii. „Toate lucrurile trebuie să treacă prin furcile vrajbei... Contrariile iscă discordia. Din discordie se naşte cea mai dreaptă armonie”, susţinea Heraclit în antiteză cu Homer. Armonia ascunsă ce implică şi realitatea absolută...

            – Poetul din Craioviţa, căruia îi plac şi caută, asemenea lui Tudor Arghezi, „cuvinte virginale, cuvinte puturoase, cuvinte cu râie, cuvinte care asaltează ca viespile sau te liniştesc ca răcoarea, cuvinte fulgi, cuvinte cer, cuvinte metal”, se simte părăsit de Dumnezeu şi, prin urmare, neputincios: „«Născut în cer, dar exilat de Tine pe-acest / pământ de spaime şi înfrângeri, ce-ai vrea / să fac», preabunule ostatic al crimelor / vuind în vadurile şagrinate?”, intervine la timp arhitecta cu zâmbet de madonă dumnezeie.

            Amestecul de sublim şi stângăcie, de măreţ şi mizerabil, de perfecţie şi ratare (am folosit limbajul lui Mihai Ralea) dictate şi configurate de „privighetoarea de Bacău” într-un echilibru (in)stabil în Elegia a XXX-a sau „Notarul Masters din Spoon River”.

            – In memoriam Marin Sorescu confirmă talentul indiscutabil al poetului Şt. Dincescu, care nu şi-a pierdut, cum se întâmplă cu cei mai mulţi dintre scriitorii noştri, conştiinţa dimensiunii metafizice a răului: „«Frumoasă fui şi tare mi-s frumoasă ca verdele / păun de mescalinăl», unde-am citit, îţi aminteşti, / puţică, aceste baliverne tandre ca mieunatul mâţei / pe acoperiş? Într-un closet din piaţa Campo dei Fiori, / pe-o uşă spartă, pe un zid olmec, pe jaguarul / din La Venta? Pe acel jugastru din Craiova? / Din Santa Fe? Din Parcul Romanescu? / «Să fii o sabie trăind din opoziţii», cine mi-a stors, / în gât, corasla acestei propoziţii dehiscente? Pe cine / iscăli – cu ruj de buze, / la Scopia – dumnezeirea? / O moarte îşi tocise prăşitoarea prăşind bujorii străzii / Caminito. Voi cui i-aţi dat pojarul Mona Lisei / decorticându-se în piaţa din La Boca, / voi, retiarilor, urlând pânʼvă plesneau, / între vitralii, pomelnice sângerii?”

            – Personal, lui Ştefan Dincescu nu-i înţeleg evadările în trecut – aici seamănă bine cu Rilke –, intervine poetul Theodor George Calcan. Asta în condiţiile în care ştie efectele motivului fugit tempus, ştie de la Epictet: „Nu satisfăcându-ne dorinţele devenim liberi,  ci distrugându-le.” De ce atâta generozitate / încredere acordată trecutului, ideilor, principiilor, moralei, dorinţelor, viselor etc., dar mă întorc tot la Epictet: „Să nu-ţi doreşti ca lucrurile să se întâmple aşa cum vrei tu, ci aşa cum se întâmplă ele şi vei fi fericit.” Limbajul Epistolei XXX nu este sorescian, ci este contaminat, la modul fericit, de Arghezi, Ion Barbu, chiar Eugen Barbu, cel din Groapa, Mateiu Caragiale, Miron Radu Paraschivescu, în general, de balcanismul atât de poetic în limba română: „Şi unde-i pistruiata amăruie, studenta cu crăcanele / de-un stânjen şi ţâţele depănuşate de trupeţii cu buletin / de Montparnasse? Şi unde-i Cleo Domozină? La Scopia, / magiun, sub roţile unei maşini? Olteancă oacheşă, o liceană, / Ioana Olaru, unde-i, Ava, sorbind din sticlă verde de Paris, / când preotul Răzgabără bădădăia prin şanţ şi preoteasa / îl căra, cu tărăboanţa, într-un şopron cu picheri şi purcei.”

