 |
Prof. FLORIN DANIEL DINCĂ
DECLARAŢIA LUI LORENZO
cetatea mea? eu pot s-o las la câini
sau pot s-o trec prin foc şi sabie
cu unghiile pot să scurm în ea
alt chip
muşcat pe dedesubt de lepră
şi pot s-o fac să mă aştepte zile
şi ani
însă cu porţile închise
şi pot s-o tai în două s-o iubesc
în fiecare jumătate-a ei cu ură
eu însumi pot s-o biciuiesc
să sufăr
să-i fiu în lacrmi gustul ars al sării
şi scraşnet al cenuşii în revoltă
Savonarola? Poate să-mi refuze
chiar undelemnul ultimei iertări
cetatea mea e ca femeia mea:
pot să-i dau totul
libertatea – nu!
1988
ŞTEFAN AUG.
DOINAŞ
|
 |
NOAPTEA
NEBUNUL ZIUA FIARA
cel ce-mi oferă noaptea luna
cel ce-mi surâde cu grimase
cel care-mi împleteşte una
din funiile reci rămase
la gâtul celor spânzuraţi –
l-am întâlnit aseară-n tindă:
privea la mine din oglindă
cu ochi albaştri şi curaţi
cel care ziua mă îngână
cel care în amurg îmi cere
să-mi tai un deget de la mână
împrumutându-mi în tăcere
cinci unghii negre foarte lungi –
l-am întâlnit aseară-n tindă:
venea spre mine din oglindă
cu pas uşor şi blana-n dungi
noaptea nebunul ziua fiara –
pe fruntea cui s-aşez tiara?
1989
ŞTEFAN AUG.
DOINAŞ
|
 |
Prof. FLORIN DANIEL DINCĂ
LECŢIA DE MACHIAJ
lasă-mă să te machiez
chip prea iubit
scumpă mătuşă Speranţa!
mai întâi
un fond de teint
gros
în tonul secolului care apune
ochii aceştia plini de antren
când au orbit?
două cearcăne brune
le vor reda petulanţa
pe un obraz
aceeaşi aluniţă moştenită
rasă mereu de câţiva egumeni
să ştii că azi
se poartă faţa ostenită
pomeţii rumeni
o agrafă în colţul gurii –
şi problema: cum vei zâmbi?
e rezolvată
tăişul prea sever al figurii
se va ştirbi
cu ghemotoace de vată
ca un nor de umbră
şi fum
atenuăm voluntara bărbie
aşa –
urcă-te la tribună acum
c-o alură zglobie
aclamându-te nebuneşte
uite – mulţimea face cute
ca iarba
haide mătuşă! mai iute
până nu-ţi creşte
barba
1989
|
 |
PSALMUL
II
Te ştiu
gelos, teribil de gelos
pe tot ce
am, şi-adun, şi strâng în braţe
aici,
când nu Te-mbrăţişez pe Tine.
În irisul
iubitei Te descopăr,
şi
flacăra Ta sumbră mă orbeşte.
Te simt
prin degete alunecându-mi
ca o
şopârlă cu solzi mici de aur.
Şi Te
surprind întruna punând piedici
în
spiţele-alergării mele. Doamne,
dar oare
nu spre Tine-alerg întruna?
Şi nu te
cheltuiesc mereu pe Tine?
Şi nu de
focul Tău îmi ard vederea?
Deposedează-mă,
Gelosule, de lume!
Dorinţa Ta
sălbatică de-a mă avea
în
felu-acesta – şchiop, sărac şi orb –
să mă-nsoţească
peste tot, asemeni
unei iubiri
ce pârjoleşte totul…
ŞTEFAN
AUG. DOINAŞ
|
 |
Prof. FLORIN DANIEL DINCĂ
PSALMUL X
Bogată-i
valea Domnului, şi curge
cu vuiet
paşnic, şi adapă turme
de vite şi
de fiare, fâlfâire
de păsări
albe, roiuri de lăcuste;
şi toate-şi
recunosc în undă chipul,
şi,
fericite, beau stingându-şi setea,
şi mare
voluptate simt cu botul,
şi aţipesc
apoi pe ţărmul apei.
Doar nouă,
oamenilor, nu ne este
prielnică
gustarea; numai nouă
oglinda ne
aruncă-n faţă chipul
schimonosit.
