MIRCEA CIOBANU, NICI ÎNGERUL

MIRCEA CIOBANU, NICI ÎNGERUL

ACUM ŞI-APROAPE

Acum şi-aproape nu e nici un piept

ca să-l ascult şi locul stâng să-l aflu;  

adu­-ţi aminte, un perete scris

la mare da, dar marea nu se-aude:

oriîncotro pot însumi fi şi totuşi

să n-aflu unde sunt nu mă ating.

Şi dacă-n jur nimic nu se mai vede,

măruntele picioare care trec

de la un colţ la altul al odăii,

măruntele sobolilor picioare

se-aud spre noi ca şiruri de copite –

adu-ţi aminte: şiruri de copite

sporind spre noi şi gropi sonore dând

plafoanelor de gresie – o, negre

spărturi prin care aburii lagunei,

adu-ţi aminte: spun de largi balansuri.

NINSORI DE SARE

Ninsori de sare, vinete ninsori,

voi nori fierbinţi şi viscole de sare,

sudori uscate voi, ale mulţimii 

de robi, în şir, care plutesc deasupra

lichidelor saline, voi vârtejuri

suflând pe gura ocnelor duhoarea  

şi pulberea tavanelor surpate,

cristale voi, topiţi-vă în rană,

plutiţi cu lavă prin rugina vie

a sângelui, urniţi la vale sloiuri,  

spălaţi cu foc aceste oase prinse

la capete în sunete de calcar,

în somn să nu mai spun că, tras pe roată

din creştet până-n tălpi, sub hula ploii,

dau morţii zeciuiala de-ntuneric.

EV

Tu să mă-nconjuri când adânca vale

a treia strajă o ascunde-n fum

şi-n ceţuri verzi; tu însuţi să m-apropii

de unda vocii tale; rugii mele

cuvintele strămută-i-le-n ceruri,

sub Ursa care intră-n agonie.

E-n flăcări evul. Capetele-nvinse

cad palide din turnuri (ale cui?),

movila creşte, vântul mişcă-n plete

şi orei o secure-i bate dunga.

De când aş fi dormit, dar tu mi-acoperi

auzul cu suflarea, să nu aflu

că dus de-a dura-i numele ce-l port;

suflarea ta mă-nşeală! Şi-o pădure

dospită-n jarul ei hrăneşte cerul

nepresupus oricât aş sta la pândă.

N-aş desluşi cum celui ce odată

lumina i-ai ţinut (şi-acum târăşte

oţel de lanţ pe dalele intrării)

te cheamă-n aşternut? Din talpa lui

se naşte însuşi duhul lunecării,

fără ecou sub el adună trepte.

Ce nume port? Dar tu îmi ceri în schimbul

răspunsului dovezi – în timp ce zidul

odăii mele spune altui zid

ce-aş vrea să ştiu eu însumi despre mine.

ULTIMA INCINTĂ

De jos te rog, alege-mă: vin singur,

deşi la pas, avarul joc de-a umbra

şi umbletul e încă o-ntristare

spre locul unde-aştepţi întins în chivot.

Careu după careu lăsând în urmă,

prin şase uşi mereu mai strâmte-n umeri

spre tine mă preschimb. De-aici te rog,

de unde bezna ţine locul zilei

şi frigul locul soarelui, de unde

cu nume stacojiu un idol paznic

răsuflă-n poarta ultimei incinte.

(Aici e noapte, spun, şi-acolo doarme

făptura lui ţinută-n laturi nalte,

or cum de unde vin e roasă piatra

sub sorţii traşi, or cum îmbracă altul

armura grea de care m-am dezis,

cu glasul meu de-acum să geamă Domnul.)

ÎNSUŞI VÂNTUL

Ridică-mă de umeri, câtă vreme

e noapte-n ceruri. Mâinile bătrâne

m-au dat pe aur şi mi-au pus la cale  

alunecarea-n zori – o rară vorbă

deşiră vestea-n larg taifas şi-o spurcă,

şi-acolo unde stâlpii iau nesigur

asupra lor povara bolţii, mana

batjocurii se-mparte pentru cine?

E zgomotul de sus, al ploii calde,

mai tulbure ca foşnetul sudorii?

De şapte ori cernută, mă lăsase

descoperit, la-ncheieturi cu sare,

şi carnea înlăuntru se-ndulcise,

aluminând; ca orb eram şi pasul   

slujindu-mi văzul depărta pereţii.

Lung huruit mă-mpresură. Pun mâna

pe şoldul ei şi-aud cum albe turme

de fluturi fără saţ – ai nimicirii –

se-mbuibă pe sub limpezile-ntinderi,

i-aud gemând spre inimă! Şi miezul

când inima, de frică, şi-l deschide

atunci, tăios, atunci şi vântul serii

m-acoperă cu frigul: însuşi vântul.