            Admirabile vorbe de duh în aceste versuri care, cu siguranţă, i-ar fi provocat invidia şi autorului Florilor de mucigai, dar este extrem de greu să aflăm „ceva” în ele, despre noi înşine... Ce părere aveţi, D-le profesor?

            – Să nu uităm că volumul Cele din urmă elegii ale lui Rainer Maria Rilke în traducere imaginară de Ştefan Dincescu este un alt fel de autobiografie interioară, atipică, configurată pe istoria tragică a României postbelice invadată de bolşevism şi de haosul creat, aparent întâmplător, de (post)comunism, dar care într-o stare de relativă libertate descoperă că trăim cu toţii într-un simulacru generalizat, neglijând complet substanţa lucrurilor. Într-o lume cu tot mai multe informaţii – explozia informaţională este fără precedent – şi tot mai puţin sens (desemantizarea lumii), poetul intuieşte că semnele şi simbolurile nu mai arată calea spre adevăr; ele sunt / ar putea fi „adevărul” însuşi.

            Observaţi semnele, simbolurile şi vedeţi ideile din fragmentul: „Şi unde-i Tiolin, muiercea, dosind cuţitul la ciorap, / mierlind-o, Dumnezeule, pe-acolo, pe Desnăţui, / cu scăfârlia destrămată sub maiul altui jarcalete? / Şi unde-i curvăreţul Pârciu, jucându-şi hora / cu şuriu-n dinţi? Nu el îşi cheltui bojocii / în sanatorii, prin closete, fumându-şi Mărăşeştile, / Carpaţii, puţind a târfă răsplătită c-o strachină de bolbotine? «Dar unde sunt zăpezile de altădată?»”

            – Pesimismul scriitorului fascinat de erotismul intertextual şi oripilat că trăim într-o „provincie duhnind a epigoni” capătă proporţii macedonskiene (cel din „Noapte de noiembrie”) în Elegia a XXXI-a sau „Veni-va, fiule, şi ceasul...”. Este o elegie filosofică – tragică prin excelenţă – dedicată „Celui mai iubit dintre pământeni, fiului meu Florin Daniel Dincă”, în care fraza: „Notează, scribule, narează, strunindu-ţi pana împroşcând cu sânge!” trădează trăirea expresiei lirice ca eveniment tragic.

            Având în vedere elegiile anterioare, ne-am aştepta ca Ştefan von Rilke să transfigureze fenomenul viaţă-moarte, din perspectiva filosofiei lui Epicur: nimic nu supravieţuieşte după moartea noastră, deci nu există nemurire. Ideea-cheie din filosofia celui ce era convins că poate să ne elibereze de frica morţii („moartea nu există pentru noi”) nu pare să-l cucerească pe hedonistul Ştefan Dincescu. Frica de moarte compromite viaţa, ne împiedică să gustăm prezentul şi ne îndeamnă la grija permanentă pentru renume, glorie, bogăţie, carieră etc., ca şi cum aceste mijloace ar putea decide asupra mortalităţii.

            – Şi mie mi se pare această elegie filosofică o structură literară tragică, intervine cu o tristeţe nedisimulată în glas, frumoasa ardeleancă. Nu prea ştii ce vrea Tatăl de la Fiu? Consolare, plâns cu „lacrimi de sânge”, amintire eternă, regret care oricum există, frică de judecata posterităţii etc.? Şi eu îmi amintesc câte ceva din filosofia lui Epicur: „Obişnuieşte-te să gândeşti că moartea nu există pentru noi, din cauză că orice bine sau rău rezidă în senzaţie; dar moartea este lipsa senzaţiei... Astfel cel mai terifiant rău, moartea, nu există pentru noi, pentru că atât cât suntem vii, moartea nu e cu noi şi, când apare ea, noi nu mai suntem. Deci ea nu există nici pentru cei vii, nici pentru cei morţi.” Prin urmare este absurd să te lamentezi, să doreşti nemurirea, să te temi de infern, de zei, de judecata posterităţii... Este angoasa morţii o ficţiune a ficţiunilor?

