Editura Amphion: Zilele Şcolii Gimnaziale „Octavian Voicu”

Zilele Şcolii Gimnaziale
„Octavian Voicu” – Bacău

30–31 mai 2013

Cunoaşterea valorilor spirituale româneşti – regionale şi naţionale, europene şi transeuropene – reprezintă „pâinea noastră cea de toate zilele” atât pentru maeştri, cât şi pentru discipoli. Trăind sub „cerul” acestui adevăr, am lansat, în 2004, proiectul cultural „Lecţia de poezie”. Parteneri ne-au fost profesori universitari, profesori de liceu şi de gimnaziu, studenţi şi elevi, poeţi, prozatori şi critici literari. Şcoala băcăuană „Octavian Voicu” a devenit acel norocos spaţiu în care ideile şi frumosul au „pipăit” pure înălţimi culturale. Cele zece lansări de carte ale lui Ştefan Dincescu, concursurile de creaţie judeţene şi cele naţionale, revistele literare „13 Plus”, „Plumb”, „Syrinx”, „Anteu” şi „Athanor”, Asociaţia Culturală Pro Basarabia şi Bucovina, Uniunea Scriitorilor din România i-au strâns în jurul unui „izvor” pe cei ce sunt şi vor fi obsedaţi de esenţa versului: „Un singur gând ne arde: să dăm de ceva nou” (Charles Baudelaire). Proiectul interdisciplinar „ARTĂ ŞI ŞTIINŢĂ ÎN REGIMURILE TOTALITARE” a preluat ceea ce s-a făcut şi temeinic, şi bine până în prezent, prin „Lecţia de poezie”, propunându-şi să aducă pe „scenă” şi alţi „actori” români, trăitori fiind pe ambele maluri ale Prutului, în Europa, dar şi dincolo de zările ei, remarcabile personalităţi ale diasporei culturale româneşti. Arta de „sertar”, arta „spaţiului concentraţionar”, arta „fiilor pribegi”, devenind obiectul activităţilor prezente şi viitoare incluse în proiect, reprezintă – în primul rând – o formă de respingere a „revoluţiei culturale”, pe care au promovat-o regimurile totalitare prin propagandă agresivă, dar şi prin sancţionarea permanentă a inobedienţei, prin urmare creatori, a căror libertate de gândire şi de exprimare a fost adânc marcată de abuzurile autocraţilor, trecând de la ostracizare la limita extremă: închisoarea, expatrierea sau moartea, vin – din arta românească şi din cea universală – să completeze galeria spiritelor exemplare, care fascinează şi în ipostaza lor de indeniabile modele umane.

ŞTEFAN DINCESCU

„OCTAVIAN VOICU: DAR EU VĂ SPUN!“

OCTAVIAN VOICU (1940 – 2005)

Constantin Puşcuţă, cel ce s-a născut la 28 octombrie

1940 în satul Viforeni, din judeţul Bacău, a devenit,

din 1966, prin pseudonim literar, Octavian Voicu.

Om al cetăţii şi om al cărţii, având o singură profesie,

de rob al poeziei, Octavian Voicu înseninează spaţiul

cultural băcăuan prin volumele sale.
1. Ce întemeiază privighetoarea (1973)

2. Viaţa pe rod (1975)
3. Cât eşti lumină (1979)

4. Cartea locului (1986)
5. Eu sunt, tu eşti, El Este! (1998)
6. Pagini alese (2000)
7. Cartea lui Copil Împărat (2002)
8. Cartea privirii (2003)

La Viforeni, pe Coasta Viilor, s-a întors, din ianuarie

2005, Constantin Puşcuţă, fiindcă El, Octavian Voicu,

rătăceşte – cu Privighetorile Sale – prin împărăţia

verbului poetic românesc.

OCTAVIAN VOICU, PRIVEGHI AM FOST

„Ce întemeiază privighetoarea..., Poetul...? Nu mai mult
decât Cântecul! Spunerea despre existenţă şi întru existenţă.
Rugăciunea, legătura noastră cu Dumnezeu.
Dezmărginirea şi sinergia, asumarea Jocului Secund!
Rămâne ce întemeiază poeţii sau, «ceea ce dăinuie, întemeiază
Poeţii» – spune Hölderlin. Iată, sunt treizeci de ani de la apariţia
acestui volum şi cred în continuare în această artă poetică –
Poetul este cel de pe buzele căruia cuvântul întemeiază!
Umilinţă absolută, smerenie, nu orgoliu:
a da sens superior prin Cântec fiinţei care suntem!”

