 |
| Eugen Grebenicov şi Ştefan Dincescu |
 |
| Vasile George Puiu |
 |
Nicolae Dabija, Ştefan Dincescu, Adrian Jicu şi Victor Munteanu
(de la stânga la dreapta) |
 |
Ştefan Dincescu, Nicolae Dabija şi Victor Munteanu
(de la stânga la dreapta) |
 |
| Ştefan Dincescu |
 |
| Ştefan Dincescu |
NICOLAE DABIJA
„ŞI-S NUMAI BUN DE PUS PE CRUCEA
POEMULUI DESĂVÂRŞIT’’
Fiu al Cristinei Dabija şi al lui Trofim Ciobanu, nepot al lui Serafim Dabija, arhimandritul, cel ce fusese trimis în Gulag în 1947, scriitorul Nicolae Dabija, moldavul Orfeu născut în 1948, în Codreni (Lăpuşna), redactor-şef al revistei Literatura şi Arta, preşedinte al Forului Democrat al Românilor din Moldova, protector, prin bocet mânios, al cetăţilor şi al mănăstirilor Ţării, devenite closete ale străinilor (,,Doamne Ştefan, zi, cu ce-am greşit?! / La Cetatea Albă, unde-ai sângerat odată, / schitul cel de tine ctitorit / astăzi e pentru turişti privată. // De aceea poate ni s-a întâmplat / că sfârşitul lumii se amână / şi-ncă nici un várvar fulgerat / n-a căzut cu pantalonii-n mână. // Mă cuprinde, mută, disperarea / şi pe ţărmul mării plâng ca prostul: / «Daţi mai la o parte umblătoarea…/ De ce-aţi pus-o chiar în capul nostru?!» // Şi un ghid cu ochi-tăiş de coasă /cu dispreţ mă fulgeră pe mine: / «Ordine să-ţi faci la tine-acasă, / că, străinule, aicea are cine!» [...] Aştept Marea Neagră să îngheţe, / să asediez castelul muribund: / să-i fur schitul, palid de tristeţe, / şi-ntr-o lacrimă ferită să-l ascund! // Să nu-l mai găsească nici o cutră / când dori-va să se ducă-afară, / schitul cel cu sfinţi ce se mai uită / cu ochii scoşi de mucuri de ţigară.” – „Schit la Cetatea Albă”, vol. Aripă sub cămaşă), fervent ambasador al lui Mihai Eminescu, sângerând în măduva Limbii, Limba Română, strivită sub „bocancii din Est”, trădată de „zdrenţe” ale neamului („Să-i ieşim, pe viscol, înainte / care cu o carte sau o floare: / paşii din omăt să i-i culegem / Şi să-i cerem în genunchi iertare. // Pentru că nu-l mai lăsăm să doarmă / Şi-l purtăm pe drumuri de un veac: / ba copiii mor în Bucovina, / ba se-aprinde grâul în Bugeac. // Iartă-ne, bădiţă, să îi spunem, / că ades – cum veacul e-n delir, / ai fost oaspete în casa Ta / Şi în ţara Ta un musafir. // [...] Şi-aş boci acum, dar n-am cuvinte: / cei care în cuie te-au bătut / nu străini au fost, sosiţi din lume, / tot dintre ai noştri te-au vândut. // Asta e durerea noastră mută / că visând să-şi numere arginţii / – câte-un Iuda, la un colţ de stradă, / vinde-şi şi poeţii şi părinţii.” – „Întoarcerea lui Eminescu”, vol. Dreptul la eroare), oştean al lui Ştefan, invocat să reînscăuneze „Lumina” în „Moşie” („Aşa îţi este datul, să n-ai somn / şi ţara să ne-o aperi totdeauna, / să nu ai pace, sfântul nostru DOMN, / cum cu Moldova eşti şi fi-vei una. // Te-aşteaptă calul, lângă scară, înşeuat / şi toţi plăieşii tăi de mai-nainte; / doar să îi chemi, sub steagu-nvâlvorat, / şi ei s-or ridica şi din morminte. // […] Vino, să-ţi dea iar codrul ascultare / şi timpul să se teamă de penduluri; / iar calul când ţi-o galopa pe zare – / să tremure sultanii-n Isanbuluri. // De soarta cestei ţări moldoveneşti / şi de bărbaţii ei bătuţi în cuie – / pe