MIRCEA CIOBANU, MARELE SCRIB

MIRCEA CIOBANU, MARELE SCRIB

ÎN PUTEREA CLEPSIDREI

Lung a ţipa de la margine; vuietul cară

umbra pătratelor lucruri, de-a dura le-ncearcă.

Linia dreaptă, a lor, a bătut-o risipa,

restul risipei alunecă-n gropile văii.

Oh, în puterea clepsidrei, ştiam, e măsura.

Cerul cu numele cupei-de-sus e-n rotire.

Sună pe umeri, de-acolo, pe streaşina lumii

arsă rugina şi pulberea stelei oprite.

Creşte movila ca fruct unde cernerea lasă

negre dovezile vremii: odată cu pasul,

capătul pantei se-amînă şi roasele site

leagănă zgură-n orbitele cui o strecoară.

Roţile uruie-n ornice – zimţii cu zimţii

macină fier pentru roţile liberei osii.

OSTATEC

Turnul se ştie-n declin; la-mbinările arse,

scara se-nşiră; pe scară, hrănit cu-ntuneric,

îngerul numără treptele – nu-şi mai aduce aminte

câte au fost la suire: când una-i dă reazim

cealaltă întârzie, talpa o-ngaimă cu teamă.

Mâine aceluiaşi loc va rămâne ostatec;

noaptea în zori aşteptând şi lumina-n lumină,

treptei din urmă căderea va sta să-i asculte.

Păsări cu oase de lemn s-au desprins – îşi răspunde;

fâlfâie liber şi vremuri străbat înspre mâlul

unei fântâni care însăşi coboară-n adâncuri;

păsări bătrâne de-acum o tăcere măsoară

frica de gol şi dau birul în veştede ape,

sunet de sunet legând cu adaos de sunet.

LACUL

Lacul oprit, unde păcura insulă-ntinde,

orb e la stol, sub uleiuri adună-ntuneric.

Scad, înşelate cu nori, îndesitele ape,

straturi adaugă iarba topită-n adâncuri.

Undele groase urnind şi lăsatele ceţuri,

trecem înot cu suflarea-ndoită. Pe umeri

stuf de lignit ni se năruie, lujere crapă,

palmele goale înlătură resturi de nufăr.

Ţărmul aproape se taie. Pe-ncinsele grinduri

lebăda iar ni se-arată de sine bolnavă.

Dâra de gheară privind îşi dă roată şi ţipă,  

n-o mai ajunge şi-n vânt i se scutură umbra.  

Aripa-i spânzură: câtă se pierde, sudoarea

dulce se face şi hrană, dar peştilor negri.

LAUDĂ

Torţe la şir, aplecate-n strâmtoarea cu prinşii,

noaptea o-ncumpănă. Clară, treimea răşinii

satură flacăra, flacăra bate pe clinuri,

urne pe clinuri sfărâm şi uleiul din urne  

fierbe lumină şi miruie gresii la vale.

Laudă oaselor, varului lor şi cenuşii,

laudă-nvinşilor, rugului lor  şi desimii

celor ce cad în capcană cântând despre ruguri,

celor ce intră în armură cum intră-n capcană.

Mâna maimarelui taie cu torţa cuvinte,  

scrie-n văzduhuri poruncile fumului roşu,

mâna maimarelui, arsă, arată spre lanuri –

laudă vântului, spornicei guri care umple

goarne de lemn pentru vaier şi tremur de frunză.

PLATA LUCRĂRII

Nu mi se-arată în foc şi mă biruie miezul

nopţii a treia de pândă. Cu ochii la flăcări  

până în zori voi rămâne şi fără-ndoială

zgurii voi lua de la capăt să-i vântur în site  

partea nerodnică: umbra cu pânze şi suluri  

suie în jurul lucrării ca singură plată.

Groapa de calcar s-a-ncins şi, pe margini, sudoarea

fierbe vedenii de sare. O dată şi iarăşi

văzul mi-adoarme, dar numele celuilalt n-are

nume să-l chem, dar cuvântul îi geme departe,

n-are cuvinte să-mi spună. Auzul mi-adoarme,

tremură stins la pământ dacă-n visul ce vine  

aflu cum trece deasupra uneltelor mele

aburul roşu sub aripi şi ros de rugină.

STEARPA

Goală e-ntinsă, de-a lungul albitelor drumuri;  

şira ca mal i s-a ros de cât umblet şi-nclină

rară priveliştea; doarme sub ceruri învinse,

însăşi învinsă, cu scrumul şi pietrele-n pântec.

Vântul o sapă şi-i caută-n dâre leşia,  

praful ales de cu zori o petrece la ziduri;

pânze fierbinţi, dezvelind-o, aud cum astupa  

treapa sub care amân de mânia solară. 

Şeasă va fi până mâine! În coapsa ei mare,  

rodnicul spin a-nlemnit şi seminţele-n cârduri

n-au mai ajuns, de departe, să-i rumege carnea;  

palidă umbra de lapte a turmei o teme,

trece pe-alături cu tremur – sobolii o lasă,

vin înspre mine şi-i duc rădăcinile-n gură.

CÂMP IN ROTIRE

Lume de lume desparte şi surpă amurgul,

marginii margini i-aşază-mpotrivă şi vremii

vreme i-asmute asupra. Apune; or câmpul,

capăt având, peste marginea lui să mă-ncumet.  

Iarba cu brumă şi miriştea, piatra-nflorită

când le-am trecut am uitat, şi eram de-a călare.  