OCTAVIAN VOICU

Din „VIOREL SAVIN,

Creatori din Moldova de Mijloc” (2005)

OCTAVIAN VOICU, POEMUL-RUGĂCIUNE

„Cred în poemul-rugăciune. Într-o asemenea rostire, se adună
toată «deofiinţa» noastră, a Omului. Cred, împreună cu alţi poeţi,
că orice poet autentic este rugăciune, întrezărire de absolut,
rostire maximă. Limbajul poetic este numirea fiinţei noastre!
Cuvintele sunt mari, dar mă locuieşte această propensiune,
acest dor. Scriem un poem neîntrerupt. Nu mă interesează
să scriu metafore, cuvinte sărace, înstrăinate, figuri de vorbire
în sine. Chiar dacă ele sunt, mai mult sau mai puţin, ingenioase.
Când ne rugăm lui Dumnezeu, toate limbile sunt universale,

de «circulaţie» cosmică! În această «întemeiere» nu sunt

limbi mari, mijlocii, mici!”

OCTAVIAN VOICU

Din „VIOREL SAVIN,

Creatori din Moldova de Mijloc” (2005)

OCTAVIAN VOICU, SUNTEM O IVIRE ÎN LUME

„Suntem o ivire în lume, înmulţim, generaţie după generaţie,
rugăciunea pentru neamul din care suntem. Poate am căpătat

o anumită îndrăzneală în discursul meu de a fi solidari,
de a fi memorie cuprinzătoare, neadormire, de a deosebi
binele de rău, de a căuta timpul potrivit cu descoperirea
unuia către altul, de a nu privi ca neînsemnat pe semenul meu.
Iubirea aproapelui nu înseamnă lipsa de judecată de valoare,
ba, judecata ce mi-o fac, mi-o fac prin el! Dar încă o dată,
mă rog lui Dumnezeu să am darul de a învăţa de la semeni,
de la cei în mijlocul cărora trăiesc.”

OCTAVIAN VOICU

Din „VIOREL SAVIN,

Creatori din Moldova de Mijloc” (2005)

OCTAVIAN VOICU, SĂ FIU CU SEMENII MEI

„Mărturisirea Fiinţei! Programul şi scopul?

Să fiu cu semenii mei şi cu cei care au fost şi cu cei
care vor fi o bună lumină. O îmbunătăţire. O visare cu ochii
deschişi. O desluşire. Cosmosul s-a „ordonat” după Cântecul
divin – să căpătăm şi noi oamenii, asemănare – fiind suflet deplin.

Întunericul nu este lumină neagră, ci lipsă de Lumină,

tot aşa păcatul – lipsa ascultării; moartea – lipsa vieţii;

tăcerea – lipsa cuvântului; urâtul – lipsa frumosului!

Eu sunt un idealist – din Om nu se poate şterge chipul

Cuvântului! Şi poetic locuieşte, există, omul – a spus

acelaşi Hölderlin. Dar poate mai adevărat ar fi că nu eu

am scris cărţile, multe, puţine, câte sunt,

ci ele m-au scris pe mine!”

OCTAVIAN VOICU

Din „VIOREL SAVIN,

Creatori din Moldova de Mijloc” (2005)

COLEGIUL HENRI COANDĂ

ADRIANA VRABIE, ŞTEFAN DINCESCU

DUMITRU BRĂNEANU, NICOLAE MIHAI,
ŞTEFAN OLTEANU

ADRIANA VRABIE, ŞTEFAN DINCESCU

ELEVI AI ŞCOLII OCTAVIAN VOICU

COLEGIUL N. V.-KARPEN

COLEGIUL N. V.-KARPEN

COLEGIUL HENRI COANDĂ

COLEGIUL HENRI COANDĂ

PĂRINŢI

Tot mai singuri, tot mai vechi.

Şi vorbesc atât de tare încât

Stârnesc păsările din curte.

Vorbesc de toate, fără înconjur.

Îi aud cum spun:

De ce băiatul nostru n-o fi dormind noaptea?

Parcă ne-ar avea el acum pe noi copii!

Tot mai singuri, tot mai vechi

Tac şi se privesc

Ca şi cum s-ar vedea după o mie de ani.

OCTAVIAN VOICU

AMINTIRE

Stă sub umbrar şi mereu tropăie

Alungând muştele rele de vară,

Căluţul alb ca de vis.

De peste gard un copil i se joacă

În ureche cu o păpădie.

Trec şi tot acest poem mă urmăreşte

Cum m-aş întâlni cu copilăria

Şi s-ar lua după mine

Să mergem într-o altă vară, uitată,

Acolo la Viforeni.

Trec...

OCTAVIAN VOICU

DE TINE SĂ SE SPUNĂ

Cu faţa ta arzând treci înainte,

Topeşte porţi şi surpă, fă cărare.

Să ia lumină din lumină fiecare

Şi gura să se-nvrednicească de cuvinte.

