MĂI BĂDIŢĂ, FLOARE DULCE

MĂI BĂDIŢĂ, FLOARE DULCE 

„Măi bădiţă, floare dulce,
Unde te-aş găsi te-aş smulge,
Şi-acasă la noi te-aş duce,
Şi te-aş răsădi-n grădină,
Şi te-aş secera cu milă;
Şi te-aş face stog în prag,
Şi te-aş îmblăti cu drag;
Şi te-aş măcina mărunt
La morişca de argint;
Şi te-aş cerne
Prin sprincene,
Şi te-aş frământa-n inele,
Şi te-aş da inimii mele
Să se stâmpere de jele…” (Lucian Blaga, Antologie de poezie populară)

Farmecul „dureros de dulce” al iubirii aminteşte, prin realizarea artistică de excepţie, de lirica eminesciană (Peste vârfuri, Lacul, Sara pe deal, Floare albastră). Ea, fata, cuprinsă fiind de farmecul sfânt al iubirii, se confesează într-un monolog spontan, posesiv, egoist, tandru. Structura compoziţională este astrofică pentru a grada crescendo starea de căutare („Unde te-aş găsi te-aş smulge…”) şi intensitatea sentimentului de iubire. Ritmul trohaic (  / _ ), rima împerecheată, care alternează cu fragmente de monorimă, măsura de 7–8 silabe – doar versurile al X-lea şi al XI-lea au măsura de 4 silabe – corespund tiparului prozodic al doinei populare. Titlul metaforic (Măi bădiţă, floare dulce), reluat în primul vers al doinei, unicizează iubitul, sugerându-ne frumuseţea confirmată în portretul de o şocantă originalitate, realizat printr-un paralelism cu muncile ţăranului: semănatul, seceratul, adunarea grânelor în stoguri, îmblătitul, măcinatul boabelor şi cernutul făinii. Imaginea, din perspectiva psihologiei feminine, este subiectivă. Subiectivitatea eului liric, care doreşte ca iubitul cernut „Prin sprincene” să-i fie permanent aproape, este potenţată prin sugestia celor 11 verbe succesive aflate la modul condiţional-optativ. Starea poetică (trăirea eului liric) este complexă: iubirea copleşitoare se împleteşte cu dorul – alt sentiment definitoriu al doinei – şi cu jalea (tristeţe, plâns interior) generată de absenţa acelui „bădiţă” capabil să „stâmpere de jele” şi să poată fi oferit „inimii”.  În integralitatea sa, Măi bădiţă, floare dulce poate fi considerată o metaforă a iubirii. În viziunea autorului anonim, a iubi înseamnă a trăi după raţiunile inimii. Inima are raţiuni pe care raţiunea nu le cunoaşte. Ideea de a proiecta activităţile cotidiene într-un plan spiritual, de a le folosi pentru a exprima frumuseţea în iubire conferă originalitatea textului: „Unde te-aş găsi te-aş smulge, / Şi-acasă la noi te-aş duce, / Şi te-aş răsădi-n grădină, / Şi te-aş secera cu milă; / Şi te-aş face stog în prag, / Şi te-aş îmblăti cu drag; / Şi te-aş măcina mărunt / La morişca de argint…” Autorul anonim intuieşte că primul element care leagă oamenii între ei este frumuseţea, nu numai fizică, ci şi morală, sufletească. Cu adevărat originală este intuiţia că frumuseţea înseamnă prezenţa divină în lucruri. Aşa se explică paralelismul sintactic care figurează idealul de frumuseţe masculină în viziunea iubitei. Este un mod subtil de a sacraliza iubirea şi de a-i conferi atributele naturii. Frumosul, ca divinitate vizibilă, aminteşte de portretul ciobanului din balada Mioriţa, în care descoperim idealul de frumuseţe masculină, realizat din perspectiva mamei. Doina populară Măi bădiţă, floare dulce este un text antologic, care transfigurează – după expresia lui Marcel Raymond – o beţie a inimii, oferindu-i cititorului o faţă a eului erotic cernut „Prin sprincene”, frământat în „inele”, capabil să „stâmpere de jele”.

ITEMI DE EVALUARE

1. Eul poetic, ca instanţă fictivă a comunicării lirice, presupune un eu biografic, ca instanţă concretă a comunicării lirice, altfel spus, un autor concret.

♦ Ce atribute are autorul acestei doine? ♦ Exprimaţi-vă opinia în 4 – 5 rânduri.

2. Ce vă sugerează sintagmele „cu milă”, „cu drag”, „de argint” din „Şi te-aş secera cu milă”, „Şi te-aş îmblăti cu drag”, „La morişca de argint”? ♦ Exprimaţi-vă opinia în 5 – 6 rânduri.

