MONASTIREA ARGEŞULUI
Meşterul Manole, prototipul mitic al creatorului,
artistul absolut, cunoscut cititorilor din Monastirea
Argeşului, dar şi din dramele scrise de Octavian Goga (Meşterul Manole), Adrian Maniu (Meşterul), Nicolae Iorga (Zidirea mănăstirii din Argeş), Victor
Eftimiu (Meşterul Manole), Lucian
Blaga (Meşterul Manole) s-a
transformat, în timp, într-un mit al miturilor. Mitul este un simbol al unei
idei generale: mitul Zburătorului –
ideea de iubire / eros; mitul
mioritic – ideea de moarte; mitul meşterului Manole – ideea de sacrificiu. Monastirea
Argeşului transfigurează aceste mituri fundamentale, de aceea se justifică
denumirea de mit al miturilor. Mitul jertfei şi al zidirii prelungeşte un motiv
mitologic aparent iraţional, acela că orice
creaţie cere, spre a fi realizată, o
jertfă vie. Nu orice jertfă. Jertfim ceea ce iubim mai mult. Mitul estetic al creaţiei cere sacrificiu absolut.
Transfigurarea mitului creatorului impune un simfonism de teme şi de
motive: comunicarea om-natură, iubirea, predestinarea, fatalitatea, motivul lui Icar, al fântânii, al monastirii, motivul lui
Negru Vodă, al zidului părăsit şi
neisprăvit, motivul visului, al femeii. Expoziţiunea situează acţiunea:
„Pe Argeş în gios, / Pe-un mal
frumos, / Negru-Vodă trece /
Cu tovarăşi zece: / Nouă meşteri mari, / Calfe şi zidari / Şi Manoli-zece; /
Care-i şi întrece. / Merg cu toţi pe cale / Să aleagă-n vale / Loc de monastire
/ Şi de pomenire.” Naratorul omniscient povesteşte despre căutarea locului care este potrivit
pentru zidirea mănăstirii; pentru a
sugera continuitatea în făurirea frumosului, transmis de la o generaţie la alta, autorul anonim implică: „Pe-un
biet ciobănaş / Din fluier doinaş” care
a văzut „Un zid părăsit / Şi neisprăvit”; Negru-Vodă, simbol al
necesităţii, al raţiunii absolute, al autorităţii tiranice, este cel ce alege „Loc de monastire / Şi de pomenire”, este
autoritatea care hotărăşte răsplata şi / sau
pedeapsa: „Aici să-mi duraţi / Monastire
naltă / Cum n-a mai fost altă, / Că v-oi da averi, / V-oi face boieri, / Iar de
nu, apoi / V-oi zidi pe voi, / V-oi zidi de vii / Chiar în temelii!” Intriga
baladei se conturează prin surparea
zidurilor („Meşterii grăbea, /
Sfările-ntindea, / Locul măsura, / Şanţuri
largi săpa / Şi mereu lucra, / Zidul rădica, / Dar orice lucra, / Noaptea se
surpa! / A doua zi iar, / A treia zi iar, / A patra zi iar / Lucra în
zadar!”); calea înlăturării piedicilor zidirii Manole o află în vis („Iar Manoli
sta, / Nici că mai lucra, / Ci mi se culca / Şi un vis visa…”); se
insinuează în transfigurarea mitului creaţiei tema „la vida es sueño” (viaţa e
vis) într-o joncţiune cu fatalitatea, cu predestinarea, cu nevoia de
sacrificiu, cu iubirea. În mod paradoxal, jertfa este acceptată fără
împotrivire, inclusiv de Manole, care revelă, în subtext, condiţia tragică a creatorului de valori durabile,
în lupta cu propriul său destin: cine se
învinge pe sine învinge lumea.
Conflictul interior între iubirea pentru Ana şi iubirea pentru mănăstire stă sub semnul fatalităţii. Rugăciunea lui Manole din partea a III-a a baladei,
prin excelenţă lirică, defineşte conflictul şi desfăşurarea acţiunii.