S-adăpostească-n palma ta gângănii,

Găsească toate rost sub straşini largi,

De tine să se spună: i-au fost dragi

Aceste locuri, le trecea zburând pe sănii…

OCTAVIAN VOICU

SCRIE DESPRE IUBIRE

Scrie despre iubire strigă în gura mare

pune mâna pe inimă

tu care ai cuvânt

nu peste mult Domnul va veni pe pământ

să ne întrebe de darul ce ni L-a lăsat

de Legea cea dreaptă

şi de toate câte cu ea sunt

scrie despre iubire nu pregeta

de iubire toată răutatea se teme

spune tuturor aceastea cu vreme şi fără vreme

eşti cel cărui s-a dat cuvântul spre a-l întrupa

OCTAVIAN VOICU

ŞI-AM SCRIS

Şi-am scris la urma veacurilor, iată,

eu cel mai mic întru cei mici diată;

se cumpăneşte timpul cu netimpul,

roata de spini cu de lumină nimbul,

eternitatea veche cu cea nouă,

grădina cu părinţi c-un strop de rouă,

surorile ce-s Viaţa şi cu Moartea

se înţeleg şi paşnice-şi fac partea;

se uită Fiul peste tot Pământul,

ne mântuiască El din veac Cuvântul.

OCTAVIAN VOICU

ELEGIE LA PASĂREA EMANUELLE

Nu te mai presimte nimeni, Înălţimea Ta,

de parcă aripile tale nici n-au existat;

nu te mai aşteaptă nimeni, nu te mai invocă,

de parcă n-ai fi trecut niciodată pe-aici.

Copiii s-au vindecat: nu mai înalţă zmee;

cerul s-a vindecat: nu mai primeşte hârtii colorate;

pădurea se usucă văzând cu ochii – până şi aerul

atârnă ca o draperie de zdrenţe, Înălţimea Ta.

Ceilalţi mă-ntreabă, aşa, într-o doară, cum mă simt,

dacă plec, dacă nu vreau ceva, dacă rămân încă;

ceilalţi sunt siguri de ei, adică sunt chiar ceilalţi –

Tu ce mai faci, Înălţimea Ta? Ce mai aştepţi?

Într-o seară, mi s-a părut că te-aud venind,

am ieşit în curte, am făcut ochii roată:

ştii bine – nu erai tu; nici măcar nu era vorba de tine.

DORIN TUDORAN

DUSUL

A plecat fără să mai verifice

Dacă a închis gazul

Şi dacă a strâns robinetele de apă.

Nu s-a mai întors de la poartă,

Că-l strâng pantofii cei noi

Şi să-i ia tot pe cei vechi,

Ori c-a uitat ceva.

Acum n-a uitat nimic.

A trecut pe lângă câine,

Fără să stea de vorbă cu el,

Iar acesta s-a mirat, apoi s-a liniştit:

«Înseamnă că nu se duce prea departe,

Vine îndată».

MARIN SORESCU

ELEVI AI ŞCOLII OCTAVIAN VOICU

POEM

E septembrie şi mă duc să-l aflu

Pe domnul Bacovia prin grădinile oraşului,

Trebuie să fie pe acolo preumblându-se,

Căutând un vers –

Sau deja murmurând unul –

,,Sunt clipe când toate le am...”

E septembrie! Notează că eşti fericit...

Că lumina ce ţi s-a dat, strigătul,

Pentru drumul înapoi, înainte, au fost adevărate.

Notează: prima vamă bună de frunze a fost

Luată, aseară, de un vârtej puternic.

Şi nu numai atât,

Istoria contemporană

Se scrie, o scrii, şi chiar mai mult,

Cu propria ta mână,

Fii mulţumit!...

OCTAVIAN VOICU

CÂND VA FI

Când va fi să trec la vămi,

Doamne, lasă-mă cu flori,

multe-n păr şi-n braţe multe,

Şi multe la subţiori.

Vreau cu ele să corup

Pe oculte îngere —

Să-mi asculte-o plângere

Ce-mpotriva nimănui

O aveam de mult s-o spui.

Cînd va fi să trec la vămi,

Doamne, lasă-mă cu iarbă,

Din poiana de desculţ

Sunt un prunc, deşi am barbă –

Căci va trebui să-mi pun

Aşternut pe pietre reci,

Doamne, nu-i uşor să-ţi faci,

Aşternut pe sub poteci.

OCTAVIAN VOICU

DOAMNE, PRIN ÎMPĂRĂŢIE

Doamne, prin împărăţie,

una mie, una Ţie,

prinde mărul auriu

cât nu-i veacul prea târziu;

cine trece şi priveşte

cuvintele nu găseşte

şi ne tace îngereşte.