ALAI

Cad ploi asupra tobei – ce se-aude-n

bătrânul ei timpan e chiar nisipul  

cernut de sus, al stelelor? părerea

pietrişului de grindină? sau pumnii

acestei furii care-a scos mulţimea-n

arenă, ca s-o verse iar în uliţi?

Şi piaţa-i o-ncăpere nesătulă

de zgomote, iar podiumul vibrare,

el însuşi tobă, sub alai, când craii

treziţi anume vin să ia prelinsa  

femeie pentru care s-a plătit

şi-acum, deşert, se clatină-ntre funii.

Cât aur cald i s-a vărsat în poală,

şi palma ei cum zimţii a-ndulcit

e-n taina celui ridicat în scripet.

O vede-n ceaţă? Ceaţa e a lui

şi haina, unde spânzură, se umflă  

de lacrimă şi sânge. Doamne, pune-i

cea mai flămândă pasăre pe umăr,  

adu sub el, din gropile cetăţii,

dulăii lungi, să-l dea săltând în leagăn

ca la-nseratul zidului de piatră,

din pieptul îngheţat – ca dintr-un clopot

bătut de aripi – inima să-i cadă.

NU SPUNE

N-o răspândi, nu pune om s-o ducă  

în halele cu sânge: las-o jos

rotită-n sul şi vino mai aproape

de umbra casei mele, frate palid.

Chemat să-mi semeni şi-nroşit la umăr

de-acelaşi fier, amână încă fuga;

rămâi tremurător sub arcul uşii

unde şezum – dar unghia vestită

ce nume-a deşirat pe tencuială

şi-al cui a fost, nu spune. Urnă caldă

cenuşii mele fii când, dat deoparte,  

rugul surpat o va dura mai albă

decât a stivei şi-a unsorii arse.  

Pe seama ei să nu bei vin şi ceară

să nu aduci la trepte: lasă vinul

acoperit şi ceara-n bulgări galbeni.

Că voi pluti-n armura mea şi zaua

va flutura sub limba însetată

a câinilor ştiam, dar de lumina  

acelor ulmi suind cu tot cu mine

spre cerul înclinat nici eu, nici tu.

NICI ÎNGERUL

De ce nu-ntre cămile? ca să plec

de patru ori spre patru zări aprinse,

şi-un ins ca noi să vină şi s-arate,

la jumătatea căilor, măsura

şederii sale-n cumpănă şi ceasul

întoarcerii la vreme. O, să plec,

să nu-mi privesc falangele pierdute

când, răsucit şi dus o zi pe urma

galopului, de funii voi scăpa

lăsând spre voi mănuşa-nsângerată.

Ca-n miezul nopţii beat de fum şi vin

mă vor aduce alţii la răscruce.

Şi cine se va bate pentru mine?

Nici îngerul, nici fratele. Deasupra

oraşelor e linişte – pe ape,

şi-aduc aminte undele de timpul

alcătuirii lor din mii de unghiuri,

şi nu rămâne de la cerc la punct

nimic de-nvins: cum urcă-ncet o cange

spre tot mai strâmte porţile pupilei.

  

PRAGURI

Acelui ins de ceară dat la răni,

domn casei sale arse şi mulţimii

de fii ucişi, acelui ins cu stoluri

de strigi în jurul frunţii i-au promis

tăişul umed, cleştele şi sarea.

Trezeşte-l, Doamne, inima i-o umple

cu numere de foc, învaţă-l pînda

şi goana pân’ la porţi – iar mie lasă-mi

o zi măcar înfăţişarea lui.  

Să fie frig, să cearnă, să se-nşire 

convoaie trase de cai orbi şi turnul     

să le strecoare fără vamă fuga.

Doar eu să văd cum aripile porţii

se-nchid naintea mea; doar eu, la praguri,

s-aud doar lanţul răsunând, rugina  

amestecată-n clinchetul verigii

şi roţile de dincolo cum sapă

urme adânci şi libere în iarbă.

PRECUM RĂSAI

La ce bun pleoapa? dacă nu

ca să mă jur pe umbra dezlegată       

cu ţipăt de fundalurile roşii?

Şi soarele-i o umbră ca şi tine,

pe care-o mut la dreapta şi la stânga,

pierdută-n mers, aflată când mă nărui

şi iar pierdută-n mâlurile nopţii.  

Arat de sori mi-e frig – şi, de lumină,

adun cenuşă de pe frunte-n loc

să cad sub draperia de sudoare.

Ascultă-mă, veni-va zi (şi ziua

a şi venit!) când pânzele vor curge  

asupra ta cu falduri: inuri arse

şi purpură amară dintr-o urnă

a secetei de sus – precum răsai

ca stei de sare albă adorând

cu torsul răsucit cetatea-n flăcări.