3. Cuvântul „Şi” apare în „Măi bădiţă, floare dulce” de 9 ori. ♦ Care este funcţia lui în această confesiune a eului liric? ♦ Exprimaţi-vă opinia în 4 – 5 rânduri.

4. „Eu cred că noi, cei de azi, nimic nou n-am descoperit în materie de expresie poetică,  folclorul îi de neîntrecut din toate punctele de vedere.” (Grigore Vieru) ♦ Poetul Grigore Vieru exagerează intenţionat valoarea liricii populare? ♦ Exprimaţi-vă opinia în 8 – 10 rânduri.

5. „Frunză verde de cireş, / Lung e drumul pân’ la Ieş, / Lung e drumul şi bătut / Din Siret şi pân’ la Prut! / Nu-i bătut de car cu boi / Şi-i bătut tot de nevoi / Şi de păcatele mele / Cele multe, cele grele! / Ard-o focul răzeşie! / Eu chiteam că-i boierie / Şi-i numai o sărăcie! / Pentru-o palmă de pământ / Zilele mi-am dat în vânt. / Ani întregi m-am giudecat / Şi nimic n-am câştigat! / Eu îmblam la giudecată, / Copiii-mi plângeau pe vatră, / Nevasta-mi zăcea lăsată. / Dare-ar Domnul Dumnezeu / Să fie pe gândul meu! / Lăsa-m-oi de răzeşie / Să apuc în haiducie / Ca să-mi fac sfânta dreptate / Cu cea ghioagă de pe spate, / Să-mi aleg giudecători / Cei stejari nestrâmbători.” (Vasile Alecsandri, Poezii populare ale românilor)

● „Plânge-mă, mamă, cu dor / Că ţi-am fost voinic fecior, / Şi de grijă ţi-am purtat, / Ogorul ţi l-am lucrat. / Iar de când m-am cătănit / Viaţa mi s-a otrăvit. / Că tânjesc în ţări străine / Şi tot plâng gândind la tine. / Mult mi-e dor, mămucă, dor / De cel codru frăţior / Şi de stâna cea de oi / Şi de cântic de cimpoi! / Mult mi-e dor, mămuca mea, / De cea mândră viorea / Care mă iubeam cu ea! / Mult mi-e dorul nempăcat / Şi mă-ndeamnă la păcat, / Să mă las de cătănie / Şi să fug la ciobănie, / Orice-a fi cu mine, fie!” (Vasile Alecsandri, Poezii populare ale românilor)

● „Foaie verde foi de foi, / De străin străin fusei, / Parte-n lume n-avusei / Nici de tată, nici de mumă, / Nici de surioară bună. / Şi-am plecat din urmă-n urmă, / Prin străini mi-am făcut mumă; / Şi-am plecat din piatră-n piatră, / Prin străini mi-am făcut tată. / Foaie verde peliniţă, / Mă dusei la romaniţă / Şi-o găsii călugăriţă / Cu fustuliţa cernită; / Şi fusei la busuioc / Şi-l găsii plângând cu foc.” (Ion Nijloveanu, Poezii populare româneşti)

● „Mânce-te-ar amaru, bine, / Mult mă lăcomesc la tine / Când te văd la oarecine! / Că-s sărac şi n-am nimică, / Num-o casă-ntr-o urzică, / Vine vântu şi mi-o strică. / Pe min’ când m-ai însurat, / Maică, avere mi-ai dat / O bâtă cu vârfu strâmb, / Pe la bocotani s-o plimb; / O straiţă plină cu vânt / Şi nici un boţ de pământ. / Lasă, mamă, lasă, lasă, / Că mi-oi fa’ şi io o casă. / De-oi fa-o dintr-o nuia, / Batăr ştiu c-a fi a mea.” (Doine şi cântece sociale)

● „Codrule, stăpânule, / Codrule, bătrânule, / Mişcă-ţi tu poienele / Şi-ţi ridică genele, / De priveşte până-n zare: / Nu se vede şir de care, / De poveri îngreunate, / De birişi înconjurate? / Codrule, stăpânule, / Codrule, bătrânule, / Scutură-ţi tu pletele, / Să s-adune cetele, / Cetele haiducilor, / Spaimele răscrucilor, / Să răstoarne carele, / Să desfunde lăzile / Şi să-mpartă prăzile. (Doine şi cântece sociale)

▲ Pe baza textelor din V. Alecsandri, Poezii populare ale românilor, din Ion Nijloveanu, Poezii populare româneşti, din Doine şi cântece sociale, redactaţi, în 20 – 25 de rânduri, compunerea „Doina populară”, relevându-i diversitatea tematică, mărcile subiectivităţii poetice şi ale oralităţii, dar şi caracteristicile versificaţiei.

PETRE ISACHI