Daniil Sihastru să-l mai ispiteşti, / cel care purta fulgeru-n căţuie. // [...] Încalecă, te aşteptăm, mărite, / noi, călăraşii şi arcaşii tăi– / să mângâi aste dealuri obosite / şi holdele sărace de pe văi.” – „Ştefan cel Mare”, vol. Aripă sub cămaşă), acest Toma Alimoş al vremii noastre („Departe, frate, departe, / departe, însă nu foarte – / între viaţă şi-ntre moarte, / departe, frate, departe, // departe, însă nu foarte, / sub cer cu stele sparte, / treceam singur pe coline, / calul meu murea sub mine // şi eu mort în şaua lui: / cobor dealul parcă-l sui; / arşiţa mai mult mă-ngheaţă, / şi-i noapte de dimineaţă. // Iar în cer era devreme, / moartea mi-a zis: nu te teme. / Moartea mi-a zis: nu te teme, / că în cer încă-i devreme. // Luna când ieşea din râu, / ea-mi ţinea calul de frâu – / să pot trece-n ceea parte / departe, frate, departe…// Departe, însă nu foarte.” – „Baladă cu Toma Alimoş”, vol. Aripă sub cămaşă), acest ziditor şi jeluitor al Anei, El însuşi Ană, lumină sorbită de „monastire” („Ană, Ană, / soarele pe cer e-o rană. // Mănăstire / de iubire / vrui să-nalţ, spre pomenire. / Dar ce-nalţ ziua, cu fală, / peste noapte se sprăvală. // Ană, Ană, / lacrimă zidită-n strană. // Clopotele greu asud, / bat şi nu se mai aud. // Ană, Ană, / soare-ascuns într-o broboană. // Unde eşti? / Sub care piatră? / Să te pot zidi-nc-o dată. // Lumea asta / nu se ţine: / parcă nu-i clădită bine. / Se clatină-n vânt orfană, / Ană. // Ană, / picată din icoană. // ...Eu când văd că ea nu vine / prind să mă zidesc pe mine. / Cerul ţipă-ntre cupole: / – Maanole, Manoole!” – „Bocet pentru meşterul Manole”, vol. Aripă sub cămaşă), semnatarul „Testament”-ului, copiilor săi, nouă, drept moştenire, lăsându-ne „trandafirul”, adică Limba Română, Poezia, Viitorul Ţării („Copiii mei, îşi toarce steaua firul – / cu poezia nu aduni avere: / vă las ca moştenire trandafirul, / lumina lui de pace şi durere. // Şi spinii, ce văzduhurile ară: / să sângeraţi de ei, în veşnicii, / mireasma care-n orice primăvară– / deşteaptă şerpii îngropaţi de vii…// Mireasma să i-o smulgi e foarte greu, / nici nu i-o poţi căra cu coviltirul, / sau în bucăţi s-o-mparţi c-un ferăstrău: / vă las ca moştenire trandafirul. // Iar dacă-l veţi iubi cu-adevărat– / în veci n-o să vi-l poată răpi nime, / chiar de-i va smulge tufa vreun gealat, / un fir de rădăcină tot rămâne! // Mireasma lui scrie pe vânt poeme. / Dar când se încâlceşte-n rămi zefirul– / tufele scunde ard ca nişte steme! / Vă las ca moştenire trandafirul.” – „Testament”, vol. Zugravul anonim), Nicolae Dabija – ,,unul dintre reprezentanţii şaptezeciştilor, care promovează esteticul, maximalismul etic şi afirmarea identităţii naţionale’’(Dicţionarul general al literaturii române, Editura Univers Enciclopedic, p.549) – reprezintă efigia polivalenţei spiritului creator:
I. POEZIE (Ochiul al treilea, 1975; Apă neîncepută, 1980; Zugravul anonim, 1985; Aripă sub cămaşă, 1989; Mierla domesticită, 1992; Dreptul la eroare, 1993; Lacrima care vede, 1994; Cercul de cretă, 1998; Fotograful de fulgere, 1998; Cerul lăuntric, 1998; Între dragoste şi moarte, 1998; Poezia, bucuroasă tristeţe, 1998; Tăceri asurzitoare, 1999; Aşchii de stele, 2002; Doruri interzise, 2003; Fulger înrourat, 2005; Maraton printre gloanţe, 2008; 101 poeme, 2009);
