MIRCEA CIOBANU, RUG ÎN AMIAZĂ

MIRCEA CIOBANU, RUG  ÎN AMIAZĂ

HAINA STĂPÂNEI

Cine-a rămas să închidă

uşile casei,

cine le-a-nchis a văzut

urma, pe zid, a icoanelor,

urma lor ca de fum.

Casa e goală.

Nu se mai află năuntru

decît un scaun bătrîn.

Scaunul stă neclintit sub pervazul ferestrei.

O vreme l-au pus lîngă praguri,

o vreme în capătul mesei;

haina stăpînei acum îi îmbracă

umerii nalţi.

Haina şi ea e bătrînă

şi-adusă de spate.

Cum soarele-apune la marginea urbei

golul din haină, adînc, s-a făcut mai adînc.

Afară e iar sărbătoare.

Naiuri şi fluiere,

cobze şi multe viori te răpesc pentru demonii

cei mai firavi ai tristeţii.

Copilul loveşte cu pumnii în uşă,

se nalţă pe vîrfuri şi ţipă.

Vrea să intre în casă.

Nu nimereşte zăvorul.

CELUI CE TACE

Retorul vine la tine,

îţi smulge poemul din mâini,

ţi-l numără filă cu filă.

«Domnule retor, de unde vii?»

«Dintr-o hrubă de aur. Acolo,

mi-au spus să tac şi-am tăcut;

astăzi mi-au spus să vorbesc,

dă-mi cuvintele tale.»

Retorul, retorul, retorul

îţi smulge poemul din mâini,

ţi-l citeşte în faţa mulţimii,

cu toată puterea glasului său.

Tu, care taci, i-ai văzut

cerul gurii-nnorat,

vălul roşu vibrând

 în spărtura gâtlejului negru.

Fii mulţumit, prin urmare,

cu muncile lui.

El îţi citeşte poemul

până-n adânc,

limba lui se loveşte

de vorbe cu colţii de fier,

limba lui, nu a ta, limba lui jupuită

se zbate-ntre vorbe cu spini.

El îţi citeşte poemul,

răsplata, la capăt,  e-a lui;

mâna ta dreaptă, care l-a scris, se afundă

în golul cătuşei.

NOAPTEA (III)

Vântul de seară îşi lasă

caldele baştini şi bate pe-aproape. «Buimăcitorul» –

astfel i-a spus înainte de-a trage zăvoarele,

cel ce se teme de vânt. Nu acesta e numele lui;

ca să-l cauţi în cărţi e târziu,

ca să-ntrebi despre el n-ai putere de strigăt –

depărtarea de om e mai grea, când se face-ntuneric,

decât depărtarea de Domnul.

Pune acestei suflări istovite de vânt

numele oricărui lucru pe moarte.

Valuri înalte de aer, împinse din urmă,

trec peste bolţi de oţel şi le-astupă;

clopotul geme cu gura-nfundată – şi oricât de rece

nici un tăios nu mai sună.

NOAPTEA (IV)

Numai cuvinte de hulă citeşti despre noapte –

şi, totuşi, spun fiii lui Ietro,

făptură a nopţii ai fost

încă din pântecul maicii.

Numai cuvinte de hulă, numai ocări şi blesteme.

Tu dormi şi vecinul îţi intră în casă

cu lampa aprinsă în mână,

se uită la tine-ndelung şi te strigă pe nume:

«Trezeşte-te, slavă luminii» –

ah, şi priceperea ta cu privire la noapte

se pierde-ntr-o singură clipă.

Tocmai atunci, liniştit, cercetai după soi şi-nrudire

făpturile nopţii;

rânduielile lor de plutire-n văzduh şi pe ape,

tocmai atunci le-nvăţai.

NOAPTEA (V)

Flacăra scade

odată cu numărul vorbelor tale.

Câte, de-acum, vei mai spune?

Câte nescrise-au rămas?

Ani destui a fost zi; ani destui ai privit

norii şi-n aburii lor ai citit

feţe de zei şi de fiare,

urme de vite şi oameni cu flamuri

nimicitoare.

Norii se trag la o parte.

De-acum înainte în aburii cui vei citi?

Cerul e limpede până departe,

însă nu mai e zi.

