Ştefan
DINCESCU, POEME PE DOUĂ
CLAPE
POEM (1)
Poetul să dărâme, să taie,
să înece
vechimile, să ţină
deschise în infern
bodegile, calvarul să-şi
disece,
iar lapţii să şi-i toarne
într-un obscen etern.
ŞTEFAN DINCESCU & ARTHUR RIMBAUD
POEM (2)
Ca ţâţele de târfă, revolta şi haşişul
le molfăiam dospite cu
luna de pe cer.
Vindeam prin cafenele
dezgust, păduchi, mister
când ne tăia metafora
cu şişul.
ŞTEFAN DINCESCU & ARTHUR RIMBAUD
POEM (3)
S-au rupt catarge,
rame, edecuri şi mănuşi,
ţăruş înţepenindu-mă-n
cenuşi.
Pe blana morţii sufletul
mi-l frec.
„O, sparge-mi-s-ar fiinţa în cântec să mă-nec!”
ŞTEFAN DINCESCU & ARTHUR RIMBAUD
POEM (4)
Mi se părea că este vară. Mi se părea că verde
sunt.
Mi se părea c-aud biserici târându-se pe sub
pământ.
Mi se părea c-aprind opaiţ în colţ de peisaj
sturât.
Ştiam: „Azi
seceră poeţii cu polonicele în gât.”
ŞTEFAN DINCESCU & MIRCEA DINESCU
POEM (5)
Înjunghiatul suflet, în
iglu, ţi-l desfaci
pe ieftine balanţe. Vin
muşterii săraci.
În verb îţi explodează
petalele de maci.
„Eu dacă tac, tu mâine n-ai niciun drept să taci!”
ŞTEFAN DINCESCU & MIRCEA
DINESCU
POEM (6)
Mai ştii cum ne aram
pe-atunci,
tu, ceteră, crăcane lungi?
Aveai, pupa-ţi-aş, şi-mi
dădeai
gutuile cu smalţ de rai,
o leică – fişcă, zmeuriş –
mustrând şoşoii în păiş.
Ieri, of, of, of, zgondoasa neichii,
mi-ai ros şi nasturii
scurteichii
şi m-ai scuipat, umflat şi
crăcănat,
pe soclul tâmpilor din
sat.
Azi strâmbă, chioară şi
confuză
prin sanatorii dai din
buză.
ŞTEFAN DINCESCU & MIRCEA DINESCU
POEM (7)
Dumnezeu, ciuntindu-şi îngerii cu sânge cărunt,
îşi retează venele, îşi
văcsuieşte undele.
Cântă secundele,
dolofanele, scundele:
„Eu nu mai sunt. O rană-i tot ce sunt.”
ŞTEFAN DINCESCU & NICOLAE
LABIŞ
POEM (8)
Da: am trăit cu sturzii,
cu stelele pe câmp.
Da: n-am slujit la javre,
la şuţi, la zeul tâmp.
Da: am căinat decesul pădurilor de tei.
Da: am proscris osânza Moţocilor mişei.
ŞTEFAN DINCESCU & ZAHARIA STANCU
POEM (9)
Mioriţă ruşcă fată în
colind
fluiere cu moarte pre
moarte călcând.
Aţipi amurgul codrilor
plângând:
„Pietrele trec. Izvorul nu trece nicicând!”
ŞTEFAN DINCESCU & LUCIAN
BLAGA
POEM (10)
Mi-am fost mânzoc. Mi-am
râs de temenele
şi de buiestru vitreg. Roua de pe stele
mi-am lins-o, zău, stropindu-mi pomii, glia.
„V-am scris – pe cer, cu şişuri – poezia.”
ŞTEFAN DINCESCU & GRIGORE VIERU
POEM (11)
Mi-am înmuiat peniţele în dediţei
şi-am scris, scâncind, sub pleoapele de miei,
căzând cu moartea la-nvoială:
„Minunile
se plămădesc cu cheltuială.”
ŞTEFAN DINCESCU & ŞTEFAN
AUG. DOINAŞ
POEM (12)
Un cal vorbea c-un mort pe
drum:
„Mai bem, ortacule, un kil de scrum?”
Striga într-o bagea o
cucuvaie:
„Fereşte-ţi, frate, versul de pârnaie!”
ŞTEFAN DINCESCU & FRANÇOIS VILLON
POEM (13)
S-au fiert blestemele în ţeastă,
puii mei, bobocii mei,
ca dracii-n ţâţe de
nevastă!
Seina carte, cât un bot
de peşte,
puii mei, bobocii mei,
robul v-a scris-o,
dracul v-o citeşte!
Fumând în ştreang c-un
Dumnezeu cretin,
puii mei, bobocii mei,
v-aprind opaiţ într-un
scrin!
ŞTEFAN DINCESCU & TUDOR ARGHEZI
POEM (14)
Dâmboviţă, mocăniţă,
paraplegii şi piticii
să-i cârpeşti în două
haite cu limbricii şi miticii!
Plângi? Suveică
bolşevică năduşeşte în argea.
Vinovatul? Vel
Dincescu, scumpii mei, nu este-aşa?
ŞTEFAN
DINCESCU & MIHAI EMINESCU
POEM (15)
– Codruleţ, stârpit codruţ,
ţoale n-am, hogeac, bănuţ!
– Hoinară ţară de-afară,
deşte n-ai, arcuş, vioară!
ŞTEFAN DINCESCU & MIHAI EMINESCU
POEM (16)
Codrule, codruţule,
ne-au storşit, tăicuţule!
Sărbătorile ţi-au rupt,
rămăseşi milog şi supt.
Căpşunarii duc în spate
doinele,-n desagi,
crăpate.
Domni cu robă, cu scufie,
ne-au vândut pe veresie
pe la porţi de-mpărăţie.
Cui a oblojit străinii
sparge-i-ar ficaţii
câinii,
linciuri-şi-ar în buboi
roiul zilelor de-apoi,
îndrăgi-ne-ar zorile
şi privighetorile,
codrule, codruţule!
ŞTEFAN DINCESCU & MIHAI EMINESCU
POEM (17)
Ce-mi vânduşi tu mie, doanţă Românie?
Cocoloş de patimi fripte-n viitor,
landrele nervoase, foame, sărăcie,
boală tricoloră, caznă tuturor!
ŞTEFAN DINCESCU & MIHAI EMINESCU
POEM (18)
Pe-acilea s-au stors în
jale,
cronicarii-mi povestesc,
oasele Măriei sale
Ştefăniţă Vel Dincesc.
Fost-am, domnii mei, în
lume
mejde spintecând, cutume –
şiş, furtună într-un bici,
tufănici în solzi
de-arici,
samatocul din potir,
pletele ştergând cu mir
păr, cuptor şi căţeluşe,
Golgotă şi picioruşe.
Fost-am urcioraş de-argint.
M-au borât tâmpii râzând.
ŞTEFAN
DINCESCU & M.R. PARASCHIVESCU