II. ESEURI (Pe urmele lui Orfeu, 1983; Domnia lui Ştefan cel Mare, 1992; Libertatea are chipul lui Dumnezeu, 1997; Icoană spartă, Basarabia, 1998; Harta noastră care sângeră, 1999; La est de vest, 2001; Vai de capul nostru, 2001; Însemnări de pe front, 2002; Râul în căutarea mării, 2003; Basarabia, ţara de la răspântii, 2004; Bezna vine de la Răsărit, 2005; Paznic pe înălţimi, 2007; Desţăraţi, 2008; Mesaje pentru supravieţuitor, 2009; Hoţii de speranţe, 2009);
III. PROZĂ (Tema pentru acasă, 2009);
IV. CĂRŢI PENTRU COPII (Poveşti de când Păsărel era mic, 1980; Alte poveşti de când Păsărel era mic, 1984; Bondari cu motor, 2004);
V. MANUALE ŞCOLARE (Literatura română pentru clasa a V-a, 1991; Literatura română pentru clasa a VI-a, 2001; Limba şi literatura română pentru clasa a VI-a, 2006; Daciada, manual de istorie pentru clasa I, 1991; Daciada, manual de istorie pentru clasa II-a, 1992; Daciada, manual de istorie pentru clasa III-a, 1993);
VI. ANTOLOGIE (Antologia poeziei vechi moldoveneşti. Modele şi reconstituiri, 1986);
VII. STUDII ISTORICE (Moldova de peste Nistru – vechi pământ strămoşesc, 1990);
VIII. TRADUCERI (Lorca, Romancero ţigan; Goethe, Suferinţele tânărului Werther).
◊◊◊
Nicolae Dabija – perfecţionându-se în „a denunţa şi a deplânge situaţii revoltătoare, oripilante” (Dumitru Micu, Istoria literaturii române) – devine un maestru al opţiunii, durele fragmente ale cotidianului asumându-şi „vocea” poetului, ele servind – făţiş! – intenţionalităţii auctoriale, cum odinioară Menadele şi fiarele pădurilor se lăsau lăuntric modelate de cântecul îndureratului Orfeu („Însă, Divinule, tu – fără margini în cântec, / când al Menadelor cârd în dispreţ te-ncolţi, / zarva, prin ordinea ta le-ai curmat-o în pântec; / pur ziditorul tău joc din distrugeri ţâşni. // Capul şi lira să-ţi spargă, fiecare tânjea. / Cum se zbăteau şi-asudau, orice piatră tăioasă / aprig spre inima ta şuierând mânioasă, / blândă, cu-auz dăruind-o, la tine-ajungea. // Până la urmă te-au frânt, într-o ură nebună, / în timp ce-n păsări şi-n lei, în copaci şi-n granit / cântecul tău răsuna. Şi chiar azi mai răsună. // O, tu – pierdutule zeu! Urmă fără sfârşit! / Numai prin tine, împărţit de turbatele Furii, / noi ascultăm şi suntem azi o gură-a Naturii.” – Rainer Maria Rilke, Sonetele către Orfeu, XXVI), „jurnalul” aventurii poetului în Taimâr fiind, iată, un excelent exemplu în această direcţie, căci rechizitoriul poetic dabijean, nerăbdător să se afirme, decis să ne captureze sufletul, să ne zdrobească starea de indiferenţă, îşi devorează „obiectul” abia văzut, abia pipăit: ,,În Taimâr, c-o sanie cu reni – / colo pân’şi vara viscoleşte – / dat-am de un sat de moldoveni / ce uitaseră – săracii! – româneşte. // I-a adus colo tătuca Ţarul / şi le-a dat pământ, cât vezi în jur, / numai că nu-ntra în el brăzdarul – / cică e bocnă anul împrejur. // Şi-au rămas: să crească urşi în stână / şi la sănii să înhame reni, / numai c-au uitat limba română, / dar în buletine-s «moldoveni». // M-au cinstit cu ţuică din licheni, / m-au servit cu colţunaşi din peşte, / şi mi se