Doamne, prin împărăţie,

fluturi prind cu-o pălărie,

unul mie, unul Ţie,

parcă-i anul o mie;

de departele e aproape

şi călătorind pe ape

una mie, una Ţie,

nimeni ştie, nimeni ştie,

iată că-i şi-a doua mie.

OCTAVIAN VOICU

CINEVA

Vino la căpătâiul bolnavului, soare,

Mângâie-i obrazul

Cu raza ta de rădăcină a vieţii.

Cerule, bântuit de atâta energie cosmică

De la mii şi mii de sori şi stele,

Energie atât de miraculoasă,

Ţi-am cerut o fărâmă,

Te-am implorat în genunchi,

Dacă nu mi-ai dat

Păstreaz-o pentru tine

Şi să ţi-o bagi în ochi.

Strângeţi-vă în jurul meu, prieteni,

Vino, Doamne, şi Tu şi plânge-mi de milă.

O să-mi facă bine hohotul vostru,

Aduce a viaţă.

Cineva taie cu o foarfecă

Drumurile mele,

Le peticeşte în batjocură

Şi le aruncă la câini.

MARIN SORESCU

DE CÂND

De când printre voi am venit

vorbele cui le-am rostit?

O, de-ar fi fost ale mele

nu le-aş fi spus;

le-aş fi ţinut

pe toate ascunse

în cugetul meu ca nişte

lucruri de preţ,

nici sorei tăinuitoare,

nici fratelui drept

nu le-aş fi dat

să le ţină la piept;

pe mări de-ar fi fost

să-mi caut pieirea,

pe mări împreună cu ele

aş fi pierit;

în foc de-ar fi fost

să mă mistui,

în foc împreună cu ele

m-aş fi lăsat mistuit,

împreună cu ele

în ceasul temut

al morţii la cer m-aş fi întors

bogat, cum am fost, şi tăcut.

MIRCEA CIOBANU

ADRIANA VRABIE, DUMITRU BRĂNEANU,

NICOLAE MIHAI, ŞTEFAN OLTEANU

ŞTEFAN DINCESCU

ELEVI AI ŞCOLII OCTAVIAN VOICU

POVESTE

Toate se uită ca şi cum nu ar fi fost,

tu, eşti cel de după un milion de ani, care treci,

alte albii s-au făcut poteci,

altor fiinţe pământu-i de adăpost.

Peste fântâna în care te apleci

un alt chip s-a căutat, s-a răsădit,

tu însuţi ai uitat de unde te-ai ivit

şi încotro urmează să pleci.

Pune deoparte steaua pentru o altă cale,

se anunţă mutări, se sting planete.

Turma care urcă acum din vale

este pierdută de-un fluier şi de-un păstor.

Stă norul negru pe îndelete,

nu-i pajiştea noastră lângă un pururi izvor.

OCTAVIAN VOICU

DAR EU VĂ SPUN

Dar eu vă spun: e o părere că ştii

Pe de rost cum va arăta iarba

Din primăvara ce vine –

E o amăgire că înfrunzirea

Va fi cum a fost cea dintotdeauna.

Eu spun: miracolul există

Şi nimic nu a mai fost,

Şi totul e altceva.

Spun: sufletul poate îmbătrâni,

Ochiul şi urechea pot deveni nepricepute.

Pot minţi, pot să se sature de viaţă.

Spun: minunile se întâmplă.

Frunza pe care o veţi vedea

Va fi altă frunză,

Firul pe care îl veţi vedea

Va fi alt fir,

Steaua deasupra altă stea.

Tu, din colţul tăcerii, eşti prea devreme

Ieşit din această vale,

De nu auzi cântările, rodirile,

De ochiul tău nu vede pe ceruri

Primeniri...

OCTAVIAN VOICU

AUD PRIN VIS

Aud prin vis cocoarele, aud ţărmul

Izbit de sloiuri -

Sunt un mugure uriaş

Pe copacul luminii.

Doamnă, ce semne sunt acestea:

La răsărit şi la apus

La miazăzi şi miazănoapte

Bat aripi;

Iese abur din câmpia vânătă.

Să fie primăvară, atât de timpurie...

Au grăbit-o cuvintele mele,

Inima mea îndrăgostită.

Sunt un vestitor bun?

Gura mea poate potrivi minuni!?

