MIRCEA CIOBANU, OASPETELE
CU SPADĂ
OASPETELE
CU SPADĂ
Veni de-afară-nvălmăşit şi ud.
Nu-şi descălţă sandalele. Pe
straie
suna tăios o platoşă şi, crud,
răcoarea spadei se lăsă-n odaie.
Şi lucrurile toate – tresărind
sub o lumină încă neştiută
s-au rupt de umbra lor şi reci au
prins
în limpezi muchii săbii să
ascută.
De mine azi mi-am amintit şi-mi
spun
că mi-a intrat un oaspete în
casă.
Mă-nclin tăcut şi urma i-o-ncunun
cu spada naltă-n pumnul meu
rămasă.
AUR TOPIT
Cum
aurul tresare-n foc; desprins
din
cercurile lui inelul cade.
Un semn ca
de pecete, tot mai stins,
pluteşte-n
cheagul multelor carate.
Abia acum,
supus aluat, închizi
ca-ntr-o
oglindă dorul meu de alte
înfăţişări,
pe care le ucizi
când iei un
chip uitând de celelalte.
Ce muchii
noi şi ce hotar să pun
acestui
leneş, gângav spor de linii?
cu ce
rubin, la foc, să le-mpreun?
pe ce
brăţară să închipui crinii?
Aluat amar,
te vărs într-alt tipar.
Te-a istovit a câta-nfăţişare?
Verigă ieri, adusă-n inelar
la templul pururi zis Dintr-o schimbare.
CALCAR
Se-ntâmplă-n vis: alergi
desculţă – semn e
al zilei mari încinse de asfalt.
Aluat a fost în ziduri, şi din
lemne
a curs cu foşnet putregaiul
cald.
De-aceea, soră, zborul peste
vale
dragonii ei când urlă din
rărunchi.
Vezi pietrele: sunt pântece ovale
şi resturi moi de umeri şi
genunchi.
De-aceea zborul. Umbra sfâşiată
presară lut şi ară locul sterp.
Vezi calcarul: e ramura de
cerb
care-a rodit pe-ntinderea uscată.
OSUAR
Din pas
ferit, în pas retras,
trezită
frica de reptile
e-a
semnului de colţ rămas
la
locul zis Al lui Ahile.
Şi
unde calc, pe oseminte
şi
calcar dulce – sunt dator
de
solzii şarpelui sonor
cu
vină să-mi aduc aminte,
de-nvăpăiata
lui aramă,
de-acel
inel închis viclean –
Uraeus,
marele arcan,
Sugrumător,
de bună seamă,
şi
care iar s-a pus brăţară
la-ncheietura
mâinii stîngi
– a cui? –
pe care-o văd spre stânci,
în loc să
suie, cum coboară,
în timp ce
stâncile să crape
aşteaptă
grele iar de ape.
PURURI
VUIND
Ce brusc,
din om în om, tăcere
şi ce răcoare dinspre lut.
Suflarea-ntinselor pantere
duhnind în cuşti o mai aud.
Sunt şapte-ntoarceri de clepsidră
(ori şapte limpezi morţi?) de când
între pereţii de silitră
ai unei râpi m-aud căzând.
Unde-ar fi fost pământ să fie,
de care surd să mă desfac,
un loc mai gol vuind învie
şi-un întuneric mai opac.
Scăpat – o, silnică ispită –
ca dintr-un pururi negru ghem,
în zbor se schimbă, şi mă tem,
căderea mea necucerită.
ORAŞUL
AFLAT
Zbor
deasupra verii. M-ai trimis
lucrului
să-i scot, căzut în sine,
inima secretă,
dar în vis
am uitat de
ce şi pentru cine.
Şi se
face-n aer labirint,
şi se
fac răspântii.
Stă la pândă-n
aburii
amiezii, care mint,
şi-n
bătaia flăcării răsfrântă,
stă
la porţi, întoarsă dinspre câmp,
Maica
Lot a stâlpului de sare.
Silnic
şoldul ei deschide strâmb
pasul
vinovat de nemişcare.
Sânul i
se-ngroapă; alb nisip
i se
varsă-n dulcea scobitură –
de
aproape mai fără de chip,
de
departe mai fără statură.
ARENA
Rămân aici
la miezul celor patru
ieşiri
spre larg. Un vânt de
alaun
ridică
trepte reci de amfiteatru
şi valuri vin
şi-n cerc se suprapun.
Oprită-n
mal, arena plutitoare
vibrează
surd, pe margine, de voci.
Din
bolgiile-adânci, necruţătoare
aud mânia
zeilor feroci.
De ce m-aş
apăra? Lumina nu e
de partea
mea decât în somn şi-atunci
e doar
cenuşa verde care suie
din
scorburile putredelor lunci.
De-ar
fi-ntuneric, Doamne. Ca o plagă,
pe
insulă, o umbră de gnomon
arată
vremea cât rămâne-ntreagă
bolnavului
de sine histrion.
MALA ORA
Şi dansul
nalt pe funie-l încep,
dans orb, sub umbra roiului de
bile.
Tac fluiere, dar cel din urmă
step
dă tobei ritm şi aerului grile.
Cad bilele-n arenă; le măsor
durata spre pământ – şi
mi se lasă
în sânge frig, şi-n frig mă
înfăşor
ca-ntr-o lividă, rece cuirasă.
Cobor apoi – şi dacă uit că
sub
asfaltul ud cetatea se arată,
şi dacă uit, cum calc din cub
în cub,
că nu sunt sus, pe dreapta
suspendată,
în pieţe cad cu faţa la pământ,
dar nu-ndeajuns, şi nu ca să
rămână
un singur ins şi-acela nerăsfrânt
cu urlet prăbuşindu-se-n fântână.
ÎN CUMPĂNĂ
Dar
osia pe care o aştept,
când sui pe
corzi, să-mi ţină loc de şiră?
Acolo, la
răspântia din piept,
stai,
cumpănă, cu spaimă şi respiră.
Nimic
de-nvins, nimic de lepădat,
doar
strigătul: Ci facă-se tăcere!
Împarte-mă,
cum stau crucificat
în aerul cu
talgere severe,
căci mâna
stângă, iată, şovăind
ca dintr-un
somn adânc mi se deşteaptă;
ameninţă
spre cer – ori o desmint
miimile de
somn din palma dreaptă?
