EXODUL
Oameni de la antipozi, vouă vă vorbesc,
vă vorbesc aşa de la om la om,
cu puţinul din mine ce a mai rămas din om
cu picul de glas ce mai am în gâtlej.
O! de n-ar striga,
de n-ar striga sângele meu de pe drumuri,
răzbunare!
Alalli a sunat, vânatul e prins,
dar lăsaţi-mă să vorbesc, să vă
mai vorbesc
cu aceleaşi cuvinte ce ne-au fost
comune,
mai avem doar atât de puţine cu înţeles!
Veni-va o zi, aceasta e sigur,
când cu setea potolită,
noi vom fi dincolo de amintire,
moartea va fi desăvârşit opera urii,
iar eu voi fi un mănunchi de urzici
sub picioarele voastre.
Ei bine, atunci să ştiţi că aveam şi eu un obraz
ca al vostru. O gură care se ruga ca şi voi.
Iar când un fir de praf pătrundea sau un vis
în ochi, acest ochi plângea un pic de sare.
Şi când un spin răutăcios îmi zgâria pielea
curgea din ea un sânge tot atât de roşu
ca şi al vostru.
O, da, ca şi voi am fost şi eu crud,
şi dornic de duioşie şi însetat
de putere,
de aur, de plăcere, de durere.
Ca şi voi am fost rău şi mi-a
fost teamă,
încrezut în timp de pace şi beat
la succese
m-am împleticit speriat în ceasul eşecului!
Da, am fost un om ca toţi
ceilalţi
hrănit cu pâine, visuri, desperare. Da,
am iubit, am plâns, am urât, am suferit,
am cumpărat flori şi n-am
respectat
întotdeauna scadenţele. Duminica
mă duceam la ţară să pescuiesc,
sub ochiul lui Dumnezeeu, peşti
ireali,
mă scăldam în râul
care cânta în păpuriş şi mâncam cartofi prăjiţi
seara. Apoi, apoi mă înapoiam acasă să mă culc
trudit, cu inima ostenită şi
plină de singurătate,
plină de milă pentru mine, plină
de milă pentru om,
căutând, căutând zadarnic pe un
pântec de femeie
acea pace de negăsit pe care cu
toţii am pierdut-o
odinioară, într-o livadă mare în
care înflorea,
la mijloc, arborele vieţii...
Am citit ca şi voi toţi jurnalele,
cărţile,
şi n-am înţeles nimic despre lume
şi n-am înţeles nimic despre om,
deşi adesea am susţinut
altminteri.
Şi când moartea, moartea a venit,
am pretins poate că ştiu ce-i,
dar azi, azi
vă pot spune adevărul:
a pătruns întreagă în ochii mei uimiţi,
uimiţi de cât de puţin pricep.
Voi, voi aţi priceput mai mult decît mine?
Şi totuşi, nu!
Eu n-am fost un om ca voi.
Voi nu v-aţi născut pe drumuri,
nimeni nu v-a aruncat prin canaluri copiii,
pisoi micuţi, ce n-au făcut încă nici ochi,
voi n-aţi rătăcit din oraş în oraş
hăituiţi de poliţie,
voi n-aţi cunoscut dezastre în zori,
vagoanele de vite,
şi hohotele amare ale umilinţei,
acuzarea de o crimă pe care n-aţi comis-o,
de crima de a exista,
schimbând
nume şi obraze
spre a nu purta un nume hulit
şi un obraz care a servit lumii întregi.
drept scuipătoare!
Va veni, fără îndoială o zi, când acest poem
se va găsi în faţa ochilor voştri.
El nu cere nimic! Uitaţi-l, uitaţi-l! Nu e
decât un
ţipăt, ce nu poate fi subiect
de poem perfect; voi avea oare timpul
să-l sfârşesc?
Dar când
veţi călca în picioare mănunchiul de urzici,
ce am fost eu într-alt veac,
într-o istorie care, pentru voi, va fi perimată,
amintiţi-vă doar că am fost nevinovat
şi că, întocmai ca şi voi, muritorii acelor zile
am avut şi eu o faţă brăzdată,
de mânie,
de milă şi de bucurie,
o faţă de om, pur şi simplu!
|