jurau că-s moldoveni, / doar că – nu pot să vorbească româneşte. // Şi-amintiră, după lungi torturi, / of, şi eu mă bucuram ca prostul! – / numai colo nişte-njurături / şi-ncă un fragment din «Tatăl nostru». // Şi-am bocit cu ei la despărţire, / şi mi-au dat şi-un colte de mamut, / şi le-am dat volumul meu subţire / pe care-l îl tot răsfoiau, pierdut... // Dar, de-atunci, nu-n tundră, ci la noi / câte unu-aud cum se făleşte: / – Sunt şi eu tot moldovan, ca voi, / numai... c-am uitat «maldaveneşte». // Şi-i de râs povestea, şi-i de plâns, / cum vreun tip stă chiar şi-ţi dovedeşte / că adevăraţii români îs / tocmai cei ce nu ştiu româneşte. // Se dezice, fiu al nimănui, / în discuţii şi,-afişat – în presă, / de strămoşii şi de limba lui, / iar Moldova i-i – doar o adresă. // Că nu-s patriot mă dojeneşte / şi-mi tot spune, cuvântând mereu, / el mai mult Moldova că-şi iubeşte, / şi mă-nvaţă cum s-o fac şi eu. //... Lasă-mă, în graiu-mi, să bocesc / spicul sec, şi de sub luturi ruda – / «moldoveanule», cum zici să te numesc, / care limba ţi-ai trădat, ca Iuda. // Nu te cred – cât fi-va să cârteşti, / c-astă ţară cu-al ei sfânt temei / mult mai mult ca mine o iubeşti – / dacă silă ţi-i de limba ei. // Dacă limba mamei ţi-ai urât, / dar alt adevăr pe lume nu-i: / căci există un popor atât / cât mai e vorbită limba lui. // ...În Taimâr, c-o sanie cu reni – / colo pân’şi vara viscoleşte – / dat-am de un sat de moldoveni / ce uitaseră – săracii! – româneşte. // Şi-un coşmar visez – de-atunci – prin vremi, / mă trezesc şi-mi zic: Doamne fereşte / de-o Moldovă doar din moldoveni / ce-au uitat, cu toţii, româneşte.” (Coşmar, vol. Dreptul la eroare)
Cărţile lui Nicolae Dabija, poeta vates, cel ce declara: „Am, Doamne, treizeci şi trei de ani / şi-s numai bun de răstignit, / şi-s numai bun de pus pe crucea / poemului desăvârşit, // poemului care-ar putea / c-o clipă iarna s-o amâne.” („Vârsta de trecere”, vol. Aripă sub cămaşă), exprimă „biciuitoare hohote de plâns”, satira şi elegia absorbindu-se frăţeşte (,,Indignarea, în versurile sale, e grefată pe un fond de sfâşietoare tristeţe, demersul liric «întoarce», cum ar zice Arghezi, în cuvinte biciuitoare hohote de plâns. În virulenţa satirei lăcrimează elegia.” – Dumitru Micu), esenţa acestor„lamentaţii sarcastice” fiind, fapt cu uşurinţă verificabil, „disperarea de-a asista la pângărirea sacrului, sacrul fiind pentru poet fiinţa naţională”(Dumitru Micu); redimensionând „evenimentul familiar”, accentuându-i profilul simbolic, Nicolae Dabija îşi edifică „monastirea”, adăugându-i, zi de zi, câte o „icoană” în faţa căreia se îngenunchează dincolo şi dincoace de apele Prutului: „N-am să uit, pe-un şes podit cu pai, /câte zile-or fi să-mi mai rămână: / o căruţă trasă de doi cai / şi în ea – o femeie bătrână. // Carul scârţâia din osii, sfânt, / şi-nlemnii, văzând, lângă-o răscruce / că bătrâna duce – sau aduce?! – / o căruţă plină de pământ. // Ea stătea deasupra,-ngenuncheată, / parcă se ruga, cu ochii duşi; / prinse-atunci, blând, lanul să se zbată / şi lumina prinsă în ţăruşi. // Ea stătea ca-n strană, cuvioasă, / şi privea tot timpul înainte: / poate-şi aducea strămoşii-acasă, / poate-şi avea carul cu