OCTAVIAN VOICU

POEM DE SEARĂ

Pune aceste frunze între cărţile acelea

şi ele îngălbenite

pune-le cu mâna ta blând

cum ai umbla cu o foarte îndepărtată lumină

acum ajunsă în palmele tale

o uitată urmă a trimisului de seară

aduni în pace o lacrimă

dar chipul fecioarelor este voia cea bună

acasă doarme oşteanul

peste timpi poate toate durerile

uşor să pui această frunză

la rana care se vindecă prin vis

uşor să şi duci lumina

celui ce te-a strigat din noapte

ca pe un fiu

ca un măr pământul

şi umbra lui pe foile unei cărţi de poezii

murmură acest vers

OCTAVIAN VOICU

UN NOR STRĂIN

Un nor străin pe steaua ta de-acasă

lumina despicând ţărâna

şi un cuvânt umbla din nou pe ape

şi semnul se trăgea din Carte

ci auzind cum cosmosul respiră

melodios închipuind o liră

lucra temeiul tuturor să şadă

lumina peste el tornadă

era la veacul ca un fir de praf

ce-l scutură-un copil dintr-un canaf

şi-aripa unui flutur îl tresare

făcând din el o insulă în mare

se însera şi Fiul şi cu Duhul

mergeau la Tatăl înroşind văzduhul

cum ai scăpa un picur pe-un mărgean

fantastic se-ntinzând peste ocean

mai preste ţărm de la genune

de dimineaţă stăm minune!

OCTAVIAN VOICU

VÂNTUL AHAB

Am fost poet în vremea lui Ahab.

Vântul trecea pe deasupra,

îmbătrânind tot mai puţine cuvinte spuneam.

Stam între dune, scriam pe nisip

doar pentru vânt, pentru limba şi rariţa lui

neştiutoare de semne.

Vântul Ahab se numea.

Stam între dune, la poarta cetăţii.

Ziua-n amiaza cea mare

pe ziduri dansa o femeie –

eşarfa-ntre pulpele ei

flutura, flutura ca un şarpe plăpând.

Ce s-a-ntâmplat mai apoi,

domnule, nu mai ţin minte.

Somnul m-a-nvins chiar acolo sub ziduri,

nu mai ţin minte nimic.

Ştiu că e frig şi c-am fost,

sub Ahab, vinovat de trufie.

De mânia lui, ah, n-am cântat,

de tristeţea lui n-am scris o vorbă.

Domnule, cum se numea

dansatoarea cu pulpe de aramă

dacă vântul Ahab se numea?

Dacă pe ziduri femeia-nteţea răsuflarea

mulţimii? Ce scrie în cărţile vechi?

MIRCEA CIOBANU

ADRIANA VRABIE, DUMITRU BRĂNEANU,

NICOLAE MIHAI

DUMITRU BRĂNEANU,

NICOLAE MIHAI, ŞTEFAN OLTEANU

ADRIANA VRABIE, ŞTEFAN DINCESCU, NICOLAE MIHAI,

DUMITRU BRĂNEANU, ŞTEFAN OLTEANU

ADRIANA VRABIE, ŞTEFAN DINCESCU, NICOLAE MIHAI,

DUMITRU BRĂNEANU, ŞTEFAN OLTEANU

ADRIANA VRABIE, ŞTEFAN DINCESCU, NICOLAE MIHAI,

DUMITRU BRĂNEANU, ŞTEFAN OLTEANU

ADRIANA VRABIE, ŞTEFAN DINCESCU, NICOLAE MIHAI,

DUMITRU BRĂNEANU, ŞTEFAN OLTEANU

TAINA SĂRBĂTOARE RARĂ

Şi poezia are duminicile ei

când devine rugăciune

nu se mai lasă scrisă pe genunchi

bătută la maşină

ci numai şoptită acolo în tăcere

lângă zidul vechi

pe care lipite în zugrăveală

chipuri neştiute aşteaptă

tu care nu ştii cum se numesc acele cuvinte

cu care te mângâi şi le şi uiţi până acasă

poate eşti chiar sacra rostire

cum Domnul a zis aşa să se facă

şi va fi umbra ta o pânză rară

prin care stelele scapără ninse cu uitare

OCTAVIAN VOICU

MARE DE NETRECUT

Mâinile mamei adunând boabe

Pe sub butuci de vie –

Acum, în toamnă! Mâinile ei

Văi şi urme – crengi puternice.

Prin ani, carte de citit o viaţă…

Mâinile mamei alegându-mi un măr

Domnesc, rotunjindu-mi faţa.

Cum altădată, în copilărie,

Îmi atingea obrazul – pregătindu-mă

De drum.

Mâinile ei de pus deasupra rănilor lumii!