NOAPTEA (VII)

Am spus o poveste unui copil.

Ca să-l adorm am cântat. De mână cu el,

spre răsărit am pornit,

de trei zile-am pornit–

fiule,

soarele tot nu se-arată.

În lucrul de lemn şi în lucrul de piatră

era întuneric oricum:

în lucrul de lemn mai puţin,

în lucrul de piatră mai mult –

acum e-ntuneric până-n adâncul

celui mai limpede lucru:

apa din cană e neagră,

astfel de apă nici vita n-o bea,

rabdă şi tu până mâine.

PROIECT DE POEM

Iată ce ştiu: că veneau din pustiuri,

negri centauri şi albi – din pustiuri.

Demoni mărunţi pe deasupra

lor se purtau.

Astfel deunăzi citeam într-o carte uitată:

demoni cu ochii piezişi,

dintre cei fără nume şi glas, pe deasupra

lor se purtau.

Nemaivăzute tulpini răsăreau în tiparul copitelor lor,

iarbă cu ghimpii de fier.

Scunzi la trunchi, monştri verzi

odrăsleau într-un semn de potcoavă, adânc,

într-o dâră de car,

într-o ţeastă suavă de mire. Ce vremuri.

Iată ce ştiu, mai ales: că treceam aplecat

dintr-o uliţă-ntr-alta;

că ieşeam la o-ntindere

dreaptă de câmp; că era spre-ngânarea

nopţii cu ziua, deci beznă în toată desimea –

oraşul dormea, i-auzeam răsuflarea în somn,

oftatul în reci aşternuturi.

Ce visa cerşetorul sub pod eu vedeam:

demoni prunci, dintre cei mai de rând, dintre fiii

cei mai plăpânzi ai albastrei

muşte de jaf Calliphora şi-ai verzi-auriei Lucilia,

demoni prunci, cu aripa tăioasă vedeam

azvârlind cu cadavru-n văzduh;

cum îl prind, cum l-aruncă-n văzduh,

– iată ce ştiu: cadavru de înger.

Ce visa cerşetorul sub pod eu vedeam:

negri centauri şi albi dând în lături

membranele nopţii cu botul.

Cerşetorul în vis tresărea. Pe când el tresărea,

eu la marginea câmpului, treaz, înmulţeam

miile negre şi albele mii – în tăcere – cu patru.

Împătrit aş  fi vrut să se nalţe la cer

numărul surdelor fiare; duhoarea

lor împătrit aş  fi vrut să se nalţe la cer.

Dar nainte de-a sta sub copitele lor,

dar nainte de-a şti ce răsunet, sub mască,

au limbile lor,

ca din râpi – iată ce ştiu – soarele-ntreg răbufnea,

mânios şi flămând răbufnea.

Lui întâi dintre fălci îi scăpam,

răcnetul lui mai întâi l-auzeam.

PASAJ

Fără-ndoială sunt caii de Argos,

ei se-aud,  ei se-ndreaptă spre noi.

Numai lor măruntaiele vii le răsună,

în groasele trunchiuri a fier,

numai lor li s-a pus între dinţi o zăbală cu şapte tăişuri –

până şi orbul ca mine-i cunoaşte 

după nechez .

Numărul mic altcândva al copitelor lor

asmuţit e; văzduhul se umple de-un singur, 

spornic lătrat. Ce vezi acum?

Văd o umbră de nor cum ne-acoperă,

văd cum caii de Argos, încinşi, viscolesc

peste vârfuri de arbori;

câini învăţaţi să se-arunce la gleznă îi mână din urmă,

le sfâşie crupa, 

gura molóşilor larg descleştată

e plină de sânge şi bale. Ce vezi acum?    

Nu se mai vede nimic. Au trecut peste noi,

prin văzduhul acesta mai dens

decât însuşi pământul – şi caii de Argos.

Nu mai rămâne decât să te-apleci 

şi să cauţi în iarbă caiele, 

căpestre ţintate, potcoave,

zale cu ochiul mărunt scuturate din goană.

Ce vezi acum şi cu degetul mare mi-arăţi

e o zgardă,

zgarda de aur a celui mai fără cusur

şi mai vrednic de laudă câine.

