IAPA LUI VODĂ
Povestirea Iapa lui Vodă de Mihail Sadoveanu face parte din vol. Hanu Ancuţei (1928), Cartea povestirilor, a istorisirilor de
demult, a iniţierii în arta desăvârşită a naraţiunii (Ion Vlad). Spaţiul povestirii are valoare mitică,
fiind o imagine a paradisului pierdut. Belşugul roadelor înlesneşte întâlnirea
călătorilor într-un spaţiu unic, iar starea de beatitudine naşte nevoia de confesiune: „(…)
a dăruit Dumnezeu rod în podgoriile din Ţara-de-Jos de nu mai aveau vierii unde
să puie mustul. Şi au pornit
din părţile noastre cărăuşii ca s-aducă vin spre munte, şi atuncea a fost la Hanul Ancuţei vremea
petrecerilor şi a poveştilor.” Ospăţul
pregătit de „oameni încercaţi şi meşteri”,
care la focuri „frigeau hartane de
berbeci şi de viţei, ori pârpâleau clean şi mreană din
Moldova”, devine un fel de ceremonial al împărtăşaniei şi al comuniunii
care mijloceşte ritualul povestirii. Aşezat
la răscruce de drumuri (destine), hanul – loc de adăpost, de
petrecere şi desfătare sufletească, ocrotitor ca o cetate şi cunoscut
călătorilor din vremurile vechi, ale
celeilalte Ancuţe, „mama acesteia” –
are valoare simbolică (centru al lumii, loc de întâlnire a diferitelor destine,
loc de rostire a poveştilor unor oameni din diverse straturi sociale): „Trebuie să ştiţi dumneavoastră că hanul
acela al Ancuţei nu era han, era cetate. Avea nişte ziduri groase de ici până
colo, şi nişte porţi ferecate cum n-am văzut de zilele mele. În cuprinsul lui se puteau oploşi oameni, vite şi căruţe şi nici
habar n-aveau dinspre partea hoţilor (…).” Zidurile hanului-cetate simbolizează graniţele dintre lumea
realului şi lumea povestirii, iar hanul este
un topos al povestirii. El este spaţiul unora dintre întâmplările relatate
şi are chiar rolul unui personaj care intră
în rezonanţă cu trăirile ascultătorilor: „Calul
cel slab al răzăşului, din
coasta hanului, simţind tăcere în preajmă, necheză deodată subţire şi rânji
înspre noi ca un demon. Ancuţa îşi întoarse ochii sprâncenaţi spre el,
înfricoşată şi uimită.” Hanu Ancuţei are forma povestirii în ramă. Nouă naraţiuni de sine stătătoare sunt
încadrate într-o altă naraţiune prin procedeul
inserţiei – includerea unei poveşti în interiorul alteia. Tehnica
povestirii în ramă presupune duplicarea instanţei narative: un povestitor al
naraţiunii – cadru asistă, ca martor, la seara de la han, devenind
ascultător al fiecărei naraţiuni rostite de ceilalţi naratori. Prezenţa
acestuia, trădată prin utilizarea persoanei I în naraţiune, conferă textului
iluzia autenticităţii. Această voce, aparent anonimă, este vocea scriitorului,
care prin povestirea lui creează „rama”
în care se încadrează povestirea relatată de ceilalţi naratori: „Într-o toamnă aurie am auzit multe poveşti la Hanul Ancuţei. Dar asta s-a întâmplat într-o depărtată
vreme, demult (…).” Ceilalţi naratori (personaje în
naraţiunea-cadru şi, pe rând, ascultători) au, în povestirile relatate de ei,
roluri diverse: narator-martor, personaj-narator, personaj-actant. Cele nouă povestiri (Iapa lui Vodă, Haralambie,
Balaurul, Fântâna dintre plopi, Cealaltă Ancuţă, Judeţ al sărmanilor, Negustor lipscan, Orb sărac, Istorisirea
Zahariei fântânarul) se situează într-un plan al trecutului,
principala lor caracteristică fiind evocarea lumii apuse, a „celeilalte
Ancuţe”. Incipitul / expoziţiunea
povestirii social-istorice Iapa lui Vodă
fixează coordonatele spaţio-temporale „Într-o
toamnă aurie (…)”, la
Hanul Ancuţei. Timpul
povestirii este magic; evocă – reconstituie prin forţa cuvântului o lume ce stă
sub semnul vârstei de aur (hanul – un paradis pierdut, un topos al
povestirii). În povestea comisului Ioniţă
descoperim trei niveluri ale timpului narativ:
timpul povestirii / al autorului, care evocă nostalgic toamna aurie („într-o depărtată vreme”) a tinereţii sale, timpul povestit / al toamnei aurii, când Ioniţă şi ceilalţi naratori îşi spun poveştile, şi timpul evocat / al celeilalte Ancuţe. În povestirea-cadru Iapa lui Vodă este creată impresia de atemporalitate („într-o depărtată vreme, demult”). În
această „ramă” îşi face loc povestea
comisului Ioniţă, despre Măria Sa Vodă Mihalache Sturza: „Asta-i o
poveste pe care aş putea să v-o spun (…).” Mihail Sadoveanu, în mod
deliberat, nu face nicio distincţie între momentele temporale diferite, creând
cititorului impresia că totul se repetă. Senzaţia
este de durată nedeterminată. Indicii
timpului istoric (Mihalache Sturdza, domn al Moldovei între 1834 –
1849, Vodă Calimah – Scarlat Calimachi a domnit între 1812 – 1819) se pierd în
cele trei niveluri ale timpului narativ (timpul
povestirii / timpul povestit şi
timpul evocat). Întâlnirea întâmplătoare a comisului Ioniţă cu boierul „mărunt la
stat, cu barba roşă rotunjită” îi permite să-şi povestească „pricina de judecată”, adăugând: „Dacă nici vodă nu i-a face dreptate, atunci
să poftească măria sa să-i pupe iapa nu departe de coadă!…” Pretextul care declanşează povestirea comisului Ioniţă este calul: „Aista-i cal dintr-o viţă aleasă. Se trage dintr-o iapă tot pintenoagă, cu care m-am fudulit
eu în tinereţele mele şi la care s-a uitat cu mare uimire chiar măria sa Vodă
Mihalache Sturza (…).” Recunoscându-l, la Curtea Domnească, pe boierul de la han în persoana lui Vodă, care i-a făcut pe loc dreptate, răzeşul nu s-a pierdut cu
firea: – Ei, dar dacă nu-ţi făceam dreptate, cum rămânea? / – Dă,
măria ta, răspund eu râzând, cum să rămâie? Eu vorba nu mi-o iau înapoi.
Iapa-i peste drum! Deznodământul
povestirii lui Ioniţă trădează tendinţa de retragere în trecut a eroilor: „Iaca de ce trebuie să vă uitaţi ca la un lucru rar la calul meu cel roib,
pintenog de trei picioare: pentru că aista-i moştenire din iapa lui Vodă şi, când
rânchează el şi râde, parcă ar avea o amintire din alt veac şi din acele zile ale tinereţii mele.” Alternanţa (procedeul
prin care sunt prezentate alternativ
destinul comisului şi al celeilalte Ancuţe) şi înlănţuirea (procedeu de legare a secvenţelor într-o operă epică) conferă coerenţă şi unitate
povestirii, deşi totul pare să se desfăşoare într-o durată
nedeterminată. Personajele din Iapa lui
Vodă sunt văzute ca prototipuri sau arhetipuri şi sunt realizate prin procedee comune: caracterizare directă (văzut de narator; văzut de celelalte personaje; autocaracterizare); caracterizare indirectă (comportament,
exprimare, vestimentaţie, fizionomie). Portretul moral rezultă din
acţiunile eroilor. Faţă de boierul care „purta
la gât un lănţug subţire de aur”, Ioniţă
se dovedeşte fără complexe, orgolios („Eu,
ca răzăş ce mă aflu, am cerut cu semeţie să plătesc eu cinstea aceea ş-am
zvârlit patru parale în poala Ancuţei […].”), curajos, perseverent, cu
voinţă şi forţă de acţiune, cu vocaţia
prieteniei, cu darul povestirii, cu o evidentă atitudine ceremonioasă. În
ceea ce priveşte arta naraţiunii,
Sadoveanu nu poate fi imitat. Povestirea este, în viziunea sa, cel mai simplu mijloc de a ne sustrage vieţii şi
morţii. Limbajul, ca mod specific de
exprimare, este, în parte, chiar „conţinutul
operei”. În opinia lui George Călinescu,
limbajul sadovenian: „E o limbă
ireală, cum se cuvine unei lumi ieşite din ev, o adevărată creaţie, amestec
original de Neculce, grai ţărănesc, ardelenesc, chiar muntenesc, limbă cultă şi
limbă bisericească, fără nicio asemănare cu izvoarele ei parţiale. În felul
acesta pastişa este înlăturată. Frazele
curg vrăjite într-o savuroasă monotonie
liturgică, împrumutând realitatea lor lumii vizibile.”