Mâinile ei aspre, dulci. Sărut prelung

Pentru un fiu şi cuvintele ei,

Care nu se pot lua în deşert,

Pentru că sunt atât de puţine

Şi-abia de ţi-ar ajunge să spui:

Lacrima aceasta de la mine la tine –

Mare de netrecut…

OCTAVIAN VOICU

PRIVEGHI AM FOST

Cuvintele ce vin, izvor să se facă

alături, dulce izvor;

lângă ele, lângă ele

voi trebui mereu găsit;

nu mai am nici un zbor;

de-acum eu cu mine

spornic învăţând de la copii,

de la trecători, de la dobitoace,

de-acum eu pe mine strigându-mă

tu, celălalt, vino-ncoace;

de-acum eu cu mine

zidindu-mă lângă drum;

toţi, care treceţi, învăţaţi-mă:

sunt scorbură neştiutoare,

orbire de fum.

Priveghi am fost şi m-am făcut poveste;

eu am spus mereu de drumul

celui ce se duce;

o, târziu pricep, târziu,

că sunt neştiutorul;

pentru mine toate drumurile sunt răscruce.

OCTAVIAN VOICU

COASTA VIILOR

Culeg târziu din boabele uitate

pe Coasta Viilor cu morţi

şi ei târzii la cine ştie care porţi.

Îi spală, Doamne, de păcate!

Culeg târziu şi-i dulce rodul, sorţi

nu pun, le ţină vremea măsurate

pe câte nu le aflu, scuturate

luminile ce-ai vrea să le mai porţi!

Din depărtare corn şi pentru mine?

Sau o părere? Veacul se încheie;

fântânile prea pline să le beie

de nicăieri vreo turmă nu mai vine…

Pe-o margine de noapte tai cărare.

Te zboară gândul ca pe-o arătare!

OCTAVIAN VOICU

VERSET VI

Bat clopotele toate

să te cheme la rugăciune,

intră sufletul tău în minune,

Doamne, de la miresme nu-L mai scoate,

nu-L mai scoate de la lumina ca mierea,

lasă-L să-şi ia de-acolo puterea,

să-şi ia cuvântul, să-şi ia poezia

şi uşor să umble ca păpădia

şi ca un fluture

şi nimic să-l scuture.

Ascultă cum clopotele bat

şi te cheamă la împărat!

OCTAVIAN VOICU

DE VREME CE TOATE

Am găsit că apa acestui loc este limpede

Şi vânturile blânde,

Am aflat un loc bun

Sub un crug pe care-l voi stăpâni –

Spune cel ce întemeiază.

Şi de vreme ce toate sunt prielnice

Aici vreau să mă înalţ.

Vreau să fiu fruct al acestui loc

Şi mormânt bogat.

Izvorul va creşte în preajma mea

Şi copacul grădinii va înflori –

Cei ce vor veni şi din stele

Mă vor afla aici –

Numai cel ce a stat pe un loc ştie

Al cui este şi care-i obiceiul.

OCTAVIAN VOICU

OBICEI

Acolo, pe deal, la Viforeni

acum se fac dezgropări de oameni vechi

şi vin peste oasele părăduite se toarnă

şi cuvinte de iertare se spun;

acolo, pe deal, la Viforeni

în bisericuţa de lemn

se petrece toată lacrima mamei,

se adună toată amintirea.

Acolo eşti cu rădăcina, trup al meu,

acolo-i bunicul, bunica,

acolo-i pasărea, care toată primăvara

găseşte liniştea liniştii

ca să-şi scoată puii.

La deal s-au dus toţi,

la deal s-au dus toţi

şi nici unul nu s-a lăsat la vale,

şi nici unul nu sa lăsat la vale

cum atât de uşor i-ar fi fost,

cum atât de uşor le-ar fi fost

dumnealui, dumnealor, dumisale…

OCTAVIAN VOICU

ELEVI AI ŞCOLII OCTAVIAN VOICU

ADRIANA VRABIE, ŞTEFAN DINCESCU, NICOLAE MIHAI,

DUMITRU BRĂNEANU, ŞTEFAN OLTEANU

ADRIANA VRABIE, ŞTEFAN DINCESCU, NICOLAE MIHAI,

DUMITRU BRĂNEANU, ŞTEFAN OLTEANU

ELEVI AI ŞCOLII OCTAVIAN VOICU

ÎNTOARCEREA NESTRĂMUTATEI POEZII

O, frumoasă, puternică şi dulce poezie,
singurul meu belşug, la urma urmei,
care întotdeauna se-ntoarce!
Cum mă vei părăsi oare, cum am putut, odată,
să cuget, orb, că mă vei părăsi?

Tu eşti ceea ce mi-a rămas, ceea ce am avut,
fără să-mi dau seama, de când am răzbit la lumină.
Credincioasă la bine, credincioasă la greu,
cu mâna ta în vreme de pace,
cu mâna ta în vuietul trist
al sângelui şi al războiului.

Eu dormeam pe frunze, eu eram cel ce zburda
pe nisipurile verzi ale fluviilor,
în vârtejul moriştilor din turnuri zburând
cu sania prin zăpezile lunii.
Dar erau nevăzutele tale aripi,
era suflarea lor gingaşă care mă purta.