Zarea cu pieptul apăs: mi se-ntunecă pleoapa.

Caii mi-i pierd: îi aud prăbuşindu-se-n râpă.

Sunete mari, de cădere în iazuri, se nalţă;

până la mine ajung şi arama topită  

clatină cercuri, aruncă-n afară dogoare.

Seară de seară m-apropii de capăt, or câmpul

roată e-n osie lină – şi roata clintind-o,

strig după reazim deasupra cuptorului veşnic.

CELE CE SUNT

Cele ce sunt şi la malul avar (unde lemnul

tufelor seacă la vânt) se arată ca pietre,

cele ce sunt se deşteaptă-n amiază şi cântă.  

Umede-au fost şi hrănite cu var altădată,

râul de preţ le-mbina după chip şi măsură,  

trainice-au fost şi, cum ard, li se aude unimea

parte cu parte vibrând sub ţestoasele feţe.  

Teme-te, nu le urni; mai amână în seama  

celor ce sunt şi-nmulţindu-se spus despre moarte,

lânceda lor odrăslire la soarele spornic  

n-o dezlega cu suflarea şi-atingerea mâinii:  

alb aşternut  li s-a dat, fericite să nască

pietre cât pietrele-ntâi şi, -n amurgul acestei  

zile pierdute, pietriş pentru marea clepsidră.

ÎNTRE CHEIURI

Albe dovezi dacă am şi m-acoperă, una

seamănă lanuri cu vânt şi culege vârtejul

altor dovezi, înzecită-mpotriva ei însăşi.

Spune-le tu cum în frig irosindu-ne umbra,

prinşi între cheiuri mânam cu povara de smirnă

cai aurii; după dârele viperei sfinte

drum alegeam, după undele ei înţelepte

tălpile noastre călcau din lumină-n lumină.

Marele şarpe v-aşteaptă. La sânul femeii

tinerii solzi i se-aprind şi răsună când aspru

lunecă-n jurul izvoarelor; creştet înalţă,

binecuvântă cu limba şi-ascultă spre locul

unde rămân – şi rămân unde piere vederea

porţilor trei care spun de hotarul Efratei.

  

MARELE SCRIB

Ore deasupra rotesc şi trecute frunzare.

Sunt pe sub arborii mari ca-ntr-o temniţă verde.

Cariul e liber şi tânăr pătrunde în scoarţă,

prinde-n mandibule fibra, o mistuie crudă,  

reci, ale sevei, leşiile-i satură setea –

da, spre izvoarele sevei răzbate şi semne

fără-nţeles, pentru vremea dulgherilor, scrie.

Seceră nume şi vorbe măsoară-n secunde,

spune pe limba duratei –  şi trunchiul se cheamă

ornic înalt cu bătaia pieiri-n lăuntru.

Galbenă frunza pădurii să tremure, soră,

vântul cu fiere de sus când o fluieră-n dungă –  

cariul să urce-n meandrele sale, să cearnă

pulbere caldă de lemn pentru pâinile morţii.

BOLGIA DE APĂ

Câte-n văzduh se-ntretaie şi tremură, câte

sunt între aripi ca varul şi numele-mi strigă,

iată-le cad şi cum veştede cad le dizolvă

apele tari şi răşinile verzi ale mării.

Teama de maluri m-aduce pe şubrede maluri.

Intru la veghe-ndelungă în unghiul capcanei.

Spun: La cetate s-alerg! Dar amân ca sub streşini

rob al vederii şi-al pasului celui din urmă.

Piară-n adâncuri făptura cu solzi, răpitoarea,

unda ce-mi lunecă palma când pietrele umple

până la gură, vuind, şi le-ascultă deşerte:

gropi căptuşite cu straturi de limpede carne,

carcere moi pentru crabii bolnavi, pentru zvonul

fără curmare al bolgiei mele de apă.

ŢINUTUL PIERDUT

Miaza de zi părăsind-o sunt unul şi palid;

vorbe aştept, între lucruri le-ntâmpin cu teamă –

mie-mpotrivă şi singure vin, că a lor e

taina rostirii acum şi-n aşternerea văii.

Unde cad ele ca stoluri amişună iarba,

ceaţa le mână sătule, pe lanuri le-abate;

zidul descreşte, cu vuiet se-acoperă lemnul,

care de pradă m-ajung şi mă-mpresură săbii.

Laur se-ntinde şi până la râu pălămidă.

Verde ţinutul sub mâini am avut. Cu tăcerea

cai deluroşi îndemnam şi păduri nencercate,

degetul gol stăpânea peste pietre şi turme –

toate s-au dus, cu arcanul s-au prins în robia

nendurătoarelor, mie viclene cuvinte.

INVOCAŢIE

Intră sub legile frigului, ceaţa-l cuprinde,

capătă umbră şi nume când trece tărâmul.

Uns  în deşert, ar privi peste umăr pădurea,

praf de vechime cernută şi-ar lua de pe umeri.

Luntrea l-a dus de la sine, scăpată din funii;

luntrea şi-aude – s-a-nchis asuprită-ntre gheţuri:

jos părăsită, ca apa s-o poarte spre ape,

gerul îi pune vertebrele reci la-ncercare.

Duh al opririi, al morilor prinse-n capcană,

piază a-ntinderii vinete, pricină albă!,

taie-n văzduh, pentru cel ce-a strigat, coridoare,

vorbelor lui împreună-le sunetul singur –

vorbelor lui, care-l pierd, să le schimbe răspunsul

zarea zidită cu nouă-ntreite ecouri.