            – Mai bine să ne întoarcem la Text! (L-am recunoscut, după glas, pe admirabilul poet Nicolae Mihai. Când o fi sosit? Parcă nu l-am văzut de la începutul dezbaterii!...) În el putem decela sâmburele unui tragism existenţial ce-mi aminteşte de spusa lui Lucian Blaga: Noi filosofăm sub specia misterului ca atare. Misterul este, pentru noi, suprem unghi de vedere. Dar să revedem ce-i spune Ştefan, „ghepardul”, lui Florin Daniel, cel „mai iubit dintre pământeni”: „Veni-va, fiule, şi ceasul? A şi venit, copile? De ce / tremuri? Hai, stinge-mi, mâţâitule, făclia! Azi barcagiul / intră-mi pe fereastră, azi bocitoarele s-au strâns în uşă. / Azi scăldătoarele îmbobocesc pe vatră, azi şnaidării / măsoară şi măsoară, să-mi vină fracul mortului: / mănuşă. Azi din brădan măieştrii îmi improvizează / o colivie-n care intră muşca-l-ar brumele, ghepardul trecând prin gămălia / acului prin care nici ieri scatiul nu-şi filtrase naiul."

            Am citat din varianta a II-a a manuscrisului. Disperarea-i răpeşte poetului echilibrul lăuntric. Profundul tragism al scriiturii se mişcă pe un plan de măreţie şi blestem: „Firavule, închide-mi ochii! Apasă-mi nuferii în gură!” Situarea ontologică a omului tragic mi se pare fără egal. În sinea lui, Eul poetic speră că din lupta cu forţele adverse va afla o judecată a lui Dumnezeu, o sentinţă despre adevărul ultim!? Eu, după lectura manuscriselor, am sentimentul de a fi fost azvârlit într-un timp care şi-a pierdut criteriile axiologice.

            – Poate nu vrem să înţelegem că omul nu poate să trăiască decât singur, pentru sine, intervin eu neavând nici cea mai mică idee încotro voi conduce „deriva interpretativă”. De altfel niciunul dintre interlocutori nu avea nici cea mai mică intenţie să intervină... Dumnezeu pare să fi tăcut pentru totdeauna. De aceea omul se va simţi învins ca destin sortit pieirii în victorie decât în înfrângere! Sortiţi pieirii în victorie, aşa cum ne simţim noi după evenimentele din decembrie 1989. Vi se par simple interogaţii retorice versurile: „Iar poeţii ce mai fac, procleţii? Dincescu, pădureţul, / de exemplu, ţigară din ţigară tot fumează, citeşte analize / medicale, facturi de gaze, de lumină, ştergând din DEX: / avere, biruinţă, încercuind în DEX: infarct, dambla, ciroză. / Din când în când citeşte dintr-o cărţulie: «Într-un pârâu / scurgându-se-ntr-o fosă niciun pescar nu va găsi / o perlă.» Şi dacă Duhul Sfânt îşi varsă lapţii-n zoaie?! / Aşa cum anunţase mavroforul şi coana Joiţica aprobase?!” Am citat din Elegia a XXXII-a sau „Se înnoptează vrerea vremurilor, Ava!” (Profesorului meu Eugen Negrici).

            Vrerea vremurilor îl va fi determinat pe discipol să-i dedice această atipică odă, mentorului său, odă-elegie filosofică ce se încheie tragic: „Vom reveni aici, jelind / pe scut, în joc de zaruri, Ava, şi de haruri?!” Arta intertextualizării (Maiakovski, Esenin, Ted Hughes, Sylvia Plath, Forugh Farrokhzãd, Ady Endre etc.) pe care poetul o stăpâneşte şi în transfigurarea dualităţii viaţă-moarte reconfirmă teza că aceasta este una din temele centrale ale mitologiei, filosofiei şi literaturii tuturor popoarelor lumii.