De ce, Stăpâne? Dintr-un
tufiş ce
arde fără-a se scrumi, o voce
mi-a spus cu
milă, şi-am recunoscut-o:
– Din valea
Mea voi nu veţi bea, decât
făcându-i
undele mai dulci cu lacrimi...
ŞTEFAN
AUG. DOINAŞ
|
 |
PSALMUL V
Doamne, aş
vrea să-ţi spun Tu, cum i-aş spune
celui ce-mi
pune povara lui groaznică-n spate.
Doamne,
dezbracă-te-n ceruri de soare;
leapădă-Ţi
luna şi stelele; vino să
batem pe
jos amândoi în sudoare
ţara
aceasta de cântec şi jale. Un rege
nu-şi
stăpâneşte aievea regatul, decât
dacă-şi
conduce pe cel mai din urmă supus în
sala
reagală.
Sunt orbul
Tău, Doamne!
Fii Tu
ologul pe care îl port pe cocoaşă,
împrumutându-i
picioarele mele în drum spre Emaus…
ŞTEFAN
AUG. DOINAŞ
|
 |
Prof. FLORIN DANIEL DINCĂ
PSALMUL XVI
Aici, la
răspântie, unde se-alege
un drum de
alt drum, bifurcat sunt eu însumi.
Credeam
c-am ales, că poteca aceasta
mă duce
spre Tine, dar iată-mă – unde?
Credeam
că sunt liber, dar vai! o răscruce
se naşte
din alta, iar inima care
credea că
alege se simte ea însăşi
aleasă...
De cine? Aceleaşi enorme,
lumeşti
bălării năpădesc deopotrivă
un drum,
ca şi altul, cu flori şi miresme.
Dar oare
pe care din ele mă aflu?
Stropeşte-le,
Doamne, să ştiu, pe-amândouă:
pe unul
cu sânge, pe altul cu rouă.
ŞTEFAN AUG. DOINAŞ
|
 |
PSALMUL XIX
Născut în cer, dar
exilat de Tine
pe-acest pământ de spaime şi înfrângeri, ce-ai vrea să fac? Să-nfăşur în suspine căderea din grădina Ta cu îngeri? Să-mi pun subtilul suflet să-şi deplângă logodna cu materia nătângă? Să urlu? Să blestem? Nu, Doamne. Clipa dă tuturora preţ sălbatic: gura în sărutare poate fi aripa unui heruv care-ntrecând măsura îndoaie un alt cer ce se deschide la mângâierea mâinii mele-avide. Da, Doamne: jos, la marginea luminii, eu aflu-n zorii zilei, beat de rouă, văzutele: femeia, urşii, crinii, granitul fără vârstă, luna nouă, şi tot ce-i frumuseţe întrupată crescând şi apunând cu mine-odată. Dacă, trezit din timpul fără capăt, voi fi chemat în rai, strigat pe nume, îngăduie, Stăpâne, să-mi recapăt acelaşi trup ce l-am avut în lume: ca să domnească-n veci la vămi natale lucrarea cea dintâi a mâinii Tale.
ŞTEFAN AUG. DOINAŞ
|
 |
ŞTEFAN DINCESCUMETAMORFOZELE (IV)
Sunt Ion în vârful unui
stâlp. Merinde
nu cere gura mea: hrănit cu
posturi,
mă-mbăt de roua serii şi beau
rosturi
cărora numai inima le prinde
extractul pur din mult
prea simple costuri.
Prin trupul meu încep să se perinde multiple forme, euri licărinde
ieşind
la ceasul lor din adăposturi.
Să simţi în jur pustiul – ce cutremur!
Îmi muşc de spaimă buzele şi tremur
ca frunza plopilor fără-adiere.
În vârfu-acestui stâlp
aştept Cuvântul.
Se va rosti? Ori sunt sortit, ca vântul,
să fac zadarnic gesturi de-nviere?
ŞTEFAN AUG. DOINAŞ
|
 |
ŞTEFAN DINCESCUMETAMORFOZELE (VIII)
Am
vrut să fiu călăul care taie
grumazul
lui Ioan Botezătorul,
şi-am
înălţat cu mâna mea toporul,
şi-am
pus eu însumi capul pe-o tigaie,
şi
l-am depus, bărbos, lângă piciorul
femeii
care dănţuia-n odaie
ieşind
din văluri ca dintr-o văpaie
cu pântecul
şi sânii arşi de dorul
dezmăţului
în faţa maiestăţii
libidinoase.