Cine, cu ochii tăi, a pipăit culorile,

cine pe culmi a molipsit văzduhul,

şi cine, în toiul dragostei, a pus în săgeata lui

un murmur de izvoare şi hulubi?

Apoi, groaza, viaţa de spaimă,

tinereţea arzând în sacrificiu.

Ce-ar fi fost fără tine ecoul, biata lui moarte,

fără nimbul neaşteptat de fulgere

cu care-l încununi şi-l luminezi?

O, soră întru adevăr, tovarăşă;

cu mine, surghiunită,

cu mine, cel lovit şi lăudat,

cu mine, prigonitul;

în şovăire: tare, singură,

în hotărâre: voioasă, însufleţitoare,

bună în ura cuvenită, bună

şi chiar fericită în melancolie!

Ce n-aş nădăjdui de la tine din ceea ce-mi lipseşte,

ce bucurie sau nelinişte? Spune-mi,

ce n-aş avea de primit de la tine care să nu fie

spre a mă mântui, înălţa, întări?

Mă vor ucide, poate, şi tu vei fi viaţa mea,

voi trăi mai mult ca niciodată,

şi tu nu-mi vei fi moartea.

Pentru că prin tine eu am fost, sunt, muzică,

ritm iute, cadenţă domoală, adiere

a trestiilor, cuvânt al mării, cântec

al greierilor simpli, populari.

Pentru că, prin tine, sunt tu, şi numai prin tine voi fi

ceea ce ai fost şi vei fi de-a pururi în timp.

RAFAEL ALBERTI

TUŞIŢI

La cele mai bune replici ale mele

Ai tuşit,

Scorpie bătrână.

Ele erau cheia întregului spectacol,

Le pregăteam în febră

Ani în şir,

Oamenii m-aşteptau cu respiraţia tăiată,

Efectul trebuia să fie formidabil,

Dar pe tine tocmai atunci

Te îneca tuşea,

Scorpie bătrână.

Dacă se-ntâmpla

Să lipseşti odată, începea să tuşească

Scaunul pe care stătuseşi.

Acum ai molipsit

Toată sala,

Piesa se petrece de la un cap la altul

Într-o tuse măgărească...

Tuşiţi,

Răguşit, piţigăiat, dogit,

Cu pauze, în accese, uscat, pistruiat,

Ca la vocalize, ca la doctor,

Tuşiţi!

Credeţi că spun rolul pentru voi,

Ochii mei par că se uită la voi,

Când, de fapt, eu privesc peste capetele voastre

Becul roşu din fundul sălii.

Pentru el vorbesc,

Lui îi spun sufletul meu învăţat în nopţi de insomnie,

Becului roşu care arată locul pe unde, la sfârşit,

Voi trebuie să evacuaţi sala,

Scorpii bătrâne.

MARIN SORESCU

NU VĂ RUŞINAŢI

Nu vă ruşinaţi de lacrimi

nu vă ruşinaţi de lacrimi tineri poeţi.

Luna şi noaptea înstelată

dragostea curată şi ciripitul păsărelelor

să vă încânte.

Să nu vă fie teamă că zburaţi

stelele că le atingeţi

comparaţi ochii cu stelele.

Să vă mişte ghioceii

fluturaşii galbeni

răsăritul şi apusul soarelui.

Daţi boabe porumbeilor blânzi

cu zâmbetul pe buze observaţi

câinii florile rinocerii şi locomotivele.

Vorbiţi despre idealuri

declamaţi ode ale tinereţii

să aveţi încredere în pietonii străini.

Cu naivitate să credeţi în frumos

cu sentimente nobile să credeţi în om.

Nu vă ruşinaţi de lacrimi

nu vă ruşinaţi de lacrimi tineri poeţi.

TADEUSZ RÓŻEWICZ

ELEVI AI ŞCOLII OCTAVIAN VOICU

DANS LUCID

Lui Octavian Voicu

Fiinţa cea de aer mai era

la căpătâi iubindu-mă să moară
şi tulbure prin mine alerga
o apă vie gata să mă doară.

Retrasă zarea din mormânt
crescuse iar cu rădăcini în ceruri,
apoi trecu prin umbra mea un vânt,
să-mi toarne-n sânge parfumate săruri.

VASILE GEORGE PUIU

ARBORE DE SUFLET

Lui Octavian Voicu

Fi-voi arbore pe creastă

cu rădăcini uscate, întoarse la vedere.
Întreb şi eu, ce-i viaţa asta oare
când Cel de Sus ţi-o dă,
dar tot El ţi-o şi cere?