morminte? // Numai drumul dacă-l mai vedea, / ochii ei alunecau departe: / parcă ţara o ducea cu ea, / parcă o muta în altă parte... // Şi am vrut să-i strig o întrebare: / spune, unde duci acel pământ? / E ţărână scoasă de vânzare / sau ţărâna propriului mormânt?! // Pentru pomi îl duci sau pentru oale? / Ori, poate,-i pământ răscumpărat / de pe la străbunii dumitale / care îl vândură altui sat? // Dar bătrâna n-auzea, se pare, / parcă semăna cu o statuie, / parcă semăna c-o lumânare / mai mocnind un fir de flăcăruie... // Doar pe chip i le ceteai pe toate: / parcă nu avea dreptul să moară / până nu va face o dreptate / poate sie, nouă, bunăoară. // Şi o urmării, fără de grai, / până zarea o-nghiţi,-ntr-un fel, / ori – pân-se topi cu tot cu cai / în ţărâna şesului acel... // ...Cea icoană o mai văd şi-acum / fără-asemănare-n univers: / o femeie şi doi cai pe drum / şi-o căruţă-mbătrânind din mers.”(„Icoană”, vol. Dreptul la eroare)
Nicolae Dabija trăieşte în Ţară – pe baricadă! – în trecut şi-n prezent pentru viitor („Frunză verde foaie lată, / săracă ţară bogată! / Neam pribeag, nu undeva– / emigrant în ţara ta! // Tot ai zis c-aşa ţi-i scris: / să fii liber doar închis! / Necăjitul meu popor, / că-ţi mai arde de umor! // Of, sătulule flămând / lângă ape însetând! / Cum cerşim cu gura mută / pâinea tot de noi crescută. // Ţara mea de oameni trişti, / mult mă mir că mai exişti, / ciopârţită în bucăţi / că te mai găsesc pe hărţi. // [...] N-o să mori de două ori: / larg ţi-a fost în închisori / şi cald ţi-a fost în Siberii, / ţară prinsă-ntre imperii. // Fii cu Dumnezeu atentă: / te prefaci in-de-pen-den-tă, / te prefaci c-ai fi stăpână – / cu cătuşele la mână! // Şi iar verde foaie lată, / săracă ţară bogată, / săracă ţară furată, / mai şi cânţi, trasă pe roată…” – „Săracă ţară bogată”, vol. Dreptul la eroare), fiind, ceea ce nu reprezintă o surpriză, şi-un orfevru, osânda desăvârşirii legându-l de athanorul alchimistului: – Spune-mi, pe cine pândeşti, / spune-mi, de ştii să te bucuri… / – Vorbeşte-ncet, să nu trezeşti / prafu-adormit de pe lucruri…// – Ai parcă temere de verb: / e liniştea asurzitoare…/ – În eprubete: sorii fierb, / se nasc planete viitoare…// – Pierzi din cuvinte, fără veste / în ochi ţi se depune ceaţa…/ – Caut, mă zbucium, şi-asta este / cu mult mai mult decât e viaţa. („Alchimistul”) Poetul Nicolae Dabija are vocaţia scriiturii-palimpsest, ipostaza de intertextualist fiindu-i favorabilă, activată conştient, frecvent, nu manifestată involuntar, accidental: „De din vale de Rovine / C-un cuţit băgat în mine / Îţi scriu, Doamnă, c-o duc bine... // Nu din gură, ci din carte, / Hăt de dincolo de moarte – / Oare cini’ ne-o desparte?! // Da-nainte-ţi văd icoana, / Cum beau lacrime cu cana / Şi-mi arde în flăcări rana... // Au te-oi mai vedea vreodată, / Floarea mea nescuturată, / Jalea mea nemăritată?! // Şi-aud iarba cum lucrează, / Şi-aud lutul cum serbează, / Şi e beznă – la amiază. // De din vale de Rovine, / C-un cuţit băgat în mine, / Îţi scriu, Doamnă, c-o duc bine...” („De din vale de Rovine”, vol. Tăceri asurzitoare)
ŞTEFAN DINCESCU
SIMPOZIONUL INTERNAŢIONAL
CUCUTENI 5000 REDIVIVUS
ŞTIINŢE EXACTE ŞI MAI PUŢIN EXACTE