Urletul cetăţii
doar mie-mi răsuna-n timpan. De-aceea
mi-am astupat urechile-amândouă.
Şi-atunci am auzit scăldat în rouă
un pas desculţ cutreierând Iudeea.
ŞTEFAN AUG. DOINAŞ
|
 |
ŞTEFAN DINCESCUMETAMORFOZELE (XI)
Mă
schimb. Dar nu treptat; ci, ca prin farmec,
îmi
lepăd vechea formă şi simţire,
şi nu
mă-ntreb cu câtă-ndreptăţire
uzurp
un tron şi scapăr alte arme,
şi
nici ce duh mă bântuie-n neştire
să mă
dezmint mereu, sau ce alarme
răsună-n
carnea nouă care-şi doarme
în
somn străin împrumutata fire.
Ştiu
doar atât: că mască după mască
mi-ajută
trup şi suflet să renască
la
nunţi multiple sub acelaşi astru
de
voluptatea-acestui schimb. Omidă,
eu nu
mai fac popas în crisalidă,
ci mă
lansez ca fluture albastru.
ŞTEFAN AUG. DOINAŞ |
 |
ŞTEFAN DINCESCUMETAMORFOZELE (XIII)
Cum
îşi desprind la vestiar actorii
celebri-mprumutatele
costume,
şi
eu, acum, abandonez cutume
de
ipostaze-obscure sau notorii,
de-ntruchipări
în viaţă sau postume,
care
m-au exaltat, până ce zorii
gonind
aplauzele iluzorii
îmi
dau, izbăvitor, un singur nume.
Adio,
măşti de-o clipă, învelişuri
de oameni, plante, monştri reci – haşişuri
pe
care v-am fumat, pe rând, pe toate.
Voi
fiţi ce-am fost şi ce-am să fiu: fidele
esenţei
voastre şi-ncercării mele
de-a
fi cu mult mai mult decât se poate.
ŞTEFAN
AUG. DOINAŞ
|
 |
ŞTEFAN DINCESCUOVIDIU LA TOMIS
Aici e locul
meu, aici e bine.
Când nu mai
am acasă ce să sper,
aici găsesc
ţărână, apă, cer:
aici penaţii
Romei sunt cu mine.
Pe-această
limbă de pământ şi ger
spre care
valul ca un şarpe vine
citesc pe
boltă litere divine,
dar îndurare
nimănui nu cer.
Zadarnic
spumegi, veninoasă mare,
din
valurile-ţi negre şi amare!
Eu stau
nebiruit în faţa ta.
Şi mii de ani,
în zarea arămie,
poeţi
însinguraţi asemeni mie
sfidându-te
cu lira vor cânta.
ŞTEFAN
AUG. DOINAŞ
|
 |
Prof. FLORIN DANIEL DINCĂ
ULISSE
Tu, cel ce
ca Ulisse vii acasă,
ajuns în
prag, priveşte-o clipă-n sus:
Apollo te
mai ţine-n marea-i plasă,
ca pe-un
vânat captiv, dar nesupus.
Ce ochi
cumplit! Te-a urmărit pe ape,
şi te-a
văzut tinzând spre-acest liman
acelaşi braţ
ce-a izbutit să scape
de dulci
îmbrăţişări şi de duşman.
Cu lănci de
foc ţi-a măsurat în lume
distanţa
dintre inimă şi lut.
Acuma stă
deasupra ta, anume,
ca peste-o
urnă care s-a umplut.
Mereu a fost
alăturea de tine.
Cu flacăra
te-a bântuit mereu.
Azi simţi pe
dinăuntru-n scrumuri line
căzând
substanţa sufletului tău.
Din ape, din
nisipul sur, din aer
şi din
otrava palizilor crini,
pe umeri ţi
s-a tors, ca dintr-un caier,
spinoasă, o
povară de lumini,
Ci Penelopa
şi-a făcut complice
absenţa lui,
şi astfel izbuti
cu-aceeaşi
mână harnică să strice
tot ce-a
urzit, de teamă, peste zi.
De-aceea, nu
jigni sub stâlpii porţii
nici para,
nici funinginile ei.
N-auzi cum
se aruncă singuri sorţii
deasupra ta
şi-a falnicilor zei?...
ŞTEFAN
AUG. DOINAŞ
|