(George Călinescu, Istoria
literaturii române de la origini până în prezent )
ITEMI DE EVALUARE
1. – Într-adevăr… îi răspunse într-un rând moş Leonte; cal ca al dumitale
nu se găseşte să umbli nouă ani, la toţi împăraţii pământului! Numai pielea lui
câte parale face! Când mă gândesc,
m-apucă groaza… / – Să ştii dumneata,
prietine Leonte! strigă răzăşul zbârlindu-şi mustaţa tuşinată. Asemenea cal uscat şi tare nu ştie de
nevoie, nici de trudă. La mâncare se uită numai cu un ochi şi nu se supără când
îl lăs neadăpat. Şi şaua parcă-i crescută dintr-însul. Aista-i cal dintr-o viţă
aleasă. Se trage dintr-o iapă tot pintenoagă, cu care m-am fudulit eu în
tinereţele mele şi la care s-a uitat cu mare uimire chiar măria-sa, Vodă
Mihalache Sturza… / – Cum s-a uitat cu uimire,
cucoane Ioniţă? Era tot aşa de slabă? / – Se-nţelege. Asta-i o poveste pe
care-aş putea să v-o spun, dacă m-ascultaţi. (Iapa lui Vodă)
♦ Ce mod de expunere se actualizează în această secvenţă? ♦ Care sunt
funcţiile acestui mod de expunere în structura textului epic? ♦ Exprimaţi-vă
opinia în 6 – 8 rânduri.
2. „Stătea stâlp acolo, în acele zile grase şi vesele, un răzăş străin,
care mie îmi era drag foarte. Închina oala cătră toate obrazele, asculta cu
ochii duşi cântecele lăutarilor şi se lua la întrecere până şi cu moş Leonte la
tâlcuirea tuturor lucrurilor de pe lumea asta… Era un om înalt, cărunt, cu faţa
uscată şi adânc brăzdată. În jurul mustăţii tuşinate şi la coada ochilor
mititei, pielea era scrijelată în creţuri mărunte şi nenumărate. Ochiul lui era
aprig şi neguros, obrazul cu mustaţă tuşinată părea că râde cu tristeţă. Îl
chema Ioniţă comisul.” (Iapa lui Vodă) ♦ – Cinstite
boierule, am răspuns; eu, de neamul meu, sunt răzăş de la Drăgăneşti, din ţinutul
Sucevei. Dar aşezările mele sunt nestatornice şi duşmanii mei au colţii lungi
şi ascuţiţi. Am
o pricină, cinstite boierule, care nu se mai
istoveşte. (Iapa lui Vodă) ♦ „Ba vrăjmaşul cu care mă lupt mi-a mai tăiat
cu plugul
din obcina părintească doi stânjeni şi cinci palme, lângă prisaca Velii.
Ş-atunci, ridicând nouă plângere la isprăvnicie, iarăşi n-am găsit milă, căci
potrivnicul meu, să nu vă fie dumneavoastră cu
supărare, e corb mare boieresc.” (Iapa lui Vodă) ♦ „Dacă nici vodă nu i-a face dreptate, atunci să poftească măria-sa să-i pupe iapa nu
departe de coadă!…” (Iapa
lui Vodă) ♦ – Ce pofteşti dumneata,
omule? / – Iaca aşa şi-aşa, – eu sunt comisul Ioniţă, răzăş de la Drăgăneşti, şi am venit
la Vodă, însetat
după dreptate ca cerbul după apa de izvor. (Iapa lui Vodă) ♦ „Eu, când am auzit, am dat iar în genunchi şi Vodă iar mi-a
poruncit să mă scol. Apoi, cu ochii subţiaţi a zâmbet, m-a bătut pe
umăr: / – Ei, dar dacă nu-ţi făceam dreptate, cum rămânea? / – Dă, măria-ta,
răspund eu râzând, cum să rămâie? Eu vorba nu mi-o iau înapoi. Iapa-i peste
drum!” (Iapa lui Vodă) ♦ „Meşter priceput este Sadoveanu
când este vorba să învie o figură sau o situaţie printr-o trăsătură unică, o
imagine sau o comparaţie. Descrieri mai întinse, cu acumulare de note văzute, nu lipsesc în opera atât de întinsă a
povestitorului, în care oamenii sunt evocaţi uneori în fizionomia sau portul lor. Totuşi, Sadoveanu pare a prefera
viziunea fulgurantă, luminată în scăpărarea unei scântei, a «gestului» rapid şi elocvent.” (Tudor Vianu, Arta prozatorilor români)
▲ Pornind de la aceste secvenţe reproduse din Arta prozatorilor români de Tudor Vianu şi din povestirea Iapa
lui Vodă, având în vedere procedeele caracterizării directe şi indirecte a unui personaj literar, realizaţi, în 14 – 15 rânduri, atât portretul
moral, cât şi portretul fizic al personajului
literar comisul Ioniţă.
PETRE ISACHI