            Geniul morţii / visul nefiinţei mi se pare transfigurat într-o viziune şi un limbaj fără precedent în istoria liricii autohtone, încât o voi ruga pe Dalila să ne facă o lectură, cum numai ea ştie, din „A doua «Probă la uşa pântecului»...”

            – Mulţumesc, D-le profesor, deşi sunt puţin supărată! Aş fi vrut să vorbesc eu prima despre lipsa de complexe a lui Ştefan Dincescu von Rilke, în transfigurarea geniului morţii. Vă rog doar să remarcaţi de unde începe şi unde sfârşeşte acest rit de trecere într-o altă existenţă şi modul elegant în care poetul se desprinde din paradigma poetică a geniului eminescian: „Cine visează-n visul maicii mele, ducându-mă în ţipăt / şi în sânge, aşa cum fructele îşi duc în sine sâmburii treziţi / la veşnicie, şi mustul învrăjbit cu somnolenţa? E moartea, fiii / mei, e moartea? Iat-o! Cine răstoarnă-n rodia căderii mele / aceeaşi zbenguială de bondari pe care mi-a dictat-o muma? // Cine mă poartă-n spaimele-nvierii sale, aşa cum / fluierul îşi poartă-n vipii oftatul neamului născut cu gâtul / pe-acel butuc al unui gâde nerăbdător, insomniac / avid, zâmbind cu scalpul inocentului în traistă. / Cine întreabă, ţafandache, înţepenitule în trişerii? // Nu piatra îţi răspunde? Sigur, piatra! Bocirea / nu-i decât scamatoria pe care / o aplaudă aurolacii? / Posteritatea nu-i decât o ghicitoare pe care-o trag / la montă insurgenţii? E noaptea, fiii mei, e moartea, / această singură corvoadă ce-şi mistuie tălmacii migăiţi? // O, niciodată nu rămâne, niciodată, aceeaşi boare circulând / printr-un suflai de rugăciune, aceeaşi buruiană căţelită / pe-acest maidan greblat de-o ploaie colţuroasă, din / care încasează păpuşarii doimea de-ntuneric putrescent!!”

            – S-ar impune un moment de întrerupere, pentru a vă ruga să observaţi varianta originală a lui Ted Hughes şi să remarcaţi apoi, în lectura Dalilei, cum intertextualizează Ştefan aceeaşi problematică. Citez din Ted Hughes: „Cine-i stăpânul acestor picioruşe sfrijite? Moartea. / Cine-i stăpânul acestei mutre zbârcite? Moartea. / Cine-i stăpânul acestor plămâni încă lucrând? Moartea. / Cine-i stăpânul acestei salopete de muşchi? Moartea.” Îmi vine în minte spusa lui Goethe: „Eternitatea este prezentul pur”. Te rugăm, Dalila, continuă din „A doua «Probă la uşa pântecului»...”

            – Moartea asociată, în general, cu o divinitate a răului, haosului, întunericului (nu cred că lucrurile stau aşa?!) este reprezentată diferit de la popor / cultură la popor: la români / europeni printr-o bătrână cu coasa în mână, printr-un schelet sau hora scheletelor („hora morţii”), în carnavalurile populare printr-o momâie feminină / masculină, care se arde pentru a marca sfârşitul iernii; la greci, moartea este personificată prin zeul Thanatos – învins doar de Eros.

            În tradiţiile mistice şi în societăţile secrete, moartea se asociază iniţierii, în creştinism – ca o aşteptare a Judecăţii de Apoi şi-a învierii celor drepţi, în folclor: ca o călătorie a „dalbului pribeag”, pe tărâmuri de dincolo („Bocirea” de care aminteşte Şt. Dincescu), sau ca o „nuntă cerească” – ştim cu toţii, Mioriţa. De fapt, intenţionez să insist pe forţa erosului, citându-l din memorie, pe Al. Paleologu din Treptele lumii – v-am dat titlul cărţii ca să mă verificaţi: „Iubirea e singurul antidot al morţii, sau măcar singurul ei paliativ. Fiindcă e muritor, omul întemeiază: familie, cetate, instituţii, religie, monumente, toate acestea în pofida morţii: non omnis moriar. Civilizaţia se naşte din conştiinţa omului că e muritor.” Fără această conştiinţă, Dincescu von Rilke nu ar fi scris ceea ce vă citez din volum: „«Cine-i stăpânul picioruşelor sfrijite? Moartea! / Cine-i stăpânul mutrelor zbârcite? Moartea! Cine-i / stăpânul plămânilor încă lucrând? E moartea! Cine-i / stăpânul salopetelor de muşchi? E moartea!» / Al cui e plânsul care-adoarme înghesuit în şaua mea? / E moartea! Al cui e raiul care merveleşte la cotitura dintre / mâine şi poimâine? E moartea! A cui e ploaia care-mi / duce luntrea, aşa cum grădinarul scade febra bujorilor, / fentând chindia? E moartea, decreţeilor, e moartea! / «Cine-i mai tare ca speranţa? Moartea. Cine-i / mai tare ca voinţa? Moartea. Mai tare ca iubirea? / Moartea. Mai tare decât viaţa? Moartea. Cine-i / mai tare decât moartea?» Moartea! Această / ficţiune zdrăngănită în sucursalele-i din toată / lumea? Moartea! Această strălucire turburată / de graurii de la Săpânţa? Moartea! E ţiitoarea, / sorcoviţilor, e moartea! / Unde-i ieşirea din intrarea-n zero, Doamne? Unde-i / scăparea din celulele lui Nero, Doamne? Unde-i arena-n / care inorogul jucă şotronul pe smochine, Doamne? Unde-i / tembelul care ne vorbise în şapte limbi, plus rusa, Doamne? / «Sunt locuită de un strigăt.» Trage-ţi pilota peste măştile / buboase şi roagă-te din marş, răcnind sub scut, vechime!”

            – Să-l întrebăm pe Autor (care nu-i acelaşi cu Ştefan Dincescu) de ce în Ms. 1 şi în Ms. 2 păstrează „răcnind sub scut, pulime!”, iar în volum preferă „răcnind sub scut, vechime”? Din pudoare...

            – Dintotdeauna România / Europa / Umanitatea a fost şi este în pierdere de „vechime”, nu de „pulime”, care – se vede cu ochiul liber – este în creştere. Se pierde vechimea pentru că se confundă în mod curent Intrarea cu Ieşirea. Recent România a ieşit doar din CENTENAR. Periodic, Istoria moare şi renaşte... Întrebarea care rămâne este dacă Istoria este raţională, ceea ce înseamnă şi că evenimentele, războaiele, revoluţiile etc. sunt guvernate de necesitate.

            – Cum era de aşteptat, intervine studenta de la Istorie. Această „necesitate”, de care ne vorbeşte Autorul (lui nu trebuie să-i mai dăm cuvântul, este deja scris şi înscris în carte?), este, după Hegel, dezvoltarea conştiinţei libertăţii şi realizarea sa în cadrul statului. În acest sens, Istoria „este realizarea ideii de libertate”. Numai că omul nu ştie şi nu vrea să fie liber. Altfel spus, numai unii oameni sunt liberi şi nu omul în calitate de om. Orice doctrină / filosofie, după care ne conducem, este fiica timpului său.

            Aceasta este substanţa vol. Cele din urmă elegii ale lui Rainer Maria Rilke...: orice tip de libertate este dependentă de contrariul său, servitutea. Ne amintim: libertatea grecilor depindea de sclavi. Viclenia istoriei (oamenii cred că îşi realizează propriile idealuri, în timp ce, în realitate, ei îndeplinesc cerinţele epocii) l-a înşelat pe Poet! Nu întâmplător scriitorul se lamentează în „Vom reveni aici, jelind pe scut”: „Se-nnegurează ritmul vremurilor, Ava!”; „Se înnoptează vrerea vremurilor, Ava!”; „Începe neamul să se disperseze, Ava!”.  Vreau să vă sugerez că, oricât de tragică ar fi istoria (precum cea transfigurată de Dincescu von Rilke), obiecţiile / revoltele „sufletelor frumoase” nu au nicio valoare practică. Nicio carte nu a schimbat Lumea, nici măcar Biblia...

            – Am înţeles opinia ta, hegeliană: Ideea este primordială, iar conştiinţa determină fiinţa. Seria de interogaţii: „Cine-ţi dictează, ţafandache, versul? / Ce-ţi face inspiraţia la morgă? / Cine-şi închide cenzorii într-un padoc? / Cine-mi livrează paricid în pieţe? / Cine-ţi măsoară prânzurile, Asuerus? / Cine-mi măsoară stilul cu păleaţa?” lasă suspendată totalitatea trecutului uman ca unitară şi supusă unui moralism plat. Nu putem decodifica cartea lui Ştefan Dincescu decât dacă credem în enunţul „Adevărul este întregul” – adică-i înţelegem mesajele doar dacă refuzăm să-l izolăm de comunism şi de epoca post-adevărului şi dacă-l considerăm în afara procesului în care se insera / în afara istoriei.

            Poetul convins că acum nimeni nu-i mai răspunde – „Nici Faust, nici Mefisto, prostovane!” – preferă cunoaşterea luciferică în cele trei ipostaze (plus-cunoaştere, zero-cunoaştere, minus-cunoaştere) contaminată de un profund tragism ce se mişcă pe un plan de măreţie şi blestem. Gnoseologia volumului este întemeiată pe o stare lirică născută din nevoia intelectului de a se depăşi, dar şi din recunoaşterea incapacităţii umane de a eluda misterul lumii / creaţiei / istoriei, poetul resemnându-se a-l potenţa prin elemente de gândire poetică, mitică, filosofică, politică, raţională.

            Tragicul ontologic domină celelalte categorii existenţiale şi estetice. Muzical, ascultăm o simfonie a destinului. Metaforic: clepsidra. Filosofic: orice scriitor, de la Socrate la Dincescu von Rilke, repetă Mitul lui Sisif! Concluzia: nu există pedeapsă mai teribilă decât cartea inutilă şi fără speranţă. Biblioteca anulează cartea pe care  o cuprinde, aşa cum Marea Neagră cuprinde Dunărea.

            Ca să încheiem optimist, vol. Cele din urmă elegii ale lui Rainer Maria Rilke în traducere imaginară de Ştefan Dincescu, inclus în Biblioteca Lumii, va fi asemenea acesteia: iluminat, solitar, infinit, inutil, incoruptibil şi secret. Care dintre aceste epitete ar putea fi preferat de poetul „leopard”? Personal, cred că incoruptibil!

            De fapt, prietenul nostru se povesteşte el însuşi, lui însuşi, sculptând în ceaţă, pentru eternitate, un autoportret ce ne seamănă uimitor!? Vă mulţumesc pentru participare! Aţi fost minunaţi ca de obicei! Aţi creat artă. Critica este artă. Cea mai importantă!...

PETRE ISACHI

---

[1] Petre Isachi, în vol. Cartea-Sfinx şi deriva hermetică: alternative critice, Editura Rovimed Publishers, Bacău, 2019, pp. 5–83; include şi cele 14 pagini care – sub titlul Cine-ţi dictează, ţafandache, versul? (Alternative critice: „Un posibil dialog cu un grup de cititori sau «Restul de veşnicie» al poetului”) – au prefaţat Cele din urmă elegii ale lui Rainer Maria Rilke în traducere imaginară de Ştefan Dincescu (Editura Amphion, Bacău, 2018).