RUG  ÎN AMIAZĂ

Stiva de lemn şi dovada pieirii

stivei albe de lemn: vâlvătaia

de foc şi dovada pieirii, cu trosnet, în mijlocul pieţii 

a rugului mare; cald scrumul

şi caldă dovada că vântul 

trage la scrum, fiinţa lui ostenită

în aşternutul celei din urmă dovezi:

scrum pe lespezi. O, câte 

dovezi la o singură torţă, cât scrum la o singură 

stivă de lemn. Până mâine 

rugul va sta drept în mijlocul pieţii,

nu voi şti până mâine

taina cui se petrece napoia 

flăcării mari,

genunchele cui, sternul cui îl apasă,

cine împarte la sorţi haina cui–

cine se-ascunde

şi-adună dovezi înapoia

catapetesmei fierbinţi

nu voi şti.

Flacăra dreaptă-n amiază aruncă o umbră.

Ea, născătoarea luminii,

stă împotriva luminii: soarele însuşi

nu poate să treacă prin ea, prin desimile ei:

îi adaugă umbra;

fără durere şi geamăt

doar umbra pe lespezi

neroditoare.

ABURI

Frigul începe să numere sloiuri;

de numărul lor mă ascund.

Numerele mari ale frigului aud cum trosnesc,

la temeliile lumii se-ncheagă

numerele cele mai mici.

Vino cu mine spre pajişti, cât timp

podul nu se ridică – s-a şi ridicat. 

Am rămas amândoi pe un mal de funingine albă,

amândoi printre arbori şi frigul adună 

chiar şi din palmele tale dovezi. 

Aburi se nalţă

odată cu viaţa din lucruri,

cadavre de lucruri

ne-mprejmuie.

Încă se nalţă din umerii noştri

aburi şi aburi: eşti viu,

dar părerea de fluviu

la nord se aude oprindu-se: o mare mulţime

de osii scrâşnind, 

o mare mulţime de roţi şi de piedici,

o foarte mare mulţime de roţi îngheţate

de-a dreptul pe fundul izvoarelor.

PROIECT DE POEM

Singur eram printre morţi. Surâdeau sub o ploaie

mai caldă ca ploaia sudorii.

Sunt printre morţi, ca şi ieri, când spuneam:

„Chiar şi desfacerea parte cu parte să-şi aibă

foşnetul ei?“

Binefoşniţi, aşadar, şi suârdeţi la soare! Şi morţii surâd

parte cu parte,

feţele lor fericite foşnesc din nimic – întrucât nu e vânt,

vântul demult nu mai umflă perdele,  

vântul e-n grotele lui, ca o fiară  

leşul care-şi adulmecă, leşul de mâine, şi tace-ndărătnic.

Omul plătit să vegheze,

omul din turn izbucneşte în râs.  

Este acesta, râsul în hohote mari,  

semnul că omul din turn a pierit

mult mai demult decât cei ce acoperă  

câmpul de-a latul şi-aşteaptă  

lin surâzând, cu privirea-n lumină. Tu şterge-ţi   

grabnic surâsul, tu spală-l cu apă,

nu spun cu apă lustrală, nu spun cu isop;  

spală-l cu apă de rând,

cu nisip şi cenuşă şi iarăşi cu apă. 

Cadă multele piei,

cadă carnea. Arată-le

oasele chipului tău,

cele mai albe şi cele

mai posomorâte.

CA PRIN SOMN

Pleiadele se arată –

ieşirea în larg e oprită. Aici vom rămâne

sub albe tavane, lung ascultând

apele, apele. Tu ce desluşeşti

în vuietul lor? Cai şi multe

care de luptă, din larg, înspre maluri,

şiruri de cai izbucnind din lăuntrul

celor o mie de vase,

şuierul căngilor – spui – preschimbînd

plutirea în nemaicurmată,

grea legănare la cheiuri. Doar eu

– ca prin somn – nu aud că asediul

începe, dar eu nu aud

scripeţi şi turnuri pe roţi în răsunetul apei, doar eu

– ca prin somn – tot ascult cum se-ngroaşă

apa şi cum se-ntunecă,

foşnetul ei transparent cum treptat

se încheagă.