Şi singur sunt, sărac în toate cele,
doar vântul îmi tot rupe uitarea
şi nesomnul
când sângele adastă acoperit de frunze.
În cimitirul trist al sufletului meu
un arbore suspină acolo sus, pe creastă,
lângă Dumnezeu!

NICOLAE MIHAI

AMINTIREA POETULUI

Zvelt, înteţind sub asfalt o furtună

de sunete, vesel şi-n grabă trecea

ca ploaia cu fluiere lungi, cu profilul

abia şlefuit de idei.

Ochi pe sub fixe pleoape poroase,

cum numai Sibiul deschide, citeau

în zodia lui, lăcrimau lângă Peştii

cu gurile pline de mâl.

O, însă ce este trecerea unui

poet, dacă nu sfâşiere şi vis

cu care suav-înnoptatele Genii

îşi satură gravele corzi?

Tare gelos e adâncul pe tot ce-a

cuprins întru sine; şi numai când, jos,

o mare iubire-şi asumă tăcerea,

se naşte un cântec aici.

Noi, oare noi fără gingaşul sprijin

al celui răpit, am mai fi cântăreţi?

Muţenia lui ne-nfloreşte pe limbă;

grăind, îi rămânem datori.

Iată – el trece, şi-asfaltul începe

sub tălpile noastre să cânte, uimit,

şi astfel noi înşine, credem, când preajma

ne judecă totuşi poeţi.

ŞTEFAN AUG. DOINAŞ

POEZIA

Ea se hrăneşte din privirile fixe

ca să poată exista,

şi, când ochii se-nchid, se adapă

din întunericul eliberat de polii

asurzitori ai timpanelor.

Astfel trăieşte tot timpul,

deşi, uneori, se lasă să fie

visată în somn,

hrănindu-se numai cu legănarea

ciorchinilor de ochi

atârnând de nori.

Ea are articulaţii de paianjen

când alunecă-n tăcere pe suprafaţa sunetelor

şi se ridică la stele,

cu sine împreunându-se

ca să poată cădea înapoi, spre pământ.

Cu pavilioanele-albastre încordate,

numai viitorul o aşteaptă

să-i intre-n auz,

şi ea stă acolo, o viaţă, hrănindu-se

cu muzica sferelor. Apoi

se-ntoarce deasupra noastră,

spunându-se pe sine, în cuvinte.

NICHITA STĂNESCU

POETUL CA ŞI SOLDATUL

Poetul ca şi soldatul

nu are viaţa personală.

Viaţa lui personală este praf

şi pulbere.

El ridică în cleştii circumvoluţiunilor lui

sentimentele furnicii

şi le apropie, le apropie de ochi

până când le face una cu propriul său ochi.

El îşi pune urechea pe burta câinelui flămând

şi îi miroase cu nasul lui botul întredeschis

până când nasul lui şi botul câinelui

sunt totuna.

Pe căldurile groaznice

el îşi face vânt cu aripile păsărilor

pe care tot el le sperie ca să le facă să zboare.

Să nu-l credeţi pe poet când plânge.

Niciodată lacrima lui nu e lacrima lui.

El a stors lucrurile de lacrimi.

El plânge cu lacrima lucrurilor.

Poetul e ca şi timpul.

Mai repede sau mai încet,

mai mincinos sau mai adevărat.

Feriţi-vă să-i spuneţi ceva poetului.

Mai ales feriţi-vă să-i spuneţi un lucru adevărat.

Dar şi mai şi, feriţi-vă să-i spuneţi un lucru simţit.

Imediat el o să spună că el l-a zis,

şi o să-l spună într-aşa fel încât şi voi

o să ziceţi că într-adevăr

el l-a zis.

Dar mai ales vă conjur,

nu puneţi mâna pe poet!

Nu, nu puneţi niciodată mâna pe poet!

... Decât numai atunci când mâna voastră

este subţire ca raza

şi numai aşa mâna voastră ar putea

să treacă prin el.

Altfel ea nu va trece prin el,

şi degetele voastre vor rămâne pe el,

şi tot el va fi acela care se va lăuda

că are mai multe degete decât voi.

Şi voi veţi fi obligaţi să spuneţi că da,

că într-adevăr el are mai multe degete...

Dar e mai bine, dacă-mi daţi crezare,

cel mai bine ar fi să nu puneţi

niciodată mâna pe poet.

...Şi nici nu merită să puneţi mâna pe el.

Poetul ca şi soldatul

nu are viaţă personală.

NICHITA STĂNESCU

Editura Amphion

duminică, 2 iunie 2013

Zilele Şcolii Gimnaziale „Octavian Voicu” – Bacău (mai 2013)

dumnealui, dumnealor, dumisale…

Translate

Faceți căutări pe acest blog