Rugăminţile meşterului Manole adresate
lui Dumnezeu de a-i împiedica soţia să ajungă la locul zidirii confirmă ideea
că sacrificiul se face, fatal, şi cu voia Anei:
– Dă, Doamne, pe lume / O ploaie cu spume, / Să facă pâraie, / Să curgă şiroaie, / Apele să crească, / Mândra să-mi
oprească, / S-o oprească-n vale, / S-o-ntoarcă din cale! / Domnu
se-ndura, / Ruga-i asculta, / Norii aduna, / Ceriu-ntuneca. / Şi curgea deodată
/ Ploaie spumegată / Ce face pâraie / Şi îmflă şiroaie. / Dar, oricât cădea, /
Mândra n-o oprea, / Ci ea tot venea / Şi s-apropia. / Manea mi-o videa, /
Inima-i plângea, / Şi iar se-nchina, / Şi iar se ruga: / – Suflă, Doamne,-un vânt, / Suflă-l pe
pământ, / Brazii să-i despoaie, / Paltini să îndoaie, / Munţii să răstoarne, /
Mândra să-mi întoarne, / Să mi-o-ntoarne-n cale, / S-o ducă devale! /
Domnul se-ndura, / Ruga-i asculta / Şi sufla un vânt, / Un vânt pre pământ, / Paltini că-ndoia, /
Brazi că despoia, /
Munţii răsturna, / Iară pe Ana / Nici c-o înturna! / Ea mereu venea, / Pe drum şovăia / Şi s-apropia / Şi, amar
de ea, / Iată c-agiungea! Elementele naturii acţionează ca un personaj exterior, receptiv la chemarea tragică a
lui Manole. În naraţiune este
insinuată poezia tragică a iubirii şi a destinului. Ne iubim destinul
necondiţionat. Comunicarea om-natură capătă o gradaţie ascendentă,
încărcând cu profund lirism balada. Dramatismul de situaţie
potenţat de necesitatea sacrificiului suprem, de viziunea ludică asupra
creaţiei şi de gradarea ascendentă a trăirilor celor două personaje revelă poezia tragică a condiţiei creatorului,
pentru care nu există posibilitatea de a se împotrivi destinului. Motivul jocului / glumei (– Stăi, mândruţa
mea, / Nu te spăria, / Că vrem să glumim
/ Şi să te zidim! / Ana se-ncredea / Şi vesel râdea. / Iar Manea ofta / Şi se
apuca / Zidul de zidit, / Visul de-mplinit. / Zidul se suia / Şi o cuprindea /
Pân’ la gleznişoare, / Pân’la pulpişoare. / Iar ea, vai de ea, / Nici că mai râdea,
/ Ci mereu zicea: / – Manoli, Manoli, / Meştere Manoli! / Agiungă-ţi de şagă, / Că nu-i bună, dragă. / Manoli, Manoli, /
Meştere Manoli! / Zidul rău mă strânge, / Trupuşoru-mi frânge!) nu
atenuează decât aparent practica magică a sacrificiului. Pentru ca monastirea să existe, Ana este
sacrificată. Ea nu este decât o jucărie în mâna destinului. Acelaşi rol îl
joacă şi meşterii. Este insinuată, în subtext, tema lumii ca teatru. Jucăm rolul pentru care suntem predestinaţi. Îl jucăm
fără greş. În deznodământ, monastirea se desprinde de autorii ei.
Devine autonomă. Negru-Vodă vrea să rămână cu gloria unei opere celebre, legată
de voinţa lui; după răspunsul meşterilor („Află
că noi ştim / Oricând să zidim / Altă monastire / Pentru pomenire, / Mult mai
luminoasă / Şi mult mai frumoasă!”) porunceşte abandonarea zidarilor („Ca să putrezească / Colo, pe grindiş, /
Sus, pe coperiş.”); ca în legenda lui Dedal
şi Icar, Manole are ideea construirii
aripilor de şindrilă; meşter şi calfe se prăbuşesc pe rând; pe locul căderii lui Manole
se iveşte: „O fântână lină, / Cu apă
puţină, / Cu apă sărată, / Cu lacrimi udată!” Moartea lui Manole este sublimă, fiind moartea
celui ce şi-a depăşit condiţia, trecând
în eternitate prin monastirea născută
din necesitate şi din orgoliu, din iubire şi din jertfă.
ITEMI DE EVALUARE
1. Prin ce îi întrece Manole pe
cei „Nouă meşteri mari, / Calfe şi zidari”?
♦ Exprimaţi-vă opinia în 4 – 5
rânduri.
2. – Ba, Doamne,-am văzut, / Pe unde-am trecut, / Un zid părăsit / Şi
neisprăvit. / Câinii, cum îl văd, / La el se răpăd / Şi latră-a pustiu /
Şi urlă-a morţiu. (Monastirea
Argeşului)
♦ Comentaţi, în 5 – 6 rânduri, răspunsul ciobănaşului.
3. Există în Monastirea Argeşului
un moment al jurământului: „Deci daca
vroiţi / Ca să isprăviţi / Sfânta monastire / Pentru pomenire, / Noi să ne-apucăm / Cu toţi să
giurăm / Şi să ne legăm / Taina s-o păstrăm…” (Monastirea Argeşului)
♦ Care este taina creatorului? ♦ Exprimaţi-vă opinia în 5 – 6 rânduri.
♦ Care este taina creatorului? ♦ Exprimaţi-vă opinia în 5 – 6 rânduri.
4. – Voi, meşteri zidari, / Zece meşteri mari, / Spuneţi-mi cu drept, / Cu
mâna pe pept, / De-aveţi meşterie / Ca să-mi faceţi mie / Altă monastire /
Pentru pomenire, / Mult mai luminoasă / Şi mult mai frumoasă? / Iar cei meşteri
mari, / Calfe şi zidari, / Cum sta pe grindiş, / Sus pe coperiş, / Vesel se mândrea / Ş-apoi răspundea: / – Ca noi,
meşteri mari, / Calfe şi zidari, / Alţii nici că sunt / Pe acest pământ!
/ Află că noi ştim / Oricând să zidim / Altă monastire / Pentru pomenire, /
Mult mai luminoasă / Şi mult mai frumoasă! (Monastirea Argeşului)
♦ De ce Negru-Vodă le adresează zidarilor această întrebare? ♦ Cum vă explicaţi răspunsul constructorilor? ♦ Exprimaţi-vă opinia în 8 – 10 rânduri.
♦ De ce Negru-Vodă le adresează zidarilor această întrebare? ♦ Cum vă explicaţi răspunsul constructorilor? ♦ Exprimaţi-vă opinia în 8 – 10 rânduri.
5. „Ană, Ană, / soarele pe cer e-o rană. // Mănăstire / de iubire / vrui
să-nalţ, spre pomenire. / Dar ce-nalţ ziua, cu fală, / peste noapte se
sprăvală. // Ană, Ană / lacrimă zidită-n strană. / Clopotele greu asud, / bat
şi nu se mai aud. // Ană, Ană / soare-ascuns într-o broboană. // Unde eşti? / Sub
care piatră? / Să te pot zidi-nc-o dată. // Lumea asta / nu se ţine: / parcă
nu-i clădită bine. / Se
clatină-n vânt orfană, / Ană. // Ană / pictată din icoană. // ... Eu când văd
că ea nu vine / prind să mă zidesc pe mine. / Cerul ţipă-ntre cupole: / –
Maanole, / Manoole!” (Nicolae Dabija, Bocet pentru Meşterul Manole)
● „Pe mine / mă iubeau toate femeile. / Mă simţeam puternic şi sigur. /
Ca Meşterul Manole / am
cutezat / să ridic o construcţie / care să dăinuie veşnic. / Am început lucrul
/ şi le-am chemat la mine / pe toate: / pe Maria, pe Ana, / pe Alexandra, pe Ioana…
/ Care va ajunge întâi, / pe-aceea-n perete o voi zidi. / Dar din toate femeile / a venit una
singură: / Mama. / – Tu nu m-ai strigat, / fiule?!” (Grigore Vieru, Mică baladă)
● „Acum am
putea să fim şi trişti, / Doar ne
despărţim pentru totdeauna, / Dar să
trecem peste asta. / Copaci, vă aşteaptă pădurile, / Duceţi-vă, / Ape, vă
aşteaptă câmpiile, duceţi-vă, / Duceţi-vă şi voi, / Prea
frumoase şi iubitoare Ane; / Mă
iertaţi că nu v-am mai zidit de vii, / Am avut
mai multă încredere / În
cărămizi. // Obiecte, şi ceasuri, şi biblioteci, / Şi culori, şi meşteri iscusiţi / Care
m-aţi ajutat, şi tu, soare, şi voi, munţi, / Scări / Pe care-am
urcat până aici, / Fără să-mi pese de înălţime: / Voi vă
veţi îndepărta de mine, / Lăsându-mă
să mă prăbuşesc singur / De pe
propria-mi zidire – / Aşa cere
tradiţia. / Deci fugiţi cât mai repede, / Acum când
eu mă fac că mă uit / În altă parte…” (Marin Sorescu, Meşterul
Manole)
● „Meşter valah, azi nume de fântână, / Crescut din lutul ce l-ai
plămădit / În sprintenă zidire cu trei turle / Şi ie dantelată
de granit, / Din cântece pierdute până astăzi / Şi din puterea visului vânjos /
Ai închegat, cu palme bătucite, / Minunea de la Argeş mai în jos. // Un om
bărbos ţinea o floare albă /
În aspre palme, mângâind-o blând… / Căzut în iarbă şi secat de vlagă, / O doină
tristă îngâna în gând. / Priveai. Ş-un dor tulburător te-ncinse / Lui să-i
închini nemaivăzut altar, / Să stea pe plaiul aspru, precum floarea / În palme bătucite de plugar. //
Visai să vezi sub bolţile rotunde / Şi-n fumul pâlpâit de lumânări, / Pe lemnul
zugrăvit cu lut şi soare / Chipul pălmaşilor acestei
ţări. / Înfrigurat de-un singur gând, smulgându-ţi / Ca zdrenţe vii părerile de
rău, / Tu ţi-ai strivit sub talpa mănăstirii / Inima ta, tot ce-ai avut
al tău…” (Nicolae Labiş, Meşterul)
● „N-am altă Ană, / Mă zidesc pe mine, / Dar cine-mi poate spune că-i
destul, / Când zidul nu se surpă de la sine, / Ci-mpins de-o toană / De
buldozer somnambul / Înaintând de-a valma prin coşmar. / Şi iar zidesc / Cum aş
zidi un val, / A doua zi iar, / A treia zi iar, / A patra zi iar, / O mănăstire pururea lichidă / Sortită să se
năruie la mal; / Şi iar zidesc, / O, var / Şi cărămidă / Şi, fără de prihană, /
O făptură / Ca armătură / Visului infam: / N-am altă Ană / Şi pe mine chiar / Din ce în ce mai rar / Mă am.” (Ana
Blandiana, Baladă)
● „Trupul de ieri ţi-am ascuns / între
var şi mistrie. / A rămas numai zidul / care nu mă mai ştie. // Teascul tăcerii striveşte / cuvântul neîndeajuns. / Umedă boare
se lasă-n / priviri ca răspuns. // De-aici povestea se-ntoarce / cu scrisa la
noapte. / Mâna umbrită coboară-n / zarea propriei fapte.” (Mircea
Ciobanu, Elegie)
▲Valorificând semnificaţiile poeziilor semnate de Nicolae
Dabija (Bocet pentru Meşterul Manole), Grigore Vieru (Mică
baladă), Marin
Sorescu (Meşterul Manole), Nicolae Labiş (Meşterul), Ana Blandiana (Baladă), Mircea Ciobanu (Elegie), redactaţi, în 25 – 30 de rânduri, compunerea „Zidind vei jertfi”, tratând, din
perspectivă proprie, figura creatorului de geniu, relaţiile dintre opera de
artă şi autor, dintre opera de artă şi destinatarul acesteia.
PETRE ISACHI
