„DINCESCU & SON” – CONJECTURI LA SPECTACOLUL
CU „PARTICULE ELEMENTARE” AL POEZIEI
Țin să fac, din start, precizarea cu privire la binomul cuprins în titlul acestui material: mai întâi, că el nu trimite la vreo asociere de tip corporatist de care uzează firmele comerciale sau de producție, ori la parteneriate rare întâlnite uneori, chiar în mod fericit, în literatură, gen D. Anghel & Șt.O. Iosif (= A. Mirea) sau și mai celebra dioscurizare literară Ilf și Petrov sau „frații Jules și Edmond de Goncourt”, spre a cita doar dintre cele bine cunoscute. La așa ceva m-a autorizat fotografia ce mărginește textul escortă de pe pagina a IV-a a volumului de versuri al lui Ștefan Dincescu (ultimul dintr-o serie prodigioasă, dar și în strânsă referire la unele dintre volumele anterioare; numai înșiruirea, pe coloane metrice, a titlurilor acestora ar produce, prin simplă parataxă, un text poetic de o surprinzătoare originalitate): Rupt de cățeaua poezie, Bacău, ed. „Amphion”, 2022.
Așadar, ce ne propune, insolit și semnificativ ca modalitate de prezentare, deliberat ca target de receptare, semnul iconic ah-hoc mobilizat vizual? În mod obișnuit, autorul (la singular!) apare în acest loc secund de semnalare însoțit de un fragment sau o piesă dintre cele mai alese ale creației sale. Scopul unei astfel de figurații, din paratext, este acela de bonimentare, sau mai în clar, de reclamă.
Flancat din față și din spate de cărți, mediu de existență par excellence, pe post de produs al creației naturale de astă dată, se detașează, ex aequo cu autorul și tot în prim-plan, cea mai prețioasă: succesorul în breaslă. Identificăm: tatăl, profesor și poet; fiul, tot profesor și cercetător literar, o fericită filiație, din care nu au norocul să se înfrupte prea mulți scriitori, contrar dezideratelor intime ale celor cu progenituri și în afara scrierilor literare... Și, ca să închei bucla, nu în ultimul rând, prefixoidul amphi- din titulatura editurii (asociație familială) la care a apărut volumul, termen de sorginte grecească și care are sensul de „ambii”...
Suficiente materiale în spijin pentru a-mi fixa un punct de observație din care să panoramez, în unghi îngust după bugetul de spațiu, considerațiile de mai jos. Firește, urmărind ce au scris condeieri exersați și de certă notorietate despre producția poetică a contemporanului oltean Ștefan Dincescu (pseudonim), devenit prin adopțiune băcăuan, și atent la profilurile-efigie pe care i le-au creionat spre a-i facilita accesul în galeria de onoare, nu am ambiția de a le face vreo concurență, aș risca să apar drept veleitar.
Nu i-am parcurs autorului cu regularitate și interes particular aparițiile diacronice în volume, ci doar am citit cu plăcută surpriză ce a apărut prin revistele la care am acces de lectură. Pot spune, doar în temeiul acestui florilegiu, că avem de a face cu un spirit profund marcat de importanța literaturii, ca artă majoră a cuvântului, și de aleasă reverență în fața maeștrilor întru poezie, în primul rând.
Dacă acest fapt era doar indirect diseminat în textele sale anterioare, în acest volum de „traduceri imaginare”, care sunt doar niște „explicații” metaforizante față de realitatea textuală propriu-zisă, trimiterile sunt, de regulă, „în clar”, iar rezultatele – niște pastișe superioare, ambiționând chiar o rivalitate valorică cu originalele. Scriitorul a avut ca înaintași, în acest demers − intertextualist, ca formulă declarată − nume de referință, atât din spațiul românesc (V. Voiculescu, Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare, 90 la număr), cât și străine (J.L. Borges, Pierre Ménard autor del Quijote). Termenul „pastișă”, folosit pentru a capta un gen de identificare, nu este unul cu accepțiune de „ceva de rangul doi”, menit a certifica oarece ucenicie absolvită corespunzător. Un spirit pătrunzător de fenomene literare susținea că poți afirma că ai înțeles cum se cuvine un autor dacă ești în stare să-l pastișezi – la modul elevat, se înțelege. Dacă își închipuie oarecine că este cumva facil să-l pastișezi pe un Esenin sau pe un Khayyãm, ca să nu mai vorbim de un Rilke, este invitat să facă încercarea, iar mai apoi să se pronunțe în cunoștință de cauză. Pentru așa ceva îți este necesară o pregătire culturală pe măsură și o stofă de poet, de cea mai bună calitate, iar Ștefan Dincescu atacă proba și o trece cu succes.
Aș merge și mai departe spunând că, de la un prag încolo, iar acesta nu prea îndepărtat în textele proprii, pastișa devine un simplu pretext, sau un punct de plecare în demersul propriu, delestat de „racheta purtătoare”. Întrucât rândurile de față nu își propun o „dare de seamă” a întregului volum disecat analitic, voi încerca o suplinire a acestui demers critic obișnuit prin ilustrarea gen „pars pro toto” a scrierii, luând în considerare doar un poem: Elegia a XXXI-a, rilkeană, cu tematizarea propusă de autor: „Să-mi vină fracul mortului: mănușă!...” Dacă ar fi să o raportez la o intenție auctorială doar bănuită, m-aș ispiti la o trimitere „testamentară” argheziană, un legat poetic destinat tot fiului: Nu-ți voi lăsa drept bunuri după moarte... fiule... (indiciu generic) ș.a.m.d. Dincoace, respectivul „legatar” este protocolar desemnat, tot printr-o sintagmă pastișardă, sub a cărui zodie e închinat tot ciclul: Celui mai iubit dintre pământeni, fiului meu Florin Daniel Dincă − „andrisant” cu statut civil net și inconfundabil. Binomul tată-fiu, la care făceam mențiune titulatorie, capătă încă argument. Uvertura scenică (trimițând subtextual la o mallarméană Scenă a Irodiadei: Madame, allez-vous donc mourir?) figurează un preambul al dispariției din decorul existențial a părintelui: Veni-va, fiule, și ceasul?!... A și venit, copile?!... De ce/ tremuri?... Hai, stinge-mi, mâțâitule, făclia!
Solemnitatea clipei de adio e dinamitată de un vocativ de contrast: mâțâitule, a cărui incongruență în context nu scapă cititorului. Firește că, pe un plan normal denotativ, semantismul termenului distonează cu gravitatea evenimentului, e un cuvânt ce pare a o fi luat-o razna, și de fapt chiar așa își împlinește rolul: este declicul figural, cel poetic. E semn că s-a inițiat procesul combustiei literare, urmat de degajarea energiei poetice. Cititorul e invitat la degustarea spectacolului de ceremonial cu meandre și înfățișări impredictibile, într-o cascadă de surprize virgine. Sper că autorul, măcar, care a organizat toată această butaforie textuală, va conveni că m-am apropiat cât de cât autorizat de întreprinderea lui.
Îndrăznesc a raporta această ieșire din ceremonialul de rigoare, cu orizont de așteptare prezumat dinamitat de neprevăzut, printr-o justificare sugerată de fizica microparticulelor: la momentul dezintegrării unui material radioactiv intrat în fisiune, particulele elementare subatomice pleacă pe traiectorii imprevizibile. Fizicienii atomiști încă se străduiesc, cu rezultat incert, să le determine matematic legile de mișcare, viteza și direcția... Doar spectrografia ne certifică acest fenomen aprehendat în infimitate cronologică... Moartea corporală fiind și ea începutul unei dezintegrări dintr-o totalitate organică, analogia cu un infraplan al materialității se poate susține. Nu altfel se prezintă dinamica celorlalte elemente de secvență poetică și care sunt convocate la amintitul cortegiu funebru și... perplex: „barcagiul” (miticul Caron, luntrașul psihopomp) nu se prezintă clasic la luarea în primire a rolului său sobru, ci năvălește neprotocolar „pe fereastră”, iar „scăldătoarele”, în loc să preia tradiționalul job mortuar al abluțiunii, „îmbobocesc pe vatră”. Metaforizarea de acest tip, ca abatere de la regulile și protocolul comunicării denotative, inserând „clou”-ul spectacolului textual, este de trecut în contul aceluiași tip de mișcare imprevizibilă a particulelor elementare degajate. E partea spectaculară la care autorul ne face să asistăm, în regie proprie. Negreșit, acestea nu compun doar ele arealul de reprezentare; ar rezulta un ansamblu pur suprarealist. Or, miza poetică nu în asta rezidă, ci într-o auctorială încercare de supunere la obiect a ceea ce are alura unei autonomii suficiente sieși. Ce este supraelementar susține pe mai departe cadrul tematic și urmează mișcările antestabilite, previzibile: „bocitoarele s-au strâns la ușă”, „șnaidării” (croitorii adică, cu nume nemțesc) măsoară grijulii, ca „să-mi vină fracul mortului: mănușă!...” La fel termenul „firavule”, adresat fiului istovit de năucitoarea secesiune dictată de moarte și care pare a nu-și regăsi vlaga pentru priveghere, e acum în alt plan decât la început.
Dar pe măsură ce înaintăm în textul poemului, acesta este tot mai iradiat de imagini din categoria imprevizibilelor în apariții și traiectorii, în succesiuni și intersecții, precum „ghepardul trecând prin gămălia acului”, aceasta fiind un punct de trecere așteptat dar neonorat de conveniențe; pe acolo „nici ieri scatiul nu-și filtrase naiul”... Tot în fascicule difuze se pornesc, din loc în loc, precum la ceremonia „așezării punților” într-un alai mortuar, șarjele metaforice microelementare: „brizele pe care pescărușii ouă, pe care fulgerele-și tipăresc diata”... „Ce primăvară mă atârnă de insomnia/ clopotului mare?/ Ce trăsurică poartă-mi plodul renașterilor la azil?” etc.
Un inventar al acestora, numai prin referire la acest poem ar umple un spațiu aproximat la mai bine de jumătate din materia lingvistică a poemului. Să ne limităm doar la mostra selectată, pe care o intuiesc suficientă explanatoriu. Enfilada de elemente recognoscibile, întrucât făcând parte din ritualul comun al înmormântării, și focurile de artificii ale neașteptatelor surveniri metaforice, însoțitoare ca side effects, dispărând fugerător ca printr-o autofagocitare, alcătuiesc linia de înaintare a unui astfel de poem, care pe măsură ce crește se și apropie de finalul său autotelic – iată tehnica prin care poetul își țese giulgiul epico-liric al textului succesoral, al celui mai de seamă legat destinat fiului iubit. Înțelegem că celelalte „bunuri după moarte” merită o mai modestă sau moderată atenție ori se presupun ca de la sine înțelese... Că și alte moduri de a investiga creația poetică a lui Ștefan Dincescu sunt întru totul posibile, într-un paralelism fără „numerus clausus”, nimeni nu o poate nega, inclusiv cel care semnează învederarea de față. Ceea ce este de reținut e că nu avem de a face, în astfel de modulări poetice, doar cu artificii stilistice împrumutate sau comune cu „vechea gardă” retorică, ci cu procedee mult mai atent elaborate, experimentate după un parangon imanent paradigmei epistemice generale a contemporaneității celei mai actuale. Aici aș vedea originalitatea și virtutea axiologică a unei astfel de creații, una singulară în felul ei, marca Ștefan Dincescu.
S-ar cuveni ca fiul, în calitatea sa de „asociat” implicat intra- și para-textual, cunoscător intim și integral al creației paterne, să-și canalizeze diligența în a o face cunoscută pe măsura importanței ei de fapt. A demonstrat, prin câteva lucrări de aleasă factură literară, că este în măsură a răspunde unei astfel de sarcini. Nu s-ar putea concepe un gest de recunoștință mai nobil și mai încărcat de pietate filială. Sugestia a fost, iată, emisă și probabil nu va trece neluată în seamă.
MIHAI BOTEZ-STÎNCARU
[1] Mihai Botez-Stîncaru, în rev. 13 Plus, Anul XXVI, nr. 208/ 2023, pp. 25–27; în BIBLIOTHECA SEPTENTRIONALIS, Revista Bibliotecii Judeţene „Petre Dulfu”, Baia Mare, an XXXI, nr. 1 (60), iunie 2023, pp. 92–94; în vol. Mihai Botez, Prozatori şi poeţi de azi (Foiletoane critice), Editura Egal, Bacău, 2023